 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Prietenul jigărit (Purgatoriu XXIII)
1. Mentre che li occhi per la fronda verde «Pe cînd îmi aţinteam ochii prin frunza verde, ca acela ce-şi iroseşte viaţa vînînd păsărele, mai mult ca părintele îmi spunea: ‘Fiule, vino odată, căci timpul ce ne-a fost dat mai util trebuie să-l folosim’» (v. 1-6). Dante a rămas cu privirile lipite de copacul cu roade parfumate. Dar insistenţa lui – de-a afla originea vocii care amintea pilde celebre de cumpătare – era la fel de inutilă ca stăruinţa vînătorului de-a urmări păsările pentru a le ucide. Virgiliu l-a îndemnat să-şi continue drumul. “Apariţia în noul cerc, al şaselea, a unui copac ciudat, în formă de con întors, plin de fructe aromate, stropit mereu cu apă limpede, şi vocea care iese dintre frunze şi invită la căinţă duhurile celor lacomi atrag atenţia poetului, care ar vrea să afle ceva mai precis şi, ca de obicei, să stea de vorbă cu vreun suflet” (T. Di Salvo). “Nu e prima dată cînd Virgiliu îl invită pe discipol să se grăbească, să nu piardă vremea cu experienţe care, oricît de interesante, îl deviază de la călătorie. De această dată, spre deosebire de alte episoade, tonul este politicos, convingător: invitaţia se adresează raţiunii să măsoare mai bine timpul disponibil. Ne apropiem de finalul călătoriei în Purgatoriu şi, de asemeni, de momentul desprinderii lui Virgiliu şi de recunoaşterea faptului că discipolul a devenit autonom” (T. Di Salvo). 7. Io volsi ‘l viso, e ‘l passo non men tosto, «Mi-am întors chipul şi paşii la fel de grabnic în urma înţelepţilor, care aşa vorbeau că mersul mi-l făceau uşor. Şi iată se auzeau voci plîngînd şi cîntînd ‘Labia mea, Domine’ încît plăcere şi durere stîrneau» (v. 7-12). La îndemnul lui Virgiliu, Dante şi-a întors privirile de la copacul miraculos şi şi-a urmat drumul în urma cei doi poeţi. La scurtă vreme s-a auzit cîntarea unui pasaj biblic. “În legătură cu versetul sacru «Labia mea, Domine» (Psalmul 50, 17) pe care Dante, cu o tehnică asemănătoare celei practicate în liturghia cercurilor anterioare, abia îl indică, «printr-o sugestie, ca o idee muzicală ce se prelungeşte în sufletul cititorului» (Momigliano), Gallardo observă cu acuitate că în al doilea ţinut suferinţele provoacă în egală măsură durere şi bucurie, dar că aici o asemenea complementaritate inseparabilă de sentimente, în aparenţă ireductibile unul la celălalt, este «resimţită mai direct de Poetul care ascultă şi o transformă într-o stare sufletească, nu doar într-o convingere. Ulterior acest motiv revine mai des de-a lungul cîntului, constituind şi reafirmarea unui principiu general, şi n-ar putea să nu fie astfel, precum şi amplificarea unui motiv personal şi special, tipic pentru această situaţie şi acest cînt şi actorii săi: Dante însuşi şi Forese Donati»” (E.A. Panaitescu). 13. «O dolce padre, che è quel ch’i’ odo?», «‘Vai, dulce tată, ce-aud oare?’, am început eu. Şi el: ‘Poate umbre ce merg dezlegîndu-şi nodul datoriei’. Cum fac drumeţii-ngînduraţi, dînd de lume necunoscută, că se-ntorc spre ea dar nu zăbovesc» (v. 13-18). La mirarea lui Dante, călăuza l-a liniştit că probabil era vorba despre un grup de suflete penitente. “Nici Virgiliu nu e foarte sigur că duhurile sînt cele ce cîntă; dar dacă este vorba de duhuri, devine evidentă deducţia: se purifică, îşi plătesc datoriile, se dezleagă de nodul ce le ţinea legate” (T. Di Salvo). “Răspunsul lui Virgiliu către discipolul său oferă în aparenţă doar elementele esenţiale ale unei explicaţii despre originea cîntecului sacru care s-a auzit dintr-o dată (v. 10: şi iată), dar, cum notează Momigliano, constituie «deja o pictură spectrală, rapidă şi îndurerată a grupului care se apropie... aceste cuvinte sînt legate de cele două terţine care urmează şi mai ales de drumeţii-ngînduraţi şi de mulţimea tăcută şi pioasă... Descrierea are deja un ritm rapid şi eteric... iar cuvintele lui Virgiliu... redau nu doar aspectul acelei procesiuni, ci şi mişcarea ei»” (E.A. Panaitescu). 19. così di retro a noi, più tosto mota, «aşa din urma noastră, destul de grăbită, venind şi trecînd, ne privea o mulţime tăcută şi pioasă de suflete. Fiecare avea ochii înfundaţi şi întunecaţi, palid la faţă şi-aşa descărnat că pielea i se scurgea pe oase» (v. 19-24). Asemeni călătorilor care-i privesc în treacăt pe cei întîlniţi în cale şi îşi continuă drumul, cei trei poeţi au fost ajunşi din urmă şi depăşiţi de un grup de suflete penitente. Toate aveau ochii adînciţi în orbite şi un aspect scheletic, provocat de foamea cruntă. Trebuie notat ritmul expresiei poetice, din aceste pasaje, care este dual, imitînd ritmul paşilor. Păcătoşii din alai se întorc,dar nu zăbovesc, venind şi trecînd, mulţimea e tăcută şi pioasă, penitenţii au ochii înfundaţi şi întunecaţi, iar faţa lor e palidă şi descărnată. Poveştile mitologice care vor fi evocate sînt în număr de două: a lui Erisiton şi a Mariei lui Eleazar. Figura retorică prin intermediul căreia conceptul se divizează şi se exprimă în două elemente asemănătoare, legate prin conjuncţia “şi”, se numeşte hendiadă. Se remarcă aici structura diversificată a hendiadei, care cuprinde o pereche de verbe la indicativ prezent, o pereche de verbe la gerunziu şi două perechi de adjective, care se prelungesc într-o pereche de întîmplări tragice evocate. “Este probabil că Dante, în zugrăvirea acestor creaturi incredibil de înfometate, mai curînd larve decît figuri umane, s-a inspirat din poetul latin Ovidiu; dar se poate afirma de asemeni că pentru un medieval făceau parte din observaţiile lui de fiecare zi aceşti înfometaţi, sau marginalizaţi, sau loviţi de boli, sau supravieţuitori de epidemii. În coerenţă cu concepţia medievală, care vedea o strînsă legătură între trup şi suflet, între păcat şi har, drept care urîţenia, diformitatea, devierea coincideau cu răul, cu perversiunea, cu alterarea ascunsă, Dante, mai mult decît la alţi păcătoşi din Purgatoriu, vede în lacomi o autentică malformaţie a calităţii umane. Orice păcat e totodată o deformare fizică, o încălcare a normei, care este frumuseţe. De aici viziunea acestor schelete ce defilează de-a lungul cornişei, care a devenit acum un fel de lazaret (pentru noi ca un lagăr nazist, despre care am văzut imagini în fotografii)” (T. Di Salvo). 25. Non credo che così a buccia strema «Nu cred că s-a făcut aşa uscat Erisiton, de nemîncare, cînd s-a temut mai mult. Eu îmi spuneam în sinea mea gîndind: ‘iată lumea care a pierdut Ierusalimul, pe cînd Maria şi-a înfipt dinţii-n copilul ei’!» (v. 25-30). Nici Erisiton, personajul antic torturat mereu de foame, nici Maria lui Eleazar, femeia pomenită de istorici că şi-a devorat copilul, n-au fost aşa descărnaţi ca penitenţii ce-au apărut sub ochii lui Dante. “Erisiton, fiul lui Triopas din Tesalia, după ce a tăiat un stejar dintr-o pădure sacră, a fost pedepsit de zeiţa Demetra cu o foame crîncenă, pe care pentru a o potoli a ajuns să consume tot ce avea, şi-a vîndut fiica pentru mîncare şi la sfîrşit şi-a devorat propriile membre (cf. Ovidiu, Metamorfoze VIII, 726-881)” (E.A. Panaitescu). “Dante face trimitere la un episod groaznic petrecut la Ierusalim în anul 70 d.C., în perioada asediului condus de Titus; Flavius Josephus (Bellum Judaicum VI, 3) povesteşte că o femeie, Maria lui Eleazar, pierzîndu-şi minţile de foame, şi-a ucis copilaşul şi şi-a înfipt dinţii în carnea lui” (E.A. Panaitescu). “Ca totdeauna, un exemplu biblic este pus alături de unul din lumea păgînă” (Chiavacci Leonardi). 31. Parean l’occhiaie anella sanza gemme: «Orbitele lor păreau inele fără nestemate: cine citeşte pe chipul oamenilor ‘OMO’ lesne-ar fi recunoscut aici ‘M’-ul. Cine-ar crede, neştiind, că aroma unui fruct şi-a unei ape aduc în aşa hal, stîrnind pofta?» (v. 31-36). Penitenţii aveau ochii înfundaţi în orbitele ca nişte inele goale, lipsite de podoabă. Oasele feţei, împreună cu găvanele mari, întipăreau cuvîntul OMO sub semnul disperării. “Dante menţionează o opinie răspîndită printre predicatorii şi moraliştii medievali, după care în structura chipului uman se putea citi cuvîntul OMO: oasele feţei, ieşite în evidenţă, cele două arcuri deasupra sprîncenelor şi nasul formează un M, iar orbitele includ cei doi O, cum se obişnuia adesea în epigrafia vremii, între cele două curburi ale literei M. Tema deformării trăsăturilor omeneşti a fost în diverse moduri abordată de Poet în Infern: de pildă în cîntul sodomiţilor, cînd a apărut dificultatea pentru Dante de a recunoaşte – în umbra arsă, care îl înfăţişează dezvăluindu-i totodată păcatul şi suferinţa – sufletul lui Brunetto Latini; sau în cel al ghicitorilor, precum şi în cel al semănătorilor de schismă, cînd protagonistul este cuprins de dorinţa de-a plînge. Aici el ne propune din nou preschimbarea omului în obiect – mai precis în obiect de folosinţă – pierderea completă a autonomiei lui sacre (care i-a fost conferită de Dumnezeu). Obiectivarea nemiloasă a trăsăturilor omeneşti iese mai mult în evidenţă – pe un fundal de batjocură groaznică –, prin referinţa la inele lipsite de sclipirea nestematelor care de obicei sînt incluse acolo. Totuşi referinţa precisă (...) nu apare într-un context agitat şi fără scăpare, cum era în Infern, ci parcă se dizolvă în unda amplă şi muzicală – unde speranţa şi căinţa se reunesc – a terţinelor în care se află” (E.A. Panaitescu). 37. Già era in ammirar che sì li affama, «Deja stăteam uimit ce anume-i lihneşte, din cauze încă nelimpezi, pînă se fac jigăriţi şi decojiţi, şi iată că din adîncul ţestei şi-a întors la mine ochii o umbră şi m-a privit ţintă; apoi a ţipat: ‘Ce har mi se-arată?’» (v. 37-42). În timp ce Dante se întreba uluit cum de au ajuns penitenţii în asemenea hal, unul dintre ei l-a recunoscut cu mare surprindere. “Ca un bun creştin, cel care vorbeşte şi căruia încă nu-i cunoaştem numele (îndată vom afla că e vorba de Forese, din puternica familie florentină dei Donati) nu zice că e o întîmplare că cei doi prieteni se întîlnesc, ci că este un dar divin, o manifestare plină de har, care îi permite să-şi vadă amicul umblînd, viu, prin Purgatoriu. Un fapt extraordinar, decis de intervenţia divinităţii, dintr-un motiv misterios, dar care lui îi oferă, pe lîngă surpriză, confirmarea plăcută a puterii divine. Ceva asemănător se găseşte în întîlnirea din Infern, c. XV, dintre Dante şi Brunetto (...). Sosirea lui Dante în Purgatoriu devine un element pozitiv, care-l îmbogăţeşte pe Forese şi-l face demn de un privilegiu, de o alegere a divinităţii” (T. Di Salvo). 43. Mai non l’avrei riconosciuto al viso; «Nicicînd nu l-aş fi cunoscut la faţă; dar din voce mi s-a dezvăluit ceea ce aspectul la el a stîlcit» (v. 43-45). Dante şi-a identificat prietenul nu după chip, ci după sunetul vocii. “Şi pe Casella, Dante l-a recunoscut după voce, după acel timbru armonios care i se întipărise în memorie, de parcă vocea i-ar dezvălui personalitatea penitentului” (T. Di Salvo). “Această întîlnire se leagă de un moment exact, datat (nu indeterminat, ca la Casella, sau Oderisi, sau alţii), din viaţa lui. De aici farmecul său unic. Apar oameni dintr-un timp trecut (Nella, Piccarda), se recreează o atmosferă, acea familiaritate pe care doar anii tinereţii o pot oferi. Dar acel timp este văzut acum, de pe acest ţărm, într-o lumină care nu e doar a amintirii, ci în perspectiva, care ghidează întregul poem, a urcării la ceruri, a purificării sufletului, care înseamnă să laşi în urmă tot ceea ce în trecut nu poate fi îndreptat spre acel scop. Forese este aici pentru Dante, mai ales, amintirea unei rătăciri, a unui timp petrecut în acea pădure din care l-a scos Virgiliu, cum va spune chiar el. Asta nu elimină – ci chiar amplifică – forţa sfîşietoare a regăsirii între prieteni înainte şi după moarte, a întîlnirii care în întregul poem reprezintă punctul celei mai mari apropieri (...) între cele două planuri pe care se desfăşoară povestirea, unde ele aproape se ating şi se confundă, în acelaşi sens, pe aceeaşi voce” (Chiavacci Leonardi). 46. Questa favilla tutta mi raccese «Această vorbă mi-a reaprins toată cunoaşterea obrazului schimbat şi-am recunoscut chipul lui Forese» (v. 46-48). După voce, călătorul şi-a recunoscut fostul prieten din tinereţe. “Forese di Simone Donati, fratele lui Corso (cf. Purgatoriu XXIV, 82-90), detestatul şef al facţiunii negre şi al acelei Piccarda pe care Dante o va întîlni în cerul Lunii (cf. Purgatoriu XXIV, 10-15; Paradis III, 34-51), era rudă îndepărtată cu Gemma Donati, soţia lui Dante, şi a murit la 28 iulie 1296. Prezentul episod nu e doar documentul prieteniei afectuoase care îl lega pe Poet de Forese, dar e şi confirmarea acelei perioade de risipire în viaţa tinerească a lui Dante (v. 115-118), căreia i se atribuie o confruntare în şase sonete, cu atac şi replică, pe care şi le-au schimbat cei doi prieteni. Nu se ştie dacă din glumă sau într-un moment de supărare veninoasă, ei şi-au aruncat unul altuia, fără a-şi scuti nici măcar familiile, cele mai urîte insinuări, pentru care acest cînt vrea să fie în mod implicit, şi pînă la un punct explicit, o reparaţie postumă. În acele sonete Dante făcea aluzie, în repetate rînduri, la păcatul lăcomiei cu care s-a pătat Forese. După Ottimo, un comentator medieval, Poetul a stat alături de Forese pe cînd era muribund şi l-a convins să se spovedească” (E.A. Panaitescu). 49. «Deh, non contendere a l’asciutta scabbia «‘Of, nu te-mpiedica de scabia uscată ce-mi decolorează pielea’, se ruga, ‘nici de carnea scobită ce-mi lipseşte; ci spune-mi adevărul despre tine şi cine sînt cele două suflete de-acolo ce te-nsoţesc; să nu mă laşi fără a vorbi!’» (v. 49-54). Forese îşi roagă prietenul să nu se lase dezgustat de noua sa înfăţişare jalnică, ci să stea de vorbă cu el. “Dante a insistat adineaori pe pielea care se decojea, pe descărnarea care dădea imagini înfricoşătoare de schelet. Prietenul, care şi-a dat seama de atenţia acordată unui fapt impresionant, dar în fond nerelevant (Dante cumva şi-ar pierde vremea ca vînătorul alergînd după imagini sau lucruri fără importanţă), îl readuce la sine, la întrebările care sînt expresia unei serii de probleme ce-l apasă pe dinăuntru şi pe care prezenţa omului viu le-a declanşat” (T. Di Salvo). 55. «La faccia tua, ch’io lagrimai già morta, «‘Faţa ta, pe care am lăcrimat odinioară moartă, mă face acum să plîng cu-aceeaşi durere’, i-am răspuns, ‘văzînd-o aşa sluţită. De-aceea spune-mi, pentru Dumnezeu, ce vă desfoaie aşa: nu-mi cere să vorbesc, în timp ce mă uimesc, fiindcă nu poate grăi cel ce-are alte gînduri’» (v. 55-60). Dante îl asigură că aceeaşi milă pe care a simţit-o la moartea lui Forese îl frămîntă şi-acum, văzîndu-l în ce hal a ajuns pe lumea cealaltă. Apoi îi cere lămuriri asupra motivelor unui asemenea aspect scheletic al penitenţilor. “Terţina 55 este ecoul unei dureri personale – ce a simţit Dante la vederea pedepsei care i-a fost destinată, ca ispăşire, prietenului său din tinereţe –, dar constituie în acelaşi timp expresia unei dureri mai vaste: cea care derivă din vederea nobleţii şi sacralităţii trăsăturilor omeneşti, care au devenit de nerecunoscut, deformate caricatural de intensitatea suferinţei (în cazul specific al foamei). «Forese l-a rugat să nu-i ia în seamă chipul descompus: dar Dante nu-şi ia privirea de la el, resimte nu scîrbă, ci milă; şi aspectul desfigurat îi aduce aminte de chipul lui Forese cel viu şi i-l apropie în semn de prietenie, care are o semnificaţie religioasă de împotrivire la duşmănia de odinioară. Dante spune: faţa ta, pe care am lăcrimat odinioară moartă, cu o trimitere rapidă, dar profundă: între ostilitatea de odinioară şi afecţiunea de-acum s-a interpus moartea lui Forese; şi poate că tocmai moartea a stins ura de demult. Dante este aici un suflet care ispăşeşte» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu). 61. Ed elli a me: «De l’etterno consiglio «Şi el mie: ‘Din judecata eternă coboară putere peste apa şi peste planta lăsată-n urmă, pentru care eu mă subţiez. Toată gloata ce cîntă plîngînd, fiindcă a urmat lăcomia fără de măsură, prin foame şi sete îşi recapătă aici sfinţenia» (v. 61-66). Voinţa divină a hotărît ca lacomii să fie torturaţi prin vederea fructelor ispititoare şi a stropilor limpezi de apă, dar fără a-şi potoli pofta şi slăbind îngrozitor pînă la deformare. “Descărnarea, care se dezlănţuie la vederea fructelor şi a apei, scapă posibilităţilor de cunoaştere ale omului: i se datorează providenţei care, acţionînd în mod tainic, stîrneşte în penitent dorinţa de-a elimina acea grăsime care a fost efectul exterior al lăcomiei” (T. Di Salvo). “Să se observe cum, explicînd poruncile divine, Forese înalţă tonul limbajului, de la registrul familiar la cel solemn şi doctrinar” (Chiavacci Leonardi). 67. Di bere e di mangiar n’accende cura «De-a bea şi de-a mînca ne cresc dorinţa parfumul ce iese din fructe şi stropii ce se-ntind sus pe verdeaţă. Şi nu doar o dată, rotindu-ne prin locul acesta, ni se reînnoieşte chinul: zic chin, şi-ar trebui să spun plăcere» (v. 67-72). Foamea şi setea penitenţilor se amplifică, de fiecare dată cînd revin, de-a lungul cercului, la locul ispititor. Ei simt totodată suferinţă (pentru pofta de mîncare în veci nepotolită) şi bucurie (la gîndul viitoarei mîntuiri). “Un aspect original, parfumul, în comparaţie cu mitul lui Tantal. Nici măcar Biblia nu vorbeşte de aroma fructelor fatale din Eden. Acest detaliu dantesc, ca element sensibil de echivalenţă pentru păcat, e de un deosebit rafinament. Aparenţa părea prea imaterială: mirosul este deja un fel de materializare, dar prin sugestie... Mirosul stă aşa-zicînd la jumătatea drumului între văz şi gust. Este mai potrivit să transmită «virtutea» divină, care «din fructe şi stropi» îi descărnează pe lacomi” (A. Jenni). 73. ché quella voglia a li alberi ci mena «fiindcă acel dor ne duce la copaci, care l-a împins pe Cristos a spune bucuros ‘Eli’, cînd ne-a mîntuit cu sîngele său’. Şi eu către el: ‘Forese, din ziua cînd te-ai mutat din lume spre viaţă mai bună n-au trecut cinci ani pînă azi» (v. 73-78). Păcătoşii îşi acceptă suferinţa, cu aceeaşi seninătate cu care şi-a acceptat Cristos moartea. Dante se miră că, la aşa scurt timp după ce-a murit, prietenul său a ajuns deja atît de sus pe treptele Purgatoriului, a avansat atît de mult pe calea purificării. “Alăturarea pedeapsă-bucurie este o figură retorică justificată de conceptul creştin că suferinţa devenită instrument de perfecţionare şi acceptată ca semn al alegerii divine se transformă în consolare şi satisfacţie. Dar durerea rămîne obiectiv durere, provoacă diverse chinuri, iar bucuria pentru cel ce suferă stă doar în speranţa că, în viitor, penitentul va fi eliberat de păcat” (T. Di Salvo). “Cristos pe cruce, în clipa supremă, cuprins de nelinişte a ajuns să strige: «Eli, Eli, lamma sabachtani?»: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» (Matei 27, 46; Marcu 15, 34)” (E.A. Panaitescu). “Imaginea în realismul său nu are nimic macabru: tot ce se referă la patimile lui Isus devine la Dante mereu element de sublimare religioasă, e transfigurat, nu are de fapt nici o accentuare coloristică. Mai curînd imaginea dantescă este cea a lui Isus care atîrnă pe cruce şi din coasta străpunsă picură sîngele: cum a putut de atîtea ori să vadă poetul pe crucifixele pictate sau sculptate din vremea sa. Imaginea este aşadar mai curînd figurativă, decît încărcată de efecte sentimentale” (T. Di Salvo). 79. Se prima fu la possa in te finita «Dacă mai repede-ai pierdut puterea de-a păcătui, decît a venit clipa durerii bune, care cu Dumnezeu iar ne uneşte, cum de-ai ajuns deja aici sus? Credeam că te găsesc mai jos, unde timpul prin timp se plăteşte’» (v. 79-84). Călătorul se miră că Forese, care s-a căit de păcatele lui doar în apropierea morţii, a ajuns totuşi aşa departe în ascensiunea sa purificatoare. “Dante credea că-l întîlneşte pe prietenul Forese în Antipurgatoriu, printre neglijenţi, care trebuie să-şi amîne ispăşirea atîta timp cît şi-au amînat căinţa (cf. Purgatoriu IV, 130-135; XI, 127-132)” (E.A. Panaitescu). “Forese, din ziua cînd...: după ce s-a încheiat explicaţia, dialogul revine la tonul conversaţiei private; şi cu o dulce familiaritate răsună aici, la începutul replicii,numele prietenului. Acest debut afectuos, cu toată terţina următoare, este unul dintre pasajele cele mai admirabile din Comedie, întrucît cuvintele din vorbirea cotidiană se dispun în endecasilab ca în matricea lor naturală, fără nici o modificare. Este rezultatul unei arte mature şi profunde, prin care versul şi terţina devin aproape suflul însuşi al exprimării, iar naturaleţea obţinută reflectă spontaneitatea relaţiei de la prieten la prieten” (Chiavacci Leonardi). 85. Ond’ elli a me: «Sì tosto m’ha condotto «Iar el mie: ‘Aşa curînd m-a adus să beau pelinul dulce-al suferinţei Nella mea, cu plînsul ei în hohote» (v. 85-87). Rugăciunile îndurerate ale văduvei sale i-au grăbit lui Forese calea dureros-plăcută spre mîntuire. “Despre Nella sau Giovanna Donati ştim doar ce ne spune aici Forese. Dante, în primul sonet din amintita confruntare, o prezintă supărată pe soţul ei, care o neglijează: aici e retractată acea prezentare răutăcioasă” (E.A. Panaitescu). 88. Con suoi prieghi devoti e con sospiri «Cu rugile smerite şi cu suspinele m-a smuls de pe coasta unde-i de-aşteptat şi m-a eliberat din celelalte cercuri» (v. 88-90). Eforturile de penitenţă ale soţiei vii l-au ridicat mai grabnic pe soţul mort din Antipurgatoriu, i-au scurtat suferinţele. “Pomenirea plină de iubire şi recunoştinţă a lui Forese se va concretiza, în v. 92, cu un alt termen de tandru alint, urmat şi acesta de posesiv (văduvioara mea), în care se cuprinde un ansamblu de sugestii: vîrsta tînără a soţiei rămase singure să înfrunte asprimile vieţii, iubirea ei constantă pentru soţul mort, nobleţea acestui sentiment al ei. Observă Fassò că Poetul îi dedică soţiei lui Forese – tratată de el în termeni aşa de jignitori în confruntarea din tinereţe cu prietenul său – nu mai mult de nouă versuri, în care totuşi trăieşte şi se sublimează, într-o creatură artistică nepieritoare, «o figură suavă de femeie iubitoare, de soţie creştină, în mod cast fidelă şi dincolo de mormînt. S-a spus (...) că este umbra nobilă a Beatricei: nu, nu este o umbră... E o creatură vie, adevărată şi întrupată, neînvăluită în simboluri, cu o inimă îndurerată, foarte umană. Este zadarnic să-i căutăm surori în afara sau înăuntrul Divinei Comedii: căci dacă nevinovata fiică a lui Nino Visconti şi buna Alagia, nepoata lui Adrian al V-lea şi buna Constanţa, fiica lui Manfred, se roagă la fel ca ea, adică se vor ruga pentru sufletele celor dragi, nici una dintre ele nu are, ca Nella, pe lîngă neprihănirea şi bunătatea sufletească dăruite de Poet, aureola de durere şi sacrificiu, care merge dincolo de moarte»” (E.A. Panaitescu). 91. Tanto è a Dio più cara e più diletta «Cu atît i-e mai scumpă şi plăcută lui Dumnezeu văduvioara mea, pe care mult am iubit-o, cu cît e singuratică în fapte bune; Barbagia din Sardinia e mai ruşinoasă cu femeile ei, decît Barbagia unde am lăsat-o» (v. 91-96). Bunul Dumnezeu este mai dispus să dea ascultare rugăciunilor rostite de Nella, soţia lui Forese, întrucît ea e singura femeie decentă din Florenţa. Celelalte florentine contemporane sînt mai necuviincioase şi mai vulgare decît sătencele grosolane din Sardinia. “Văduvioara mea...: şi acest vers afectuos dobîndeşte semnificaţie, dacă este citit în comparaţie cu Confruntarea unde Forese era acuzat că îşi neglijează nevasta. Dar diminutivul, mai mult decît pentru a exprima afecţiunea soţului, are de asemeni – credem – o valoare mai înaltă: la fel ca vedovella care ţinea frîiele calului lui Traian (X, 77), la fel ca femminetta de la fîntîna din Samaria (XXI, 2), exprimă slăbiciunea şi fragilitatea omului care, doar acestea, au putere pe lîngă Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi). “Barbagia era o regiune muntoasă din Sardinia centrală, lîngă Gennargentu, ai cărei locuitori neciopliţi, convertiţi la creştinism doar în secolul al VI-lea, au avut în Evul Mediu faimă de barbari, de unde şi numele ţinutului lor (în latină: Barbaria). Pentru a lovi mai aspru în femeile florentine, Dante supralicitează proastele năravuri ale celor din Barbagia” (E.A. Panaitescu). 97. O dolce frate, che vuo’ tu ch’io dica? «Vai, dulce frate, ce vrei să-ţi mai spun? Timpul viitor îl văd deja, de care ora aceasta nu-i departe, cînd din amvon le veţi opri pe neruşinatele femei florentine să umble arătîndu-şi pieptul gol cu ţîţele» (v. 97-102). Forese se dezlănţuie într-o invectivă profetică împotriva femeilor indecente din Florenţa. Curînd va fi nevoie de ordinul Bisericii pentru a le interzice să se arate despuiate pe străzi. “Dante, în această prezicere pe care o pune în gura lui Forese, probabil că se referă nu atît la predica împotriva modei indecente, cît la un sperat ordin episcopal, sau la o lege somptuară a comunei, care să stabilească pedepse clare. Dar la Florenţa, în anii imediat de după 1300, nu sînt documentate legi sau ordine în acest sens” (E.A. Panaitescu). 103. Quai barbare fuor mai, quai saracine, «Ce barbare, ce sarazine au fost vreodată, la care să fie nevoie, pentru a le face să umble acoperite, pedepse ori alte discipline?» (v. 103-105). Nici printre barbari sau musulmani nu-şi permit femeile atîta lipsă de cuviinţă ca la Florenţa. “Aminteşte aici barbarii, adică popoarele necivilizate, şi sarazinii, adică mahomedanii, consideraţi ca fiind înclinaţi spre depravare, pentru a spune că femeile sălbatice şi necredincioase n-au ajuns niciodată în asemenea hal ca acelea din Florenţa, care au nevoie de sancţiuni pentru a umbla acoperite, un lucru ce ţine de însăşi natura femeii” (Chiavacci Leonardi). 106. Ma se le svergognate fosser certe «De-ar şti neruşinatele ce le găteşte cerul, şi-ar căsca în urlet gura; căci dacă prevestirea aici nu mă-nşală, se vor tîngui mai iute decît îi dau tuleie celui ce-acum se potoleşte cu nani» (v. 106-111). Această decădere a moravurilor va fi curînd pedepsită. Copilaşul – care acum ascultă cîntece de leagăn – nu va avea încă mustăţi şi barbă, cînd depravatele florentine vor urla de groază, în faţa pedepsei care le va izbi. “Forese face o profeţie neclară şi aşadar mai eficientă, a unui lucru groaznic şi dureros, mai ales pentru femei. Între 1300 şi 1315 n-au lipsit din Florenţa evenimentele funebre, care să pară pedepse venite din cer. Nu ştim însă dacă Dante voia să anunţe, printr-o profeţie generică, o pedeapsă inevitabilă, fără a avea în minte nimic precis, sau dacă voia să facă aluzie la ororile luptelor civile, la masacrul lui Fulcieri da Calboli (cf. Purgatoriu XIV, 58-66), la înfrîngerea de la Montecatini (1312) sau, mai probabil, la venirea lui Henric al VII-lea (1312). După o interogaţie cu aparenţă şi structură retorică (însă, cum a avertizat Fubini, culoarea retorică defineşte mereu la Dante o netă luare de poziţie) în versurile 103-105, prevestirea îl transformă pe blîndul, penitentul Forese într-un profet de nenorociri. Cum pe bună dreptate subliniază Spoerri, în versurile următoare (106-108; 109-111) se manifestă un fel de apocaliptică «bucurie a distrugerii» în raport cu pedeapsa divină, care nu va întîrzia să lovească moravurile corupte ale cetăţii transformate în acelaşi timp de Poet în obiect al iubirii sale geloase şi al urii sale, ce nu acceptă compromisuri” (E.A. Panaitescu). 112. Deh, frate, or fa che più non mi ti celi! «Of, frate, de-acum de mine nu te mai ascunde, vezi că nu doar eu, ci toată lumea priveşte acolo unde soarele-l umbreşti’. La care eu către el: ‘Dacă-ţi aduci aminte ce-ai fost tu pentru mine şi ce-am fost eu pentru tine, încă mai grea ar fi reamintirea-acum. Din viaţa cealaltă m-a preluat acesta ce-mi merge-nainte, în altă ieri, cînd plină vi s-a arătat sora aceluia’» (v. 112-120). După invectiva sa profetică împotriva Florenţei, Forese îşi întoarce curiozitatea spre prietenul călător, mirîndu-se că acela pare om viu. Dante îi reaminteşte de relaţia lor de odinioară, care le face cu atît mai dureroasă revederea de-acum. Apoi îl lămureşte că, pe cînd rătăcea în mijlocul păcatelor din viaţa reală, a fost luat în grijă de Virgiliu, cu cîteva zile în urmă, pe cînd în Purgatoriu s-a arătat luna plină, sora soarelui. “A existat, spune Dante, în tinereţea noastră o perioadă de rătăcire, asupra căreia nu putem reveni decît cu ruşine: de vremea aceea este legată prăbuşirea noastră morală şi confruntarea; depăşirea este căutarea şi cucerirea unei alte dimensiuni morale şi a unei alte literaturi, a unui nou stil, cel din care s-a născut Comedia” (T. Di Salvo). “În altă ieri: expresia are aici o valoare generică: acum cîteva zile. Ne aflăm de fapt în a cincea zi de călătorie” (Chiavacci Leonardi). 121. e ‘l sol mostrai; «costui per la profonda «şi i-am arătat soarele. ‘El prin noaptea adîncă a morţilor adevăraţi m-a purtat, cu această carne vie ce-l urmează. De acolo m-au ridicat mîngîierile lui, urcînd şi ocolind muntele ce vă-ndreaptă pe voi, pe care lumea v-a răsucit» (v. 121-126). Virgiliu l-a călăuzit pe Dante, care este om viu, de-a lungul Infernului. De-acolo sfaturile călăuzei l-au înălţat apoi pe muntele Purgatoriului, unde ispăşesc penitenţii. “Din răspunsurile pe care şi le dau ei, mai ales două contează: al lui Forese, care spune că a ajuns atît de sus, pe muntele purificării – el totuşi murind de puţină vreme şi căindu-se doar la final, cum Dante o ştie prea bine – mulţumită plînsului în hohote al soţiei lui, Nella. Şi al lui Dante, care îşi explică venirea ca om viu în lumea morţilor, prin intervenţia salvatoare a lui Virgiliu, care l-a scos din viaţa cealaltă pe care a trăit-o alături de Forese. Toată întîlnirea gravitează spre acest final, al amintirii vremurilor de odinioară, din viaţa lor, care încă de la început sînt prezente la cei doi prieteni ce se regăsesc dincolo de moarte. Cele două răspunsuri converg în aceeaşi perspectivă de mîntuire şi desprindere de ceva ce încă e greu de reamintit pentru amîndoi” (Chiavacci Leonardi). 127. Tanto dice di farmi sua compagna «Zice că mă va însoţi pînă voi ajunge la Beatrice: acolo va trebui să rămîn fără el. Virgiliu este acesta, care mi le zice’ şi l-am arătat; ‘iar cestălalt e umbra pentru care şi-a scuturat mai-nainte coastele împărăţia voastră, care de la sine-l depărtează’» (v. 127-133). Poetul latin îl va îndruma pe Dante pînă la capătul Purgatoriului, unde îl va lăsa în grija Beatricei. Împreună cu ei se află de asemeni duhul care tocmai şi-a încheiat penitenţa şi a cărui eliberare a fost marcată de teribilul cutremur de bucurie, produs ceva mai devreme. “Este uşor de văzut cum Nella se reflectă ca în oglindă într-o altă femeie, pe care Dante o aminteşte în finalul cîntului şi care, şi ea, s-a străduit din iubire să-l salveze pe bărbatul aflat în pericol. Cele două nume sînt pronunţate, de cei doi bărbaţi, cu o reciprocă familiaritate şi cu aceeaşi recunoştinţă. Beatrice, Nella; nu două sfinte, doar două tinere din lumea florentină de-atunci. Lor li se va adăuga, în cîntul următor, Piccarda, sora lui Forese, care este amintită ca triumfătoare deja în ceruri. Nella care plînge, Beatrice care însoţeşte, Piccarda care a ajuns deja la destinaţie. Cele trei figuri feminine – departe de-a fi doar fantome mîngîiate ale trecutului – sînt semne ale unui itinerariu plin de har, valoare pe care Dante mereu o încredinţează, din primele rînduri scrise de pana lui, pînă la ultimele, din cîntul final al poemului, femeii cu frumuseţea ei blîndă şi cu capacitatea ei de pietate” (Chiavacci Leonardi).
Laszlo Alexandru | ||
