Lectura lui Dante. Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (Purgatoriu XXVI)

Întîlnirea cu desfrînaţii. Două grupuri de penitenţi se întîmpină cu bucurie: sodomiţii şi hermafrodiţii.  Entuziasmul lui Dante faţă de Guido Guinizzelli. Trubadurul provensal Arnaut Daniel.

            1. Mentre che sì per l’orlo, uno innanzi altro,
ce n’andavamo, e spesso il buon maestro
diceami: «Guarda: giovi ch’io ti scaltro»;

4. feriami il sole in su l’omero destro,
che già, raggiando, tutto l’occidente
mutava in bianco aspetto di cilestro;

7. e io facea con l’ombra più rovente
parer la fiamma; e pur a tanto indizio
vidi molt’ ombre, andando, poner mente.

            «Pe cînd umblam aşa pe margine, unul după altul, şi bunul învăţător îmi tot spunea: ‘Iată: să-ţi fie de folos că te previn’; la umărul drept mă rănea soarele, care deja, strălucind, schimba tot apusul din albastru în alb; eu cu umbra făceam să pară mai încinsă flacăra; şi la aşa semn am văzut multe umbre, umblînd, că deveneau atente» (v. 1-9). Cei trei poeţi au înaintat pe poteca îngustă, între flăcările din munte şi abis. Virgiliu continua să-l avertizeze pe Dante în legătură cu diverse pericole. În lumina soarelui de asfinţit, umbra proiectată de trupul viu al călătorului le-a atras atenţia penitenţilor. “Cîntul se deschide cu un puternic joc de contraste: lumina soarelui ce asfinţeşte transformă, prin schimbări mărunte, culoarea cerului la apus, acolo unde orice formă de atenuare se pierde, în adnotarea care defineşte în termeni fermi, cu o animaţie ce aminteşte un conflict armat şi sîngele vărsat (mă rănea), punctul exact în care această lumină îl atinge pe Dante (la umărul drept), proiectîndu-i umbra pe zidul compact de flăcări. De acolo emană o altă lumină, cu efecte diferite şi altă rezonanţă simbolică, şi în ea umbrele se miră de neobişnuita intensitate pe care o dobîndeşte lumina, acolo unde umbra trupului călător o apără de razele soarelui. Observă Gallardo: «Începutul acestui cînt pare să amintească de cel al cîntului XXIII din Purgatoriu; dar, de fapt, chiar dacă e asemănătoare legătura care-l uneşte cu cîntul precedent, este foarte diferit şi nou tabloul. Aici totul este mişcare şi simţ al pericolului, pe cînd acolo era curiozitate şi dorinţă de cunoaştere; aici este un viu contrast între lumini şi umbră, care se potriveşte cu păcatul desfrînării». Momigliano, pe de altă parte, a făcut remarci ascuţite în legătură cu terţinele iniţiale, despre capacitatea lui Dante de a «umple de substanţă reală o situaţie ireală» şi a indicat în acest debut «o variantă concretă a motivului obişnuit din Infern şi Purgatoriu: modul în care spiritele îşi dau seama că Dante este viu». Pornind de la observaţiile cu caracter general ale lui Momigliano, Roncaglia a subliniat că «realismul concret» se traduce «aici în efecte sugestive de uimire...», accentuînd, în legătură cu versurile 10-12, «insistenţa, care altminteri ar părea obositoare, pe aspectul incoativ al acţiunii», drept care în acest debut de cînt totul «este reţinut, încetinit, suspendat. Şi atunci cînd unul dintre duhuri i se adresează pînă la urmă lui Dante [v. 16-18], vorbind în numele tuturor, cuvîntarea sa dilată timpul, într-o perifrază politicoasă şi dubitativă»” (E.A. Panaitescu). “Cu umbra făceam: cu umbra mea făceam ca flacăra să pară mai aprinsă: «flacăra descoperită la soare îşi pierde mult din culoarea sa încinsă... şi se albeşte şi aproape că nu se vede; dar dacă este acoperită de vreo umbră, încît soarele să n-o atingă, devine mai eficientă» (Landino); adică pare mai roşie şi mai vie. Acesta e unul din detaliile care, sporind frumuseţea povestirii, îi consolidează la maxim gradul de credibilitate. Între numeroasele «indicii» ale corporalităţii lui Dante (v. 8) – în Purgatoriu aproape mereu oferite de umbra proiectată pe jos – acesta, al umbrei care acoperă flacăra, este cu siguranţă cel mai fantastic de nou şi puternic” (Chiavacci Leonardi).

            10. Questa fu la cagion che diede inizio
loro a parlar di me; e cominciarsi
a dir: «Colui non par corpo fittizio»;

13. poi verso me, quanto potëan farsi,
certi si fero, sempre con riguardo
di non uscir dove non fosser arsi.

            «Acesta a fost motivul ce le-a îndemnat să-mi vorbească; şi-au început a spune: ‘Acela nu pare trup închipuit’. Apoi, de mine cît s-au putut apropia, unii au venit, mereu cu grijă de-a nu ieşi din locul unde ardeau» (v. 10-15). Vederea umbrei lui Dante le-a îndemnat pe duhuri să i se adreseze. Mai întîi s-au sfătuit între ele şi apoi s-au apropiat cu grijă, pentru a nu părăsi zona în care focul le tortura. “Se simte o ezitare în acel nu pare: faptul extraordinar pe care-l sugerează, prin deducerea corectă a prezenţei unei umbre, care se proiectează asupra flăcării, făcînd-o mai încinsă, nu este imediat credibil. Există semne că nu e vorba de un trup aparent, cel eteric, al sufletelor; dar ele nu se pot lăsa pe seama unei judecăţi ferme. De aici uimirea lor: o situaţie psihologică inclusă în meditaţia poeţilor, care înaintează atenţi şi îngrijoraţi pe marginea potecii, în lumina care se îndreaptă spre asfinţit şi colorează lucrurile, precum şi în cealaltă, care se răspîndeşte de la focul peste care se prelinge umbra omului viu” (T. Di Salvo).

            16. «O tu che vai, non per esser più tardo,
ma forse reverente, a li altri dopo,
rispondi a me che ‘n sete e ‘n foco ardo.

19. Né solo a me la tua risposta è uopo;
ché tutti questi n’hanno maggior sete
che d’acqua fredda Indo o Etïopo.

22. Dinne com’ è che fai di te parete
al sol, pur come tu non fossi ancora
di morte intrato dentro da la rete».

            «‘Oh, tu, ce umbli nu din lene, ci din respect, după ceilalţi doi, răspunde-mi mie ce ard în sete şi-n foc. Nu doar mie vorba ta îmi lipseşte; căci toţi aceştia sînt mai însetaţi de ea ca de apa rece India sau Etiopia. Spune-ne cum de faci perete soarelui, de parcă n-ai fi căzut încă în plasa morţii’» (v. 16-24). Unul dintre penitenţi i s-a adresat lui Dante, care era ultimul în şirul de poeţi care înainta. S-a interesat cu mare curiozitate, în numele tuturor celorlalţi, cum de proiectează o umbră asupra focului ce-i torturează pe ei, de parcă ar fi un trup viu. “Rugămintea acestui suflet către Dante, pătimaşă dar inclusă în limitele unei nobile opţiuni stilistice (pe care le indică printre altele referinţa geografică din v. 21, precum şi cele două imagini care sugerează în termeni intenşi fenomenul umbrei şi actul morţii în v. 22-24), introduce tonalitatea «înaltă» a cîntului în ansamblul său. Mai ales în ce priveşte v. 16-18, foarte pătrunzătoare se dovedeşte observaţia lui Mattalia: «Modul în care îl interpelează pe Dante este de cea mai fină delicateţe: duhurile, necunoscîndu-l pe Poet, nu găsesc alt mod de a i se adresa decît indicîndu-l ca al treilea şi ultimul din şir..., dar se tem că adjectivul ‘ultimul’ sau ‘al treilea’ poate suna urît în urechea celui interpelat: de aici delicata precizare nu din lene, ci din respect, ce pare un fel de scuză». Pentru Roncaglia, în v. 18-21 «imaginea insistentă asupra setei, comparaţia cu popoarele din ţările toride – imagini ale arderii, în spatele cărora se află, chiar dacă mai puţin promptă, o intuiţie asemănătoare celei ce-a dictat suspinul de durere sufocată al lui Guido da Montefeltro – par să provină din aceeaşi zbatere a flăcării şi îi prelungesc expresia” (E.A. Panaitescu). “Imaginea morţii, care îşi întinde plasa şi strînge sufletele în ea, derivă din lumea vînătorii şi a pescuitului. Şi întrucît vînătoarea era o activitate nobilă, aceasta ne trimite, punînd capăt întrebării duhului, la tonul general al vorbirii: nobil, demn, folosind imagini cînd dense (ard în sete şi-n foc), cînd neobişnuite (faci perete soarelui), cînd sugestive (în plasa morţii), cînd realiste (apa rece); pluteşte în aer avertismentul unei tăceri, o atmosferă de schit, de cerc cultural, locuit de oameni gînditori şi rafinaţi” (T. Di Salvo).

            25. Sì mi parlava un d’essi; e io mi fora
già manifesto, s’io non fossi atteso
ad altra novità ch’apparve allora;

28. ché per lo mezzo del cammino acceso
venne gente col viso incontro a questa,
la qual mi fece a rimirar sospeso.

            «Aşa-mi vorbea unul din ei; şi eu mă dezvăluiam deja, de n-aş fi fost atins de altă noutate, ce-a apărut atunci; fiindcă pe mijlocul potecii aprinse a venit lume cu chipul spre ceastalaltă, de m-a făcut s-o privesc înţepenit» (v. 25-30). Dante se pregătea să răspundă la întrebare, cînd a fost surprins de apariţia unui alt grup de păcătoşi, care veneau din faţă spre cei cu care voia să vorbească. “În acest moment, în loc de răspunsul lui Dante la întrebarea insistentă şi politicoasă, cum era logic să ne aşteptăm, vine intervenţia poetului care şi el are ceva de spus, iar întrebarea lui e mai importantă decît răspunsul. Este o tehnică numită «a sertarelor»: în cadrul acţiunii se include alta, diferită, care amînă împlinirea celei dintîi. Sînt surprinse duhurile de umbra lui Dante, este surprins Dante de noutatea mişcării duhurilor. Este singura dată cînd sufletele umblă de la dreapta la stînga, în contrast cu regula de pe munte, care impune mişcarea de la stînga la dreapta (...). Psihologic indică o situaţie de gol momentan, care aşteaptă să fie umplut; un gol care, la capetele sale, are două stări de tensiune concentrată şi gata de-a izbucni” (T. Di Salvo).

            31. Lì veggio d’ogne parte farsi presta
ciascun’ ombra e basciarsi una con una
sanza restar, contente a brieve festa;

            «Acolo văd de-ambe părţi zorindu-se fiecare umbră şi sărutîndu-se cu celelalte fără odihnă, bucuroase de scurta sărbătoare:» (v. 31-33). Păcătoşii din cele două grupuri s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat cu mare bucurie. “De-acum este limpede identitatea celor două categorii de păcătoşi, cum e clară şi echivalenţa dintre păcat şi pedeapsă şi mîntuire. Cele două cete sînt de destrăbălaţi: aceea care-i însoţeşte pe poeţi este a destrăbălaţilor normali, heterosexuali, care au căutat şi au făcut dragoste cu persoane de sex opus, cealaltă ceată care apare, a destrăbălaţilor pe cale anormală, nenaturală (nu merg de fapt de la stînga la dreapta, ci invers), a homosexualilor sau a sodomiţilor, cum se numeau pe atunci. Îi corespunde de asemeni legii echivalenţei manifestarea lor de bucurie, sărbătorească. Se sărută frăţeşte, cînd în viaţă s-au sărutat impudic, continuă să facă ceea ce făceau, dar cu alte sentimente, iar în continuitatea îmbrăţişării şi a sărutului stă amintirea ruşinii şi a lascivităţii, într-un context de afecţiune dezinteresată şi binecuvîntată” (T. Di Salvo).

            34. così per entro loro schiera bruna
s’ammusa l’una con l’altra formica,
forse a spïar lor via e lor fortuna.

37. Tosto che parton l’accoglienza amica,
prima che ‘l primo passo lì trascorra,
sopragridar ciascuna s’affatica:

«astfel în şirul negricios dau bot în bot furnicile, poate spre a-şi cerceta calea şi norocul. Cum îşi termină primirea afectuoasă, înainte de-a face primul pas, fiecare se străduie să ţipe tare:» (v. 34-39). Duhurile pedepsite semănau cu grupurile de furnici care se-ntîlnesc cap în cap. Înainte de a se despărţi, penitenţii şi-au clamat păcatul cu voce tare. “Precedentul acestei comparaţii rare, atît de afectuoase, dar şi precise şi realiste, se află în Virgiliu (Eneida IV, 404), în Ovidiu (Metamorfoze VII, 624-626) şi mai ales în Pliniu (Naturalis Historia XI, 39) (...). La Dante însă nu există nici un interes ştiinţific, ca la Pliniu: ci este o privire ce urmăreşte afectuos mişcarea furnicilor şi le vede pregătite pentru o întîlnire amabilă şi un schimb de veşti. Pe ansamblu asupra viziunii fenomenului prevalează afecţiunea, tandreţea care însoţeşte o întîlnire între prieteni ce se cunosc şi se respectă” (T. Di Salvo).

            40. la nova gente: «Soddoma e Gomorra»;
e l’altra: «Ne la vacca entra Pasife,
perché ‘l torello a sua lussuria corra».

43. Poi, come grue ch’a le montagne Rife
volasser parte, e parte inver’ l’arene,
queste del gel, quelle del sole schife,

«noii veniţi: ‘Sodoma şi Gomora’; şi ceilalţi: ‘În vacă intră Pasifae, pentru a da fuga taur tînăr la desfrînarea ei’. Apoi cum cocorii ar zbura unii spre Munţii Rifei şi alţii spre nisipuri, ultimii sătui de ger, iar primii de arşiţă» (v. 40-45). Destrăbălaţii împotriva naturii strigau numele celor două faimoase oraşe biblice devastate pentru degenerarea lor. Destrăbălaţii pe linia naturii evocau povestea de depravare mitologică a lui Pasifae. Apoi s-au despărţit, ca două grupuri de cocori ce zboară în direcţii opuse: către munţii din nord şi către deşerturile din sud. “Ca şi în alte părţi, aici, prin aceste exemple care sînt urlate, ţipate, sufletele îşi urmează purificarea: exemplele nu sînt decît indirect o revenire, o amintire a păcatului comis. Sînt un element de descurajare, sînt dictate de un sentiment de condamnare” (T. Di Salvo). “În al şaptelea şi ultimul cerc din Purgatoriu sînt pedepsiţi destrăbălaţii care, prin echivalenţă, acum ard în flăcări, la fel cum odinioară s-au lăsat consumaţi de focul dorinţei. Ei apar despărţiţi în două şiruri: cei care, deşi păcătoşi din fire, şi-au urmat doar instinctul, fără a lăsa să intervină frîna raţiunii, şi cei care au păcătuit împotriva naturii. Primul grup înaintează prin flăcări de la stînga la dreapta, în direcţia obişnuită care este urmată în Purgatoriu, al doilea de la dreapta la stînga, pentru a sublinia caracterul nefiresc al viciului de sodomie. Cînd cele două grupuri se întîlnesc, duhurile se sărută, într-o efuziune afectivă în care amintirea păcatului de odinioară este acum sublimată într-un elan pur de caritate. În clipa cînd duhurile se despart, sodomiţii strigă numele celor două cetăţi biblice Sodoma şi Gomora, simbolul întregului păcat (Geneza 18, 20; 19, 24-25); desfrînaţii pe linia naturii amintesc o pildă infamantă: Pasifae, soţia lui Minos, rege la Creta, s-a unit cu un taur, de care era îndrăgostită, după ce s-a ascuns într-o vacă de lemn construită pentru ea de către Dedal; din această unire s-a născut monstruosul Minotaur (cf. Ovidiu, Metamorfoze VIII, 132; Virgiliu, Eneida VI, 24-26; Infern XII, 12 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Dante prezintă o comparaţie ipotetică (ar zbura), întrucît cocorii zboară laolaltă spre sud, în anotimpul rece, sau pentru a se întoarce, în anotimpul cald, la cuiburile lor din nord, aici indicate potrivit geografiei antice şi medievale, cu numele Munţilor Rifei sau Hiperborei, plasaţi la limita extremă septentrională a Europei. Poetul, care prezintă a treia oară o comparaţie inspirată de cocori (cf. Infern V, 46-47; Purgatoriu XXIV, 64-66) doreşte să sublinieze despărţirea celor două grupuri de penitenţi, după întîlnire, şi dispunerea lor ordonată în două şiruri” (E.A. Panaitescu). “Munţii Rifei, pe care geografia antică îi plasa la limita nordică a Europei, din mitologie acoperiţi mereu de zăpezi, citaţi şi de Virgiliu în Georgicele (I, 240 sqq.; IV, 518 sqq.), poate că trebuie identificaţi cu o ramură a Munţilor Urali” (Chiavacci Leonardi).

            46. l’una gente sen va, l’altra sen vene;
e tornan, lagrimando, a’ primi canti
e al gridar che più lor si convene;

49. e raccostansi a me, come davanti,
essi medesmi che m’avean pregato,
attenti ad ascoltar ne’ lor sembianti.

«o ceată pleacă, alta vine; şi reîncep, lăcrimînd, primele cînturi şi strigăte ce li se potrivesc; şi se-apropie de mine, ca mai-nainte, chiar aceiaşi ce mă rugaseră, atenţi să mă asculte după înfăţişare» (v. 46-51). Invertiţii s-au îndepărtat, iar destrăbălaţii au înaintat împreună cu cei trei poeţi, reluîndu-şi rugămintea formulată înainte de-a fi fost întrerupţi de întîlnirea neprevăzută. “Din atitudinea lor atentă şi încordată, Dante deduce că stau acolo, în faţa lui, în aşteptarea răspunsului. Astfel paranteza deschisă pentru intervenţia homosexualilor, care au dat viaţă unei mici scene rapide şi afectuoase, se închide şi povestea călătoriei îşi reia ritmul narativ linear, iar fiecare amănunt se dispune în reţeaua stabilită de poet” (T. Di Salvo).

            52. Io, che due volte avea visto lor grato,
incominciai: «O anime sicure
d’aver, quando che sia, di pace stato,

55. non son rimase acerbe né mature
le membra mie di là, ma son qui meco
col sangue suo e con le sue giunture.

            «Eu, care de două ori le-am văzut dorinţa, am început: ‘Vai, duhuri sigure că veţi obţine, oricînd va fi, împăcarea, nu mi-au rămas nici verzi, nici coapte membrele dincolo, ci sînt aici cu mine, cu sîngele lor şi cu încheieturile» (v. 52-57). Dante şi-a început răspunsul mult aşteptat, lămurindu-i că este om viu: nu şi-a lăsat încă în lumea reală membrele, nici tinere, nici mature. “Pe plan stilistic simpla afirmaţie: sînt viu, este dezvoltată retoric şi elaborată în jurul metaforei verzi – coapte, care se încheie printr-un vers (57) plin de limpezime” (T. Di Salvo).

            58. Quinci sù vo per non esser più cieco;
donna è di sopra che m’acquista grazia,
per che ‘l mortal per vostro mondo reco.

61. Ma se la vostra maggior voglia sazia
tosto divegna, sì che ‘l ciel v’alberghi
ch’è pien d’amore e più ampio si spazia,

64. ditemi, acciò ch’ancor carte ne verghi,
chi siete voi, e chi è quella turba
che se ne va di retro a’ vostri terghi».

            «Pe-aici mă duc în sus spre a nu mai fi orb: stă o femeie deasupra ce-mi dobîndeşte harul, prin care trupul muritor îl port prin lumea voastră. Dar fie ca marea voastră dorinţă curînd să se-mplinească, încît cerul să vă primească, aşa plin de iubire, ce pe mai larg tărîm se-ntinde, spuneţi-mi, ca şi asta pe hîrtie s-o adaug, voi cine sînteţi şi cine-i mulţimea ce pleacă-n spatele vostru’» (v. 58-66). Pelerinul le-a spus că urcă prin Purgatoriu pentru a cunoaşte păcatele care ne orbesc. O femeie din Paradis îl ajuta să străbată lumea de dincolo. Apoi a cerut să le afle identitatea, pentru a le-o consemna în paginile poemului. “Femeia care dobîndeşte pentru poet harul este Beatrice; unii s-au gîndit la Sfînta Fecioară. Notaţia ambiguă a versului o femeie deasupra... etc. nu permite o descifrare unilaterală, dar «tocmai această indeterminare, prin care cititorul se gîndeşte la ‘eternul feminin’ ideal, mai curînd decît la un simbol teologic precis, este mult mai poetică decît împărţirea mecanică a atribuţiilor între cele trei ‘doamne binecuvîntate’ din cîntul II al Infernului» (Roncaglia)” (T. Di Salvo).

            67. Non altrimenti stupido si turba
lo montanaro, e rimirando ammuta,
quando rozzo e salvatico s’inurba,

70. che ciascun’ ombra fece in sua paruta;
ma poi che furon di stupore scarche,
lo qual ne li alti cuor tosto s’attuta,

            «La fel de uluit se tulbură munteanul şi privind roată amuţeşte, cînd intră sălbatic şi necioplit în oraş, cum s-a arătat fiecare umbră la chip; dar cînd s-au despovărat de uimire, ce-n inimile înalte iute se potoleşte» (v. 67-72). Omul coborît de la munte într-un oraş civilizat rămîne la fel de uimit de ceea ce vede, precum au rămas păcătoşii de ceea ce au auzit. “În fundal se recunoaşte şi complăcerea poetului care, prin uimirea munteanului exprimă surprinzătoarea şi rapida dezvoltare a Florenţei, determinabilă nu doar prin obiceiurile schimbate şi bogăţia vieţii culturale şi comerciale, ci şi prin marile biserici, palate, mobiliere somptuoase, creşterea impresionantă a populaţiei, bunăstarea răspîndită” (T. Di Salvo).

            73. «Beato te, che de le nostre marche»,
ricominciò colei che pria m’inchiese,
«per morir meglio, esperïenza imbarche!

76. La gente che non vien con noi, offese
di ciò per che già Cesar, trïunfando,
“Regina” contra sé chiamar s’intese:

79. però si parton “Soddoma” gridando,
rimproverando a sé com’ hai udito,
e aiutan l’arsura vergognando.

            «‘Ferice de tine că din rănile noastre’, a început cea care întîi m-a întrebat, ‘ca să-ţi fie mai bun sfîrşitul, spre ştiinţă te îmbarci! Lumea ce nu vine cu noi a păcătuit de ceea ce odinioară Cezar, triumfător, de sine a auzit strigîndu-se “regină”: de-aia se duc ţipînd “Sodoma” şi certîndu-se pe ei, cum ai auzit, şi-ajută arsura prin ruşine» (v. 73-81). Revenindu-şi repede din uimire, unul dintre păcătoşi l-a elogiat pe Dante pentru privilegiul de care se bucură, de-a cunoaşte experienţele din lumea de apoi, pentru a le strînge în barca virtuţii, care-l va ajuta să se mîntuiască. I-a spus că penitenţii ce se îndepărtează au de ispăşit pentru sodomie, care odinioară i-a fost reproşată chiar şi lui Cezar. Ei îşi combinau suferinţa arsurilor, pentru ispăşirea păcatului, cu ruşinea pe care şi-o provocau, prin evocarea dezmăţului biblic de odinioară. “Guido Guinizzelli prezintă al doilea grup de desfrînaţi, cei care s-au murdărit de sodomie, păcat pe care unele izvoare istorice (Suetoniu, Vieţile Cezarilor 49; şi, ca izvor direct pentru Dante, Uguccione da Pisa în Magnae Derivationes) i-l atribuie şi lui Caius Iulius Cezar. Acesta a fost acuzat că a avut raporturi împotriva naturii cu Nicomede, regele Bitiniei (de aici derivă expresia din v. 78: regină) şi, pe cînd îşi sărbătorea triumful militar, după expediţia victorioasă în Galia, a fost batjocorit chiar de soldaţii săi” (E.A. Panaitescu). “Că Dante credea în homosexualitatea lui Cezar pare inadmisibil, pentru profilul înalt pe care i-l atribuie de fiecare dată cînd îl numeşte: îl plasează în Limb, printre sufletele măreţe, în cîntul lui Iustinian (Paradis VI) îl consideră stîlpul Imperiului şi îi elogiază victoriile. Împotriva homosexualilor, medievalii au fost mereu aspri şi nemiloşi: nu doar că nu le-au recunoscut meritele personale, dar i-au văzut ca exemple de viciu degradant şi i-au condamnat la rug. Putea oare Dante în acelaşi timp să-l elogieze şi să-l condamne pe Cezar? În acest sens ni se pare acceptabilă, pe lîngă faptul că e sugestivă, interpretarea lui M. Marti: «Poate că aluzia la sodomia lui Cezar este aici mai curînd negativă decît pozitivă, defensivă şi nu ofensivă, acuzatoare; Dante reduce episodul la o perifrază pentru a exprima, cu mai mare intensitate retorică, natura păcatului, dar lasă controversată implicarea prestigiosului personaj: ‘Lumea care nu vine cu noi l-a jignit pe Dumnezeu de ceea ce pînă şi Cezar (jam Caesar), în momentul triumfului său, a auzit adresîndu-i-se cu apelativul de regină’; asta, dacă ne uităm mai bine, nu constituie o acceptare a acuzaţiei, ci dezvăluie poate neîncredere şi uimire, ba poate chiar notează efectele sarcastice ale unei faime triste, neadevărate şi nemeritate»” (T. Di Salvo).

            82. Nostro peccato fu ermafrodito;
ma perché non servammo umana legge,
seguendo come bestie l’appetito,

85. in obbrobrio di noi, per noi si legge,
quando partinci, il nome di colei
che s’imbestiò ne le ‘mbestiate schegge.

            «Păcatul nostru a fost hermafrodit; dar fiindcă n-am slujit legea umană, urmînd ca bestiile pofta, spre ruşinea noastră, urlăm cînd plecăm de lîngă ceilalţi numele celei ce s-a făcut bestie-ntre aşchii bestiale» (v. 82-87). Penitenţii din acest grup au comis excese de natură heterosexuală, lăsîndu-se în voia simţurilor şi nesocotind raţiunea umană. Din acest motiv, spre ruşinea lor, ei evocă – iar poetul o întăreşte printr-o repetiţie stilistică – bestialitatea unui personaj mitologic. “Dante în versul 82 a transformat în adjectiv numele lui Hermaphroditus, fiul lui Mercur şi al Venerei, care, îndrăgostindu-se de nimfa Salmacis, s-a unit cu ea formînd un singur trup cu atributele celor două sexe (cf. Ovidiu, Metamorfoze IV, v. 288 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Urmînd ca bestiile: să ne amintim definiţia desfrînaţilor din Inf. V, 38-39: i peccator carnali, / che la ragion sommettono al talento («desfrînaţii / ce raţiunea o supun în faţa pasiunii»). Ideea că omul, dacă abdică de la folosirea raţiunii, se coboară la nivelul unei bestii, este mereu prezentă la Dante. Cf. Convivio II, VII, 4: «cine de la raţiune se îndepărtează şi îşi foloseşte doar partea senzitivă, nu trăieşte ca om, ci trăieşte ca animal»” (Chiavacci Leonardi).

            88. Or sai nostri atti e di che fummo rei:
se forse a nome vuo’ saper chi semo,
tempo non è di dire, e non saprei.

91. Farotti ben di me volere scemo:
son Guido Guinizzelli; e già mi purgo
per ben dolermi prima ch’a lo stremo».

            «Acuma ne ştii faptele şi de ce-am păcătuit: de poate vrei să afli pe nume cine sîntem, nu-i vremea să-ţi spun şi n-aş şti. Despre mine îţi voi curma voinţa: sînt Guido Guinizzelli; şi deja mă purific pentru că m-am pocăit înainte de ultima clipă’» (v. 88-93). După ce i-a spus care le-au fost greşelile, vorbitorul n-a mai avut timp să-şi prezinte după nume tovarăşii şi oricum nu-i cunoştea pe toţi. S-a mulţumit să se prezinte pe sine însuşi, un cunoscut poet italian medieval. “Guido Guinizzelli s-a născut în nobila familie bologneză dei Principi, între 1230 şi 1240, şi a murit în 1276. Poate fi considerat iniţiatorul curentului Dolce Stil Novo şi a fost cel mai important exponent al său, înainte de Guido Cavalcanti. Compoziţia sa cea mai faimoasă, Al cor gentil rempaira sempre Amore (La inima nobilă revine mereu ca în patrie iubirea), deschide o cale nouă atît în folosirea limbii italiene, cît şi în concepţia asupra iubirii, care presupune nobleţe sufletească. Dante l-a considerat maestrul său în poezia de iubire, definindu-l «înţelept» în sonetul Amor e ‘l cor gentil din Vita Nova (XX), «nobil» în Convivio (IV, XX, 7), «foarte mare» în De Vulgari Eloquentia (I, XV, 6). Îl plasează totuşi pe cornişa desfrînaţilor, pentru a sublinia prezenţa elementelor senzuale din poezia lui, o prezenţă «care se regăseşte şi în poezia de iubire dantescă dinainte de Comedie şi pentru care Dante, pătimind fizic în acelaşi foc cu Guinizzelli şi cu provensalul Arnaut Daniel, se «curăţă» aici literar şi doctrinar» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

            94. Quali ne la tristizia di Ligurgo
si fer due figli a riveder la madre,
tal mi fec’ io, ma non a tanto insurgo,

97. quand’ io odo nomar sé stesso il padre
mio e de li altri miei miglior che mai
rime d’amore usar dolci e leggiadre;

            «Aşa cum, în jalea lui Licurg, s-au pomenit cei doi fii revăzîndu-şi mama, la fel m-am făcut eu, însă nu mă avînt, cînd îl aud numindu-se pe tatăl meu şi-al altora mai buni, care vreodată au făcut rime de iubire dulci şi gingaşe» (v. 94-99). La fel cum cei doi fii s-au năpustit, în mitologie, să-şi salveze mama de la pedeapsa ce i-a fost stabilită de îndureratul rege Licurg, Dante a fost tentat să se arunce pentru a-l îmbrăţişa pe părintele său într-ale poeziei, Guido Guinizzelli. Totuşi flăcările l-au oprit de la una ca asta. “Staţiu în Tebaida povesteşte că Hipsifilia, devenită sclava lui Licurg, rege în Nemea, a primit poruncă să aibă grijă de băieţelul lui, dar l-a părăsit pe o pajişte, pentru a le arăta grecilor însetaţi izvorul Langia (cf. Purgatoriu XXII, 112); un şarpe l-a muşcat pe copil şi l-a ucis. Hipsifilia a fost condamnată la moarte; pe cînd era deja în mîinile călăilor, a fost recunoscută de fiii ei, care s-au năpustit între soldaţi, au ajuns la mama lor şi au eliberat-o. Dante compară intensitatea dorinţei care-l îndeamnă să intre în foc pentru a-l îmbrăţişa pe Guido cu elanul de afecţiune, cu care tinerii au dat fuga spre mama lor” (E.A. Panaitescu). “Asemănarea dintre cele două situaţii este dată de recunoaşterea mamei (sau a tatălui) într-un pericol de moarte (lancea, focul) şi dorinţa imediată de a se arunca în îmbrăţişarea sa (la fel m-am făcut eu). Deosebirea, pe care Dante o subliniază, este că el s-a oprit din această dorinţă, fără a se mai arunca în flăcări (însă nu mă avînt)” (Chiavacci Leonardi). “Tatăl meu: cu aceste două cuvinte, Dante îi recunoaşte lui Guinizzelli rolul de iniţiator, sau mai bine zis de precursor, cum scrie Contini, al stilnovismului. Desigur e intenţionată şi trimiterea la expresia echivalentă («O caro padre meo»), folosită de tînărul Guinizzelli într-un sonet adresat lui Guittone (Rime XXa, 1), acelaşi pe care acum îl va declara (v. 126) depăşit de noii poeţi, fiii săi” (Chiavacci Leonardi). “Dulci şi gingaşe: Unul şi celălalt atribut vor să se opună stilului guittonian, considerat aspru şi grosolan. După cum se vede, dialogul cu Guinizzelli nu e decît o reluare şi o completare a celui cu Bonagiunta; de aceea ei se comentează unul pe celălalt, clarificînd detalii pe care doar una din cele două întîlniri le-ar putea lăsa nesigure. Marele eveniment care a marcat viaţa lui Dante, descoperirea şi folosirea «noului stil», are în aceste grupuri de cînturi din Purgatoriu (inclusiv cel cu Forese, unde este respinsă polemica lor burlesc-realistă din tinereţe) o celebrare foarte extinsă şi conştientă” (Chiavacci Leonardi).

            100. e sanza udire e dir pensoso andai
lunga fïata rimirando lui,
né, per lo foco, in là più m’appressai.

103. Poi che di riguardar pasciuto fui,
tutto m’offersi pronto al suo servigio
con l’affermar che fa credere altrui.

«şi fără a auzi şi-a spune gînditor am umblat îndelung privindu-l, dar pentru foc nu m-am apropiat. După ce m-am îndestulat de a-l vedea, m-am oferit gata de a-l ajuta, cu tonul ce te face crezut» (v. 100-105). Impresionat de întîlnirea cu maestrul său, Dante şi-a pierdut auzul şi graiul de admiraţie, pentru o scurtă perioadă. Apoi i s-a pus la dispoziţie, jurînd să-i îndeplinească orice poruncă. “Acest blocaj, această viziune admirativă şi concentrată a maestrului, prin excluderea oricărui alt element, considerat secundar sau deviant, ca vorbitul-răspunsul-întrebatul, constituie poate momentul cel mai intens poetic al episodului, accentuat de observaţia, implicit dureroasă, privind pragul de foc ce împiedică o mai afectuoasă apropiere de poetul atît de îndelung dorit în memorie” (T. Di Salvo).

            106. Ed elli a me: «Tu lasci tal vestigio,
per quel ch’i’ odo, in me, e tanto chiaro,
che Letè nol può tòrre né far bigio.

109. Ma se le tue parole or ver giuraro,
dimmi che è cagion per che dimostri
nel dire e nel guardar d’avermi caro».

            «Şi el mie: ‘Tu laşi asemenea urmă, din cîte aud, în mine şi-aşa de clară, încît Lete n-o poate şterge sau întuneca. Dar dacă spusele tale drept au jurat, spune-mi din ce pricină mi-arăţi în vorbe şi priviri că mă-ndrăgeşti’» (v. 106-111). Guinizzelli i-a mărturisit că a rămas copleşit de cele auzite, adică de faptul că Dante străbate viu tărîmul morţilor, dar mai ales de marea admiraţie pe care acesta i-o poartă. S-a interesat de motivul sentimentelor călduroase. “Lete, pentru antici rîul uitării, în Paradisul Pămîntesc ce-a fost închipuit de Dante le şterge duhurilor doar amintirea păcatelor comise. Dar Guinizzelli îl foloseşte aici fireşte în sensul curent, din tradiţia clasică” (Chiavacci Leonardi).

            112. E io a lui: «Li dolci detti vostri,
che, quanto durerà l’uso moderno,
faranno cari ancora i loro incostri».

115. «O frate», disse, «questi ch’io ti cerno
col dito», e additò un spirto innanzi,
«fu miglior fabbro del parlar materno.

            «Şi eu lui: ‘Dulcile voastre versuri, care, cît va dura graiul modern, îşi vor face scumpe ale lor manuscrise’. ‘Oh, frate’, mi-a zis, ‘acesta pe care ţi-l arăt cu degetul’, şi mi-a indicat un spirit în faţă, ‘a fost mai bun meşter al vorbirii materne» (v. 112-117). Dante îl admira pe Guinizzelli pentru crearea unor versuri dulci, care vor rămîne etern în memoria literaturii italiene. Interlocutorul i-a respins elogiul frenetic, arătîndu-i un alt spirit, care a fost mai mare meşter de cuvinte, pe graiul său, decît ar fi izbutit el însuşi. “Voastre: politicosul «voi» este rezervat pentru foarte puţine personaje din poem: maestrul Brunetto, Farinata, tatăl Guinizzelli, strămoşul Cacciaguida şi mereu Beatrice. Nu este legat de condiţia socială, fiindcă Dante foloseşte «tu» cu principi şi papi, ci de autoritatea morală datorată lor de Dante; face excepţie Farinata, marele ghibelin în faţa căruia politeţea este instinctivă (cf. Inf. X, 43)” (Chiavacci Leonardi). “Afirmaţia cuprinsă în v. 113 este lămurită de un pasaj din Vita Nova (XXV), unde Dante observă că «nu cu mulţi ani în urmă au apărut aceşti poeţi vulgari» (italieni), care au înlocuit folosirea limbii latine cu cea a limbii vulgare (italiene), umplînd de demnitate literară graiul folosit în viaţa cotidiană, graiul vorbirii materne (v. 117), care se învaţă din gura mamei, spre deosebire de latina învăţată din textele scrise” (E.A. Panaitescu). “Cel care, în opinia lui Guinizzelli, a fost mai mare poet pe limba sa – provensala – decît însuşi Guinizzelli într-a sa – italiana – este Arnaut Daniel, unul dintre cei mai importanţi trubaduri provensali, care a trăit în a doua jumătate a sec. al XII-lea. Dante a arătat pentru el o mare admiraţie, încît l-a imitat în Rime petrose şi l-a lăudat în diverse pasaje din De Vulgari Eloquentia (II, II, 9; VI, 6; XIII, 2) pentru implicarea în subiectul iubirii şi rafinamentul stilistic. În versurile 115-117 Dante admite explicit, prin chiar cuvintele lui Guinizzelli, că poetul bolognez «a înnoit poezia italiană, situîndu-se pe calea deschisă de Arnaut Daniel, atît în privinţa tehnicii propriu-zise, cît şi a rafinamentului lingvistic şi stilistic» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

            118. Versi d’amore e prose di romanzi
soverchiò tutti; e lascia dir li stolti
che quel di Lemosì credon ch’avanzi.

121. A voce più ch’al ver drizzan li volti,
e così ferman sua oppinïone
prima ch’arte o ragion per lor s’ascolti.

            «În versuri de iubire şi proze de roman i-a întrecut pe toţi; şi lasă-i pe neghiobi să spună că cel din Lemosi îi stă-nainte. Spre faimă, nu spre adevăr îşi îndreaptă ei chipul şi-aşa îşi întăresc părerea, înainte ca arta sau raţiunea să le asculte» (v. 118-123). Arnaut Daniel i-a depăşit pe toţi artiştii cuvîntului, atît în poezie cît şi în proză. Unii îl consideră mai important pe trubadurul din Limousin (Giraut de Bornelh). Dar nătărăii se orientează mereu după renumele iluzoriu al cuiva şi îşi consolidează impresiile, fără a mai asculta argumentele estetice sau raţionale. “Versuri de iubire:sînt cele două mari forme în care s-a exprimat limba din Franţa: provensala, sau limba d’oc, în lirica de iubire, şi franceza, sau limba d’oil, în proza romanelor de iubire şi de aventură. În De Vulgari Eloquentia, Dante afirmă despre limba d’oc că ea se poate mîndri «că au folosit-o mai întîi cei mai vechi autori de rime din limba populară», iar despre limba d’oil că «tot ce s-a scris ori s-a inventat în proza din limba populară îi aparţine» (I, X, 2-3). Arnaut aşadar i-a întrecut pe toţi, poeţi şi prozatori, în folosirea limbii materne” (Chiavacci Leonardi). “Cel din Lemosi este Giraut de Bornelh, poet provensal născut în Limousin, în a doua jumătate a secolului al XII-lea şi definit de Dante ca fiind cîntăreţul demnităţii, într-un pasaj din De Vulgari Eloquentia (II, II, 9). Stilul lui, în comparaţie cu cel preţios, elaborat şi complex al lui Arnaut Daniel, apare mai simplu şi este judecat negativ de Dante, împotriva unei păreri răspîndite a vremii, care îl elogia pe Giraut ca pe cel mai mare trubadur” (E.A. Panaitescu). “Modelul expresiv al acestor terţine, în care Guinizzelli elogiat se eschivează şi indică alt poet, mai bun decît el, are un precedent în Purgatoriu XI. Acolo Oderisi da Gubbio îl indicase pe Franco bolognezul ca miniaturist mai îndemînatic: hîrtiile lui, spunea, sînt mult mai luminoase şi surîzătoare decît ale mele. Parcă aceşti artişti şi poeţi tind să îndepărteze de la sine imaginea de fanfaroni, parcă se tem să nu fie exclusivişti şi simt că orice sărbătorire a propriei arte sună ca un fals imn de glorie, inoportun mai ales pe lumea cealaltă. Aici au învăţat virtutea modestiei: alături de ei există alţi artişti şi îl invită pe călător la o evaluare adecvată a operelor tuturor” (T. Di Salvo).

            124. Così fer molti antichi di Guittone,
di grido in grido pur lui dando pregio,
fin che l’ha vinto il ver con più persone.

127. Or se tu hai sì ampio privilegio,
che licito ti sia l’andare al chiostro
nel quale è Cristo abate del collegio,

130. falli per me un dir d’un paternostro,
quanto bisogna a noi di questo mondo,
dove poter peccar non è più nostro».

            «Aşa au făcut mulţi în vechime cu Guittone, din zvon în zvon doar lui dîndu-i valoare, pînă cînd l-a-nvins adevărul prin mai multe persoane. Însă dacă tu ai aşa adînc privilegiu, că ţi-e permis să mergi în schitul unde Cristos e stareţ, spune-i pentru mine un “Tatăl Nostru”, doar cît ne-ajunge în astă lume, unde nu mai avem putinţa de-a păcătui’» (v. 124-132). La fel s-a întîmplat odinioară cu Guittone d’Arezzo, care a fost considerat poet mare doar pe baza zvonurilor. Dar ulterior tot mai mulţi şi-au dat seama că asta nu era adevărat. (Sau în altă lecţiune: ulterior tot mai mulţi l-au întrecut.) Dacă pelerinul are posibilitatea să ajungă în Paradis, în faţa lui Isus, este rugat să spună o rugăciune pentru sufletul poetului care-i vorbeşte. Se va putea opri din “Tatăl Nostru” înainte de pasajul “şi nu ne duce pe noi în ispită”, întrucît sufletele din Purgatoriu nu mai pot fi victime ale ispitei. “Dante, care a deschis în v. 119-120 vechea polemică dintre Arnaut Daniel şi Giraut de Bornelh, rezolvînd-o în favoarea celui dintîi, prin rafinamentul limbajului, acum propune din nou, în v. 124-126, judecata dură formulată în De Vulgari Eloquentia (II, VI, 7) şi în Divina Comedie (cf. Purgatoriu XXIV, 55-62) împotriva lui Guittone şi a imitatorilor săi, în numele superiorităţii curentului Dolce Stil Novo. El le reproşează poetului aretin şi urmaşilor săi că au rămas legaţi de limbajul plebeu grosolan, respingînd folosirea limbii italiene în formele sale elegante, care erau practicate de noua poezie” (E.A. Panaitescu). “E foarte limpede că ne aflăm în faţa unei polemici literare, ce reia şi fixează termenii polemicii nu doar danteşti, care i-a opus pe guittonieni şi pe stilnovişti, şi din care se păstrează ecouri în alte opere ale lui Dante. Polemica i-a implicat şi pe poeţii exemplari de la care se revendicau guittonienii. (...) Îi stă mărturie întîlnirea cu Bonagiunta, căruia Dante îi expune rapid sensul poeticii stilnoviste, întemeiate pe iubirea care dictează pe dinăuntru şi pe poetul care îşi pune în cuvinte fidelitatea interioară faţă de iubire. Dar pentru Dante iubirea nu e cea care conduce la explozia instinctelor, ci aceea care se exprimă prin descoperirea purităţii interioare şi, pornind de aici, cucereşte divinitatea. Contrapunerea, aşadar, este în fond de caracter moral şi religios, de opţiune între pasiunea care descătuşează păcatul şi cea care devine contemplare mistică a perfecţiunii absolute, pentru care femeia iubită, Beatrice, reprezintă un semn concret. Iar superioritatea adevărului judecăţii limitative despre importanţa poetică a lui Guittone este aceeaşi care subînţelege poezia ca o linie de continuitate în iubirea pentru o femeie şi cea pentru divinitate” (T. Di Salvo). “L-a-nvins adevărul: aceasta este a patra citare a lui Guinizzelli (după ardo, imbarche şi padre mio), în dialogul creat de Dante. Tocmai în sonetul de răspuns către Bonagiunta (Rime XIX b 4), poetul bolognez declara că omul înţelept îşi reţine judecata «infin a tanto che ‘l ver l’assigura» (pînă cînd adevărul îl asigură), adică pînă cînd realitatea experimentată îl confirmă. Adevărul a demonstrat acum judecata falsă din vechime despre superioritatea lui Guittone, printre poeţii de limbă vorbită din Italia” (Chiavacci Leonardi).

            133. Poi, forse per dar luogo altrui secondo
che presso avea, disparve per lo foco,
come per l’acqua il pesce andando al fondo.

            «Apoi, ca pentru a-i lăsa loc altuia de lîngă el, în foc s-a mistuit, cum peştele în apă se-adînceşte» (v. 133-135). Guinizzelli a dispărut în foc, lăsînd loc altui duh să stea de vorbă cu pelerinul. “Cum peştele în apă: umbra se scufundă în foc şi dispare din faţa ochilor, ca un peşte la fundul apei: comparaţia devine mai puternică prin contrastul apă-foc. La fel se va face nevăzută Piccarda în lumina din Paradis: e cantando vanio / come per acqua cupa cosa grave («şi cîntînd a dispărut, ca prin apa adîncă lucrul greu») (Par. III, 122-123)” (Chiavacci Leonardi).

            136. Io mi fei al mostrato innanzi un poco,
e dissi ch’al suo nome il mio disire
apparecchiava grazïoso loco.

139. El cominciò liberamente a dire:
«Tan m’abellis vostre cortes deman,
qu’ieu no me puesc ni voill a vos cobrire.

            «Eu am înaintat un pic spre cel arătat şi-am zis că numelui său dorinţa mea îi pregătea un loc plăcut. El a început să spună liber: ‘Tan m’abellis vostre cortes deman, qu’ieu no me puesc ni voill a vos cobrire» (v. 136-141). Dante s-a apropiat de noua apariţie şi i-a declarat amabil intenţia sa de a-i cunoaşte numele. Celălalt i-a răspuns direct, pe limba provensală: Atît mi-e de plăcută rugămintea voastră curtenitoare, încît nu pot şi nu vreau să mă ascund. “Expesia dantescă este şlefuită, literar construită cu multă pricepere: nu degeaba discuţia se poartă între poeţi, în prezenţa unui poet care îi este indicat ca fiind cel mai mare artist al cuvîntului şi minunat constructor de imagini retoric realizate. La această lecţie vrea să se adapteze pe plan stilistic Dante şi o face prin cuvinte nu doar elaborate, dar şi uşor baroce, chiar dacă nu există intenţia de exasperare lexicală sau expresivă” (T. Di Salvo). “Este prima şi singura dată cînd în poem se vorbeşte într-o limbă străină. Aici poetul provensal vorbeşte pe limba lui, pe care Dante dovedeşte că o stăpînea foarte bine, chiar dacă pasajele au fost modelate după versuri şi expresii ale poeţilor provensali” (T. Di Salvo).

            142. Ieu sui Arnaut, que plor e vau cantan;
consiros vei la passada folor,
e vei jausen lo joi qu’esper, denan.

145. Ara vos prec, per aquella valor
que vos guida al som de l’escalina,
sovenha vos a temps de ma dolor!
».

148. Poi s’ascose nel foco che li affina.

            «Ieu sui Arnaut, que plor e van cantan; consiros vei la passada folor, e vei jausen lo jorn qu’esper, denan. Ara vos prec, per aquella valor que vos condus al som de l’escalina, sovenha vos a temps de ma dolor!’ Apoi s-a ascuns în focul ce-i curăţă» (v. 142-148). Eu sînt Arnaut, care plîng şi merg cîntînd; îndurerat îmi contemplu nebunia trecută şi văd bucuros fericirea (sau în alte lecţiuni: ziua) la care sper, în faţa mea. Acum vă rog, pentru acea valoare (adică: în numele lui Dumnezeu) care vă conduce în vîrful scării, amintiţi-vă la timpul potrivit de durerea mea. După aceste cuvinte a dispărut în flăcările purificatoare.“Ieu sui Arnaut: declararea numelui, care constituie un ecou dintr-un vers al lui Arnaut însuşi, se include totuşi într-un obicei comun celorlalte spirite din al doilea ţinut: io son Bonconte...; io son Omberto...; son Guido Guinizzelli...” (Chiavacci Leonardi). “Aceste versuri, singurele (cum ziceam) într-o limbă străină modernă (omitem latina) au stîrnit diverse interpretări. În substanţă Arnaut nu spune lucruri diferite de celelalte suflete din Purgatoriu: îl îndeamnă pe Dante să se roage pentru el, fiindcă acolo se înaintează mult, prin rugăciunile celor vii, pe calea ispăşirii. Mai întîi îi mulţumeşte lui Dante pentru interesul arătat, apoi se prezintă pentru a spune că se purifică pentru păcatele trecute, prin pedeapsa cu focul, în care ca de obicei printre alte dureri se contopesc suferinţa şi bucuria. La sfîrşit îi cere călătorului rugăciuni. Era nevoie oare ca toate acestea să fie spuse în provensală? Nu-i adevărat oare că spiritele din toate timpurile şi graiurile se prezintă şi vorbesc pe limba lui Dante? Întrebări inutile. Trebuie să acceptăm evidenţa şi să intuim motivul alegerii lingvistice. Care nu putea fi decît literar. Într-un ansamblu de cînturi dedicate întîlnirilor cu poeţi, nu e lipsită de sens o întîlnire cu un poet provensal, care se traduce într-o întîlnire cu limba d’oc, de la care porniseră poeţii din sec. al XIII-lea în alte direcţii. «Dar e ciudat că versurile atribuite aici de Dante lui Arnaut Daniel sînt foarte departe, ca stil, de cele pe care el obişnuia să le rotunjească în timpul vieţii şi sînt, chiar dimpotrivă, un exemplu, aproape o opţiune contrară, de stil limpede, uşor, clar, a ceea ce de fapt provensalii numeau trobar leu, în opoziţie faţă de trobar clus, adică tocmai stilul în care Arnaut era un maestru» (Monteverdi). Dar este şi aceasta o confirmare că prezentul grup de cînturi dedicate poeţilor şi chestiunilor de poetică nu vrea să fie o serie de medalioane ale unor indivizi, ci o căutare autobiografică, realizată de Dante, despre propriii săi părinţi, despre originile sale culturale şi literare, despre dăruirea pentru poezia-înţelepciune, care constituie premisele călătoriei sale ideale spre cucerirea propriei identităţi morale şi poetice. Între acei părinţi, au un relief propriu (acelaşi pe care l-au avut în cultura europeană din sec. al XIII-lea) poeţii din Provenţa, între care Arnaut Daniel este un exemplu emblematic şi sintetic” (T. Di Salvo). “Apoi s-a ascuns: la fel ca şi Guido, Arnaut dispare în foc, ascunzîndu-se de vederea celorlalţi. (...) Şi affina (curăţă), ultimul cuvînt din cînt, este, cum notează Perugi, un cuvînt-rimă din Guillelm de Berguedà şi din acea canţonă, din care numeroase elemente au fost preluate în vorbirea lui Arnaut. Focul purificator se închide peste poetul inspirator al Rimelor pietroase, aproape mistuind în sine, cum scrie Contini, acea experienţă din viaţa trecută a lui Dante” (Chiavacci Leonardi).



Laszlo Alexandru
(nr. 4, aprilie 2017, anul VII)