Lectura lui Dante. Intrarea în Eden (Purgatoriu XXVIII)

Primele imagini din Paradisul Pămîntesc. Rîul Lete, care şterge amintirea păcatelor. Apare graţioasa Matelda. Cîmpiile miraculoase din Eden.

            1. Vago già di cercar dentro e dintorno
la divina foresta spessa e viva,
ch’a li occhi temperava il novo giorno,

4. sanza più aspettar, lasciai la riva,
prendendo la campagna lento lento
su per lo suol che d’ogne parte auliva.

            «Dornic deja de-a cerceta roată şi-năuntru prin divina pădure deasă şi vie, care-n ochi potolea ziua cea nouă, fără zăbavă am părăsit malul, pornind pe cîmpie încet încet, peste pajiştea în toate părţile parfumată» (v. 1-6). Dante era cuprins de dorinţa de-a cunoaşte pădurea minunată a Edenului, care atenua lumina soarelui tocmai răsărit. S-a desprins de marginea cîmpiei şi a înaintat prin iarba şi florile pline de miresme. “Cîntul XXVII se încheie cu îndemnul lui Virgiliu ca discipolul, de-acum pe deplin în stare să dispună de sine însuşi, să acţioneze cu totală libertate şi să nu mai aştepte indicaţiile de la călăuza sa: dintre cele două propuneri ale învăţătorului, să se aşeze ori să se pună în mişcare şi să intre în pădure, Dante alege soluţia care se potriveşte mai mult cu concepţia sa activă despre viaţă şi, împins totodată de dorinţa de cunoaştere, începe să înainteze” (T. Di Salvo). “Dornic. Cu acest adjectiv, ce indică dorinţa devenită liberă de a se desfăşura după bunul său plac, începe cîntul care va descrie cu mult farmec, cu ochiul noului venit, minunatul loc dăruit omului de către Dumnezeu. Sufletul lui Dante, redevenit copil, porneşte cu uimire şi dorinţă într-o nouă călătorie” (Chiavacci Leonardi).

            7. Un’aura dolce, sanza mutamento
avere in sé, mi feria per la fronte
non di più colpo che soave vento;

10. per cui le fronde, tremolando, pronte
tutte quante piegavano a la parte
u’ la prim’ ombra gitta il santo monte;

            «O briză dulce, mereu neschimbată, îmi mîngîia fruntea nu mai tare decît vîntul suav; la care frunzele, tremurînd, se înclinau toate spre partea unde sfîntul munte îşi aruncă prima umbră» (v. 7-12). O adiere blîndă şi constantă răcorea fruntea călătorului. Frunzele copacilor se aplecau uşor spre apus, spre locul unde umbra muntelui se înclina, în lumina soarelui de dimineaţă. “Ceea ce era abia sugerat – deşi în termeni intenşi – în primele două terţine se defineşte mai bine aici, încît din toate iese în evidenţă proiectul dantesc al Paradisului Pămîntesc: este o pădure amplă, umbroasă, senină, unde totul se desfăşoară în mod egal, constant, uniform, unde totul este o împletire de culori şi sunete, cînturi şi plutire. Criticii observă că pentru această parte Dante s-a gîndit la versurile poetului latin Ovidiu: dar ei adaugă şi faptul că intenţia lui Dante nu este cea ovidiană, de a oferi un tablou de peisaj sugestiv şi liniştit, cît mai curînd semnul că omul îşi poate regăsi, prin mărturia textelor sacre, amintirea unei vîrste fericite, necăzute în păcat, marcată de acea împăcare ce anticipează pacea din Empireu” (T. Di Salvo).

            13. non però dal loro esser dritto sparte
tanto, che li augelletti per le cime
lasciasser d’operare ogne lor arte;

16. ma con piena letizia l’ore prime,
cantando, ricevieno intra le foglie,
che tenevan bordone a le sue rime,

19. tal qual di ramo in ramo si raccoglie
per la pineta in su ‘l lito di Chiassi,
quand’ Ëolo scilocco fuor discioglie.

«dar fără a se îndoi pe-atît, încît păsărelele din vîrf să renunţe la măiestria lor; ci cu deplină voioşie primele ceasuri, cîntînd, le-ntîmpinau printre frunzele ce le-nsoţeau rimele, cum din ramură-n ramură se-adună-n crîng pe coasta de la Chiassi, cînd Eol Sirocul sloboade» (v. 13-21). Briza cea blîndă nu răvăşea frunzele şi nu deranja păsărelele din activitatea lor obişnuită. Întreaga imagine amintea pădurea de pini de la Classe, lîngă Ravenna, în adierea dulce a vîntului. “Chiassi era numele (apoi înlocuit cu Classe, din latinul Classis) cu care în Evul Mediu era indicat vechiul port Ravenna şi pădurea sa de pini faimoasă. Eol, în mitologia păgînă, era regele vînturilor, pe care le ţinea încuiate într-o peşteră, eliberînd (sloboade) ba pe unul, ba pe altul. Divina pădure şi sentimentul lui Dante, liber s-o străbată în toate direcţiile, au fost definite în termeni generali şi sintetici în primele două terţine. În cele care urmează şi care se încheie cu o comparaţie destinată să apropie natura purificată din Paradisul Pămîntesc de realitatea ce poate fi experimentată pe pămînt, Poetul urmăreşte, cu o participare emoţionată, concretizarea diferitelor aspecte din spectacolul anterior, privit în ansamblul său şi în caracterul său miraculos. De aici structura complexă a frazei care ocupă versurile 7-21. Dar această structură complexă exprimă ordinea, calmul; nu se percepe în ea nici un efort. (...) Adevărul i se oferă lui Dante într-o stare de graţie; nu-i pretinde decît o fericită adeziune: ordinea nu se constituie ca o ţintă obositoare a intelectului, ci rezultă deja explicit în cadrul naturii” (E.A. Panaitescu).

            22. Già m’avean trasportato i lenti passi
dentro a la selva antica tanto, ch’io
non potea rivedere ond’ io mi ‘ntrassi;

25. ed ecco più andar mi tolse un rio,
che ‘nver’ sinistra con sue picciole onde
piegava l’erba che ‘n sua ripa uscìo.

            «Deja m-au dus paşii-nceţi în inima pădurii vechi, de nu mai vedeam pe unde-am intrat; şi iată că mi-a oprit mersul o apă, care cu undele sale spre stînga-nclina iarba ce i-a răsărit pe mal» (v. 22-27). Plimbarea uşoară l-a purtat pe Dante în adîncul pădurii unde au trăit primii oameni. Cînd nu i s-au mai zărit marginile, i-a apărut în faţa ochilor o apă curgătoare, ce apleca în stînga firele de iarbă de pe ţărm. “Toate acestea corespund gustului medieval al reprezentărilor lente, liturgice, dar şi concepţiei potrivit căreia fericirea se află în cadrul unei stări de calm suav” (T. Di Salvo). “Spre stînga: dacă Dante înaintează spre răsărit, cum putem deduce din XXVII 133, rîul întîlnit curge aşadar spre Nord, adică spre emisfera locuită. Întrucît apele sale poartă, cum se va vedea, amintirile păcatelor oamenilor, unii s-au gîndit pe bună dreptate că ele se varsă în deschiderea ce duce spre Infern, formînd acel pîrîiaş de-a lungul căruia au urcat Dante şi Virgiliu (cf. Inf. XXXIV, 130)” (Chiavacci Leonardi).

            28. Tutte l’acque che son di qua più monde,
parrieno avere in sé mistura alcuna
verso di quella, che nulla nasconde,

            «Toate apele care-s dincoace mai curate ar părea tulburi, faţă de-aceea, ce nimic n-ascunde» (v. 28-30). Cele mai limpezi ape de pe pămînt ar fi murdare pe lîngă cea zărită în Paradisul Pămîntesc. “Alături de descriere se include valoarea morală: traversarea acelor ape va avea valoarea şi rostul unui al doilea botez” (T. Di Salvo).

            31. avvegna che si mova bruna bruna
sotto l’ombra perpetüa, che mai
raggiar non lascia sole ivi né luna.

34. Coi piè ristetti e con li occhi passai
di là dal fiumicello, per mirare
la gran varïazion d’i freschi mai;

«deşi se mişcă-ntunecoasă pe sub eterna umbră, ce-n veci nu lasă acolo razele de soare sau lună. Cu paşii m-am oprit şi cu ochii am trecut dincolo de pîrîu, ca să văd marea bogăţie de prospeţime» (v. 31-36). Străfundurile apei erau complet vizibile, în ciuda umbrei făcute de copacii din pădure. Dante s-a oprit pe mal şi a privit dincolo. “Să se remarce felul în care marele poet înlocuieşte, acolo unde poate, tradiţia impersonală cu propria sa experienţă, cele aflate cu cele văzute, cele imaginate cu cele reale” (A. Graf).

            37. e là m’apparve, sì com’ elli appare
subitamente cosa che disvia
per maraviglia tutto altro pensare,

40. una donna soletta che si gia
e cantando e scegliendo fior da fiore
ond’ era pinta tutta la sua via.

«şi-atunci mi-a apărut, cum apare deodată lucru ce-alungă prin minune orice alt gînd, o doamnă singură, care umbla cîntînd şi culegînd floare din flori, ce-i colorau poteca» (v. 37-42). Printr-un miracol ce şterge din minte orice altă preocupare, Dante a zărit dincolo de rîu o femeie. “În faţa acestei figuri feminine, care-l va călăuzi pe Dante în Paradisul Pămîntesc şi al cărei nume – Matelda – va fi dezvăluit doar în cîntul XXXIII, v. 119, critica a oferit interpretările cele mai diverse, atît în încercarea de a o identifica istoric, cît şi în căutarea semnificaţiei sale alegorice. Primii comentatori erau de acord s-o recunoască în Matelda pe faimoasa contesă Matilde di Canossa, născută în 1046 şi moartă în 1115, care a fost una dintre figurile cele mai importante, din perioada agitată a luptei pentru învestitură dintre Papalitate şi Imperiu. Întrucît Matilde di Canossa a fost apărătoare dîrză a revendicărilor papale, este greu de crezut că Dante a vrut să încredinţeze o funcţie atît de importantă în Paradisul Pămîntesc unei duşmane înverşunate a Imperiului. Lumea s-a gîndit atunci la călugăriţa germană Matilde di Hackenborn, contemporana lui Dante şi foarte cunoscută ca autoare a lui Liber specialis gratiae, în care îşi povestea viziunile mistice. Un alt grup de cercetători a identificat-o cu vreo femeie care apare în Vita Nova, sau în Rime, sau în Convivio. Nici una din aceste interpretări nu e sigură, chiar dacă Nardi consideră că nu trebuie exclusă cea oferită de comentatorii vechi, fiindcă pe vremea lui Dante, Matilde di Canossa era cunoscută şi admirată pentru calităţile ei de suverană, în schimb era aproape necunoscut rolul susţinut de ea în lupta pentru învestitură: de aceea, în Paradisul Pămîntesc, ea ar fi simbolul «perfectei dominări a voinţei, într-o lume eliberată de pasiuni» (Nardi). Dificultatea unei identificări istorice e dată mai ales de faptul că Matelda este obişnuită (cîntul XXXIII, 128) să îndeplinească respectiva activitate în Paradisul Pămîntesc şi, prin urmare, trebuie să deducem că ea se află acolo încă de la crearea Purgatoriului. Cu totul arbitrare sînt apoi încercările de-a căuta o semnificaţie a numelui: după unii el ar fi format din două rădăcini greceşti şi ar însemna «iubire de înţelepciune», după alţii ar veni din cuvintele ebraice «math el da», care, citite de la dreapta la stînga după obiceiul ebraic, ar însemna «Domnul clarvăzător». În ce priveşte valoarea alegorică a acestei figuri, trebuie mai ales să-i subliniem atribuţiile: devine călăuza lui Dante în Paradisul Pămîntesc, îi explică detaliile locului, îl ajută în timpul procesiunii mistice, îl înlocuieşte pe Virgiliu după dispariţia lui, execută ordinele primite de la Beatrice, săvîrşind ritualul liturgic al purificării lui Dante. Matelda, în mod evident, îndeplineşte această atribuţie pentru toate sufletele care merg spre Paradis. Figura ei ar putea simboliza viaţa activă, care şi-a atins nivelul de perfecţiune, reprezentînd în realitate ceea ce era Lia în vis (cîntul XXVII, 97 sqq.), sau natura umană în perioada sa fericită, cum era înainte de păcatul originar şi cum poate fi reconstituită prin acţiunea virtuţilor morale şi intelectuale. Pentru Pietrobono, în schimb, ea ar fi înţelepciunea din Vechiul Testament; pentru Poletto, ar indica armonia dintre viaţa activă şi viaţa contemplativă, obţinută pe pămînt prin armonia dintre raţiune şi credinţă; pentru Mattalia, ar reprezenta raţiunea înfrînată de teologie şi destinată «explicării ştiinţific-raţionale a Sfintelor Scripturi şi interpretării alegorice... a poveştilor» spuse de poeţii şi scriitorii păgîni (cf. v. 139-141)” (E.A. Panaitescu).

            43. «Deh, bella donna, che a’ raggi d’amore
ti scaldi, s’i’ vo’ credere a’ sembianti
che soglion esser testimon del core,

46. vegnati in voglia di trarreti avanti»,
diss’ io a lei, «verso questa rivera,
tanto ch’io possa intender che tu canti.

            «‘Vai, doamnă frumoasă, ce-n razele iubirii te-ncălzeşti, de cred în chipul ce mărturie stă inimii, fă bine de te-apropie’, i-am spus eu, ‘de-acest ţărm, ca să-ţi pot pricepe cîntarea» (v. 43-48). Dante a implorat-o pe doamna scăldată în lumina iubirii divine – ce pune în armonie expresia chipului şi trăirea sufletului – să vină mai aproape de unda apei, pentru a-şi face auzit cîntecul. “Razele iubirii: din aspectul ei, cum se spune aici, precum şi din cîntecul ei (XXIX, 1) apare prima şi cea mai concludentă trăsătură a acestei figuri: iubirea arzătoare care o înflăcărează. În numele acestei iubiri Dante o cheamă, rugînd-o să se apropie. Ea este îndrăgostită, iar natura iubirii nu e specificată nici aici, nici mai încolo (v. 64-66). Este iubirea fără determinare, aşadar cea absolută şi divină, dar totodată caracteristică omului, care atunci cînd este neprihănită, ca aici în condiţia elementară a Paradisului Pămîntesc, nu se distinge de aceea. Armonia extremă şi muzicalitatea cu care se modulează aceste versuri, pe registrul tipic pentru Dolce Stil Novo, adică pentru iubirea omenească, vor să ilustreze tocmai această coincidenţă” (Chiavacci Leonardi).

            49. Tu mi fai rimembrar dove e qual era
Proserpina nel tempo che perdette
la madre lei, ed ella primavera».

            «Tu-mi aminteşti unde şi cum era Proserpina, pe vremea cînd mama pe ea a pierdut-o, iar ea primăvara’» (v. 49-51). Noua apariţie i-a adus în minte lui Dante locurile minunate şi întîmplarea cînd fermecătoarea tînără din antichitate a fost răpită şi şi-a pierdut lumea înflorită, primăvăratică. “Proserpina, fiica lui Zeus şi a lui Demeter, a fost furată de Pluto, zeul Infernului, şi a devenit regina Avernului (cf. Ovidiu, Metamorfoze V, 385 sqq.) Apariţia Mateldei îi aminteşte lui Dante vraja locului de unde a fost răpită Proserpina – pădurea de lîngă Enna, în Sicilia, unde, după Ovidiu, domnea primăvara eternă – precum şi tinereţea şi frumuseţea fetişcanei, care au fost mereu sărbătorite de poeţii ce-au cîntat această legendă” (E.A. Panaitescu). “Doamna singură ce-i apare lui Dante în Paradisul Pămîntesc trimite fără îndoială la un conţinut simbolic, dar înainte de simbol, are o identitate poetică. Şi doar ţinînd seama de felul în care Poetul a reprezentat această figură putem să-i căutăm suprasensul. Ea nu poartă urmele unei individualizări în lumea istoriei, a suferinţei, a durerii care au fost moştenirea lui Adam. Din acest motiv, toate încercările de a o identifica prin personaje istorice sau din viaţa lui Dante apar inutile pentru înţelegerea episodului unde e protagonistă. Matelda este o figură de basm: ea exprimă în termeni omeneşti acea lipsă de griji şi necazuri, acea bucurie de a locui într-o lume ce reflectă nepervertită imaginea lui Dumnezeu, ce i-au fost transmise uimirii recunoscătoare a pelerinului, cînd a văzut pădurea. Reprezentarea acestei figuri – s-a notat – este puternic stilizată: felul ei de a se purta răspunde, de fapt, unei concepţii asupra femeii care s-a format printr-o lungă tradiţie, de la trubadurii provensali la poeţii stilnovişti. Dar elementele liricii medievale de iubire sînt, la rîndul lor, încadrate de o ramă clasică, de o schemă, cea a vîrstei de aur fericite, de evidentă origine ovidiană. Din cauza acestei confluenţe, în figura Mateldei, a motivelor din poezia păgînă şi din cea medievală, n-o putem interpreta doar pe baza canoanelor din Dolce Stil Novo. Să notăm în plus că Matelda are o consistenţă figurativă, care lipseşte cu desăvîrşire la celelalte figuri feminine evanescente din compoziţiile stilnoviste. Dante zăboveşte îndelung, descriindu-i aspectul exterior, nu se mulţumeşte cu o caracterizare sumară, printr-o trimitere la calităţile ei inexprimabile, întrucît depăşesc capacitatea umană de a le percepe ca fiind reale, nu-i analizează minuţios stările sufleteşti. Nu ne este propusă din nou, în acest episod, spiritualitatea umilă, dar evazivă, din Vita Nova. Reflexul subiectiv al unei frumuseţi atît de mari se manifestă printr-o referinţă mitologică, aceasta la rîndul ei trimite la un fapt istoric (v. 71-74). În contrast cu intimismul care l-a caracterizat pe tînărul Dante şi pe prietenii săi care-l imitau pe Guinizzelli, sentimentul călătorului este inclus astfel în limitele unor evenimente obiective şi devine prin urmare cu atît mai depersonalizat, făcut paradigmatic pentru o experienţă care este în mod potenţial a tuturor. (...) Matelda, cum a văzut Graf şi cum o confirmă, în cursul unei analize atente Singleton, este însăşi natura umană necoruptă de păcatul originar: la ea virtutea nu este rezultatul unui conflict, nu presupune durere, ci se prezintă în formele frumuseţii, ale tinereţii eterne, ale graţiei spontane. Gesturile pe care le face Matelda (culege flori, păşeşte parcă ar dansa) exprimă un extaz interior – meditaţia omului care se roagă – în formele bucuriei” (E.A. Panaitescu).

            52. Come si volge, con le piante strette
a terra e intra sé, donna che balli,
e piede innanzi piede a pena mette,

55. volsesi in su i vermigli e in su i gialli
fioretti verso me, non altrimenti
che vergine che li occhi onesti avvalli;

58. e fece i prieghi miei esser contenti,
sì appressando sé, che ‘l dolce suono
veniva a me co’ suoi intendimenti.

            «Cum se roteşte, cu tălpile lipite de pămînt şi unite, femeia ce dansează, iar un picior abia de-l pune-n faţa altuia, s-a-ntors pe floricele roşii şi galbene spre mine, ca fecioara ce ochii cuvioşi şi-i apleacă; şi mi-a îndeplinit rugăminţile, astfel apropiindu-se încît dulcele sunet răzbătea la mine cu toate-nţelesurile» (v. 52-60). La rugămintea poetului, doamna s-a apropiat cu graţie, păşind peste flori, ca tinerele ce dansează cuvios, răsucindu-se fără a ridica piciorul de jos. “Indicaţiile care însoţesc viziunea, trăsăturile de fiinţă surprinsă într-un moment de dans eteric şi aşadar de mare distincţie, atitudinea ei în clipa cînd, cu o încetineală studiată, începe să danseze, trăsăturile chipului pe care îşi găsesc locul potrivit buna-cuviinţă şi pudoarea (...) fac din Matelda o figură puternic stilizată: fireşte nu departe de gustul figurativ pe care Dante l-a putut găsi la pictorii de stil bizantin ai vremii sale şi mai ales la pictorii gotici, nu departe nici de figurile feminine stilnoviste. Dar impresia generală, care completează în sine viziunea paradisiacă şi figura Mateldei, este de personaj cu adevărat dantesc: nici o altă femeie descrisă de poeţii pe care el i-a cunoscut nu avea graţia, delicateţea şi totodată fermitatea acestei Matelda” (T. Di Salvo).

            61. Tosto che fu là dove l’erbe sono
bagnate già da l’onde del bel fiume,
di levar li occhi suoi mi fece dono.

64. Non credo che splendesse tanto lume
sotto le ciglia a Venere, trafitta
dal figlio fuor di tutto suo costume.

            «Îndată ce-a fost acolo unde iarba-i scăldată de undele frumosului rîu, mi-a dăruit privirea ei înălţată. Nu cred că sclipea atîta lumină sub genele Venerei, străpunsă de săgeata fiului pe neaşteptate» (v. 61-66). Ajunsă în apropierea rîului, pe malul celălalt, doamna singuratică i-a oferit lumina privirilor sale, mai strălucitoare decît ale zeiţei Venus, ce-a fost atinsă din greşeală de săgeata lui Cupidon. “Este un mod literar răspîndit în şcolile din Duecento tema îndrăgostitului care o roagă, o imploră pe femeie să-i dăruiască, să-i ofere graţia unui răspuns, a unui zîmbet. Situaţia se află şi în Vita Nova şi se manifestă în prezenţa femeii, atunci cînd sînt resimţite frumuseţea ei suverană şi propria insuficienţă: femeia dobîndeşte atunci funcţia unei sfinte distribuitoare de har” (T. Di Salvo). “Venus, zeiţa frumuseţii şi a iubirii, a fost rănită de vîrful unei săgeţi ieşite din tolba fiului ei Cupidon, zeul iubirii, care stîrnea acest sentiment în sufletul oamenilor lovindu-i cu armele sale. Rănirea, survenită pe cînd Venus îl ţinea de braţ pe băiatul ei, a fost cu totul involuntară şi prin urmare împotriva obiceiurilor zeului, care îşi alegea victimele dinadins. Zeiţa s-a îndrăgostit astfel de tînărul Adonis (cf. Ovidiu, Metamorfoze X, 525 sqq.)” (E.A. Panaitescu).

            67. Ella ridea da l’altra riva dritta,
trattando più color con le sue mani,
che l’alta terra sanza seme gitta.

70. Tre passi ci facea il fiume lontani;
ma Elesponto, là ‘ve passò Serse,
ancora freno a tutti orgogli umani,

            «Ea zîmbea dreaptă pe malul celălalt, împletind cu mîini culorile, ce rodesc pe culmi fără sămînţă. Doar la trei paşi distanţă ne ţinea apa: dar Helespont, peste care a trecut Xerxe, piedică la toate trufiile omeneşti» (v. 67-72). Femeia stătea zîmbitoare pe malul celălalt al apei înguste, ce părea totuşi un obstacol la fel de impunător ca în antichitate. “Ea zîmbea dreaptă: acest vers se înalţă deasupra celorlalte, ca o culme a descrierii, prezentînd figura femeii, astfel ridicată şi surîzătoare, în deplinătatea fericirii ei supraomeneşti. Dreaptă slujeşte, ca şi în alte locuri, pentru a scoate în evidenţă o persoană, în mijlocul tuturor celor ce o înconjoară (cf. Inf. X, 32). Efectiv are sensul că femeia acum nu se mai apleacă pentru a culege flori, ci s-a oprit, gata de-a vorbi” (Chiavacci Leonardi). “Trei paşi: aşadar la o distanţă foarte mică (rîul era îngust, aproape cît un pîrîu), şi totuşi de netrecut, ca Helespontul pe furtună: semnul caracterului inaccesibil pentru om al acelei stări perfecte şi fericite, pe care o zugrăveşte Matelda” (Chiavacci Leonardi). “Xerxe, regele Persiei, în 480 î.C. a traversat cu o armată puternică strîmtoarea Helespont, care desparte Asia Minor de Europa şi peste care a poruncit să se aştearnă un pod uriaş, pentru a duce războiul în Grecia dar, după o aspră înfrîngere, a trebuit să-l treacă înapoi în fugă: a devenit astfel un exemplu de trufie pedepsită şi avertisment pentru orice aroganţă omenească” (E.A. Panaitescu).

            73. più odio da Leandro non sofferse
per mareggiare intra Sesto e Abido,
che quel da me perch’ allor non s’aperse.

«n-a fost mai urît de Leandru, pentru volbura sa dintre Sest şi Abid, decît acela de mine pentru că nu s-a despicat» (v. 73-75). Personajul cîntat odinioară de poetul Ovidiu a detestat la fel de mult strîmtoarea mării, ce-l despărţea de iubita lui. “Sursa legendei amintite în v. 73-74 este din nou Ovidiu (Heroides XVII, 139 sqq.). Leandru, un tînăr din Abydos, pe coasta asiatică, trecea în fiecare noapte înot strîmtoarea Helespont pentru a ajunge pe malul celălalt în localitatea Sestus, unde locuia Hero, fata pe care o iubea, dar adeseori marea furtunoasă îl împiedica să facă asta” (E.A. Panaitescu). “Să se observe aceste două terţine, care indică în special modul de a vedea şi a judeca al lui Dante şi al culturii medievale; porneşte de la o observaţie: acel rîu a fost foarte detestat de poet, pentru că îl despărţea de Matelda; continuă cu trei comparaţii, cu rădăcini diferite, una mitologică (povestea cu Leandru şi Hero), cealaltă istorică (Xerxe) şi în sfîrşit una biblică (marea care se despică: Marea Roşie s-a despicat la trecerea lui Moise). Însă Dante nu vede nici o diferenţă între cele trei propoziţii: sînt în egală măsură adevărate, în egală măsură datorate unei poveşti mereu sfinte, chiar şi atunci cînd par să se desfăşoare pe coordonate necreştine, căci şi atunci, pe căi necunoscute, ţin de creştinism” (T. Di Salvo).

            76. «Voi siete nuovi, e forse perch’ io rido»,
cominciò ella, «in questo luogo eletto
a l’umana natura per suo nido,

79. maravigliando tienvi alcun sospetto;
ma luce rende il salmo Delectasti,
che puote disnebbiar vostro intelletto.

82. E tu che se’ dinanzi e mi pregasti,
di’ s’altro vuoli udir; ch’i’ venni presta
ad ogne tua question tanto che basti».

            «‘Voi sînteţi nou-veniţi, şi poate faptul că rîd’, a început ea, ‘în acest loc ales drept cuib al seminţiei omeneşti, vă uimeşte şi vă îngrijorează; dar lumină dă psalmul Delectasti, ce vă scoate mintea din ceaţă. Iar tu ce eşti în faţă şi m-ai rugat, spune-mi de alta vrei s-auzi; căci am venit iute să-ţi dau la orice întrebare povaţă’» (v. 76-84). Matelda a pus uimirea celor trei poeţi – care-i contemplau veselia într-un loc mitic, leagăn al primilor oameni – pe seama nepriceperii lor. Dar îi va lămuri psalmul biblic 92, 4: “Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne, şi eu cînt de veselie, cînd văd lucrarea mînilor Tale”. Apoi l-a îndemnat pe Dante să-i prezinte nedumeririle sale, ca să-i poată oferi explicaţiile aşteptate. “În sufletul poeţilor putea să apară pe bună dreptate un sentiment de stupoare, văzînd-o pe Matelda cum rîde într-un loc ce aminteşte păcatul originar şi apoi prăbuşirea omenirii; dar femeia răspunde că rîde, fiindcă exultă la contemplarea miracolelor create de Dumnezeu: fericirea ei este manifestarea recunoştinţei devotate şi derivă dintr-un profund motiv spiritual” (Sapegno). “Tu ce eşti în faţă: Dante se află în faţa celor doi poeţi, căci a pornit spre pădure singur. Ceilalţi doi îl urmează, cum aflăm din aceste cuvinte. Ordinea s-a inversat; Virgiliu, de cînd l-a «încoronat» pe discipol ca rege peste el însuşi, şi-a abandonat rolul de călăuză (XXVII, 139 sqq.)” (Chiavacci Leonardi).

            85. «L’acqua», diss’ io, «e ‘l suon de la foresta
impugnan dentro a me novella fede
di cosa ch’io udi’ contraria a questa».

88. Ond’ ella: «Io dicerò come procede
per sua cagion ciò ch’ammirar ti face,
e purgherò la nebbia che ti fiede.

            «‘Apa’, am zis eu, ‘şi freamătul pădurii dezmint în mine noua credinţă a lucrurilor pe care le-am auzit opuse acesteia’. La care ea: ‘Voi spune cum derivă din ea însăşi ceea ce te uimeşte şi voi risipi ceaţa care te-nconjoară» (v. 85-90). Călătorul a arătat că existenţa apei şi foşnetul frunzelor contrazic ceea ce ştia el despre Eden. Matelda s-a pregătit să-i lămurească neînţelegerea. “Cu alte cuvinte: vivacitatea pădurii presupune, conform legilor naturii, prezenţa apei; foşnetul frunzelor confirmă că aici bate vîntul. Dar Staţiu în cîntul XXI a spus că mai sus de poarta Purgatoriului nu există pe munte schimbări atmosferice: şi totuşi apa din rîu şi vîntul care agită copacii sînt fenomene atmosferice. Cum se potrivesc vorbele lui Staţiu cu faptele pe care le văd? (...) Chestiunea ridicată de Dante se reduce la următoarele: Biblia spune că Paradisul Pămîntesc era plin de flori, era o grădină şi presupunea apa şi vîntul; ştiinţa aristotelică îmi spune că dincoace de o anumită linie a atmosferei nu pot exista fenomene meteorologice. Asta e îndoiala care îl pune pe gînduri pe Dante şi-l îndeamnă să ceară o lămurire” (T. Di Salvo).

            91. Lo sommo Ben, che solo esso a sé piace,
fé l’uom buono e a bene, e questo loco
diede per arr’ a lui d’etterna pace.

94. Per sua difalta qui dimorò poco;
per sua difalta in pianto e in affanno
cambiò onesto riso e dolce gioco.

            «Binele suprem, ce doar pe sine se place, l-a făcut pe om bun şi pentru bine, şi-acest loc i-a dat în arvună pentru eterna pace. Din vina lui a stat aici puţin; din vina lui în plîns şi-n chin a preschimbat rîs sincer şi joc dulce» (v. 91-96). Dumnezeu, care doar El singur e perfect, a creat fiinţa umană virtuoasă şi capabilă să facă binele. Ca o anticipare a fericirii eterne, i-a oferit Grădina Edenului. Omul a rămas acolo doar pentru scurt timp, fiind izgonit din cauza păcatului originar comis. “Binele suprem: începe, cu un ton înalt şi solemn, răspunsul la întrebarea pusă de Dante, desfăşurat cu aceeaşi progresie a raţionamentelor morale şi teologice expuse de Virgiliu în Purgatoriu şi de Beatrice în Paradis. Sub aspectul unei clarificări, se descrie aici natura excepţională a grădinii create de Dumnezeu pentru fericirea omului” (Chiavacci Leonardi). “Omul a rămas puţină vreme (7 ore) în Paradisul Pămîntesc şi, din cauza greşelii comise, a dat bucuria onestă şi veselia dulce pe lacrimi şi suferinţă, iar de-atunci a trăit în lumea care este o vale a lacrimilor” (T. Di Salvo).

            97. Perché ‘l turbar che sotto da sé fanno
l’essalazion de l’acqua e de la terra,
che quanto posson dietro al calor vanno,

100. a l’uomo non facesse alcuna guerra,
questo monte salìo verso ‘l ciel tanto,
e libero n’è d’indi ove si serra.

            «Ca perturbările ce sub el le produc aburii din apă şi pămînt, care cît pot în urma căldurii urcă, pe om să nu-l supere, acest munte s-a înălţat spre cer atît şi-i liber din locul unde se-ncuie» (v. 97-102). Pentru ca primul om să nu fie deranjat de tulburările atmosferice, Dumnezeu a ridicat spre cer muntele şi l-a izolat de intemperiile produse de pămînt, pînă la Poarta Purgatoriului (locul unde se-ncuie). “Staţiu (cîntul XXI, 43-57) afirmase că muntele Purgatoriului, deasupra celor trei trepte care conduc la poarta de intrare, nu se supune nici unei schimbări atmosferice, excluzînd prin urmare prezenţa apei şi a vîntului, în schimb Dante, după ce a intrat în divina pădure a Edenului, aude foşnetul frunzelor (v. 10 sqq.) şi întîlneşte o apă (v. 25 sqq.). Ampla explicaţie dată de Matelda se referă la poziţia în spaţiu a Paradisului Pămîntesc, o problemă foarte frecventă în gîndirea patristică şi în cea medievală: el, după cele mai importante concluzii, îşi avea locul în sfera focului, aproape de cea a lunii, sau în sfera aerului care este extern pămîntului. Avînd în vedere că Aristotel împărţise această ultimă sferă în trei regiuni (...), Albert cel Mare şi Sfîntul Toma situează Grădina Edenului în prima regiune, Sfîntul Bonaventura, cu care este de acord Dante, în a treia. Tradiţia exegezei biblice, în plus, acceptase existenţa Paradisului Pămîntesc într-un loc înălţat şi aproape inaccesibil. Îi era uşor lui Dante, a cărui mentalitate respingea «ideea unui Paradis Pămîntesc creat de Dumnezeu şi apoi lăsat gol şi inutilizabil» (Mattalia), să plaseze Paradisul Pămîntesc în vîrful muntelui Purgatoriului – a cărui formare este ulterioară celei a Infernului (cf. Infern XXXIV, 12 sqq.) – făcînd din Grădina Edenului o etapă din revenirea creaturii către Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). “Liber: indică în primul rînd absenţa din Grădina Edenului a tuturor elementelor care tulbură seninătatea; dar dincolo de sensul «lipsit de...», liber îl are şi pe cel moral, al libertăţii faţă de forţele care îl pot împiedica pe om. Este o libertate nu cucerită, ci dăruită, care se păstrează doar cînd e tăiată orice legătură cu lumea care stîrneşte tulburări şi patimi, vînturi agitate şi apă amestecată cu sînge, dacă Edenul este văzut ca o grădină înconjurată ideal cu ziduri, dincolo de o poartă în faţa căreia stă, înarmat, un înger (simbolul armatei ce apără şi protejează) şi marchează desprinderea completă, de realitatea agitată, a ţinutului paradisiac făcut din flori şi cîntări” (T. Di Salvo).

            103. Or perché in circuito tutto quanto
l’aere si volge con la prima volta,
se non li è rotto il cerchio d’alcun canto,

106. in questa altezza ch’è tutta disciolta
ne l’aere vivo, tal moto percuote,
e fa sonar la selva perch’ è folta;

            «Acum, întrucît roată se mişcă tot aerul cu prima boltă, de nu-i rupt cercul pe undeva, la înălţimea asta, care ţîşneşte-n bolta vie, rotirea se izbeşte şi frămîntă pădurea deasă» (v. 103-108). Atmosfera se învîrte în jurul pămîntului, dar întîlneşte în mişcarea sa piscul muntelui. “Matelda, după ce-a explicat că nu e o contradicţie între ceea ce Dante vede în pădure şi ceea ce i s-a spus de către Staţiu, se pregăteşte să răspundă la întrebarea despre originea apei şi a vîntului în Paradisul Pămîntesc. Mai întîi îi explică motivele pentru care există vîntul” (T. Di Salvo). “Discursul înaintează, din două în două terţine, printr-o evoluţie logică: locul a fost stabilit de Dumnezeu pentru a-l adăposti pe om (v. 91-96); pentru ca el să nu sufere nici un deranj, nu ajung aici perturbările atmosferice (v. 97-102); acum se explică (v. 103-108) felul cum se produce vîntul care izbeşte pădurea” (Chiavacci Leonardi). “Era o opinie răspîndită în Evul Mediu că aerul se mişcă de la răsărit spre apus, împreună cu toate cerurile, pînă la cel mai înalt, care este Primul Mobil (prima boltă). Această mişcare continuă şi desfăşurată mereu în aceeaşi direcţie este la un moment dat întreruptă de piscul Purgatoriului şi aerul, izbindu-se de copaci, provoacă foşnetul frunzelor” (E.A. Panaitescu). “Aşadar nu vîntul izbeşte Grădina Edenului şi vegetaţia sa, ci aerul, aerul vital, atmosfera care mişcîndu-se cu cerurile se învîrte în jurul Paradisului Pămîntesc, îl înfăşoară şi-l mîngîie. Sunetul care se aude, de parcă ar fi provocat de vînt, trebuie pus nu pe seama atmosferei, ci a bogăţiei frunzelor din copacii care întîmpină respiraţia universului şi şi-o comunică. Iar la sfîrşit sunetul frunzelor devine expresia muzicală a armoniei din Grădina Edenului, ca şi cîntul Mateldei” (T. Di Salvo).

            109. e la percossa pianta tanto puote,
che de la sua virtute l’aura impregna
e quella poi, girando, intorno scuote;

112. e l’altra terra, secondo ch’è degna
per sé e per suo ciel, concepe e figlia
di diverse virtù diverse legna.

«şi planta lovită atîtea poate, că îmbibă cu virtutea ei văzduhul, şi-acela apoi, rotindu-se, în jur se scutură; iar celălalt pămînt, pe cît e demn prin sine ori prin vreme, concepe şi naşte din diverse virtuţi diverse lemne» (v. 109-114). Plantele din Grădina Edenului, clătinate de atmosfera terestră, o îmbibă cu seminţele lor. Aerul le poartă şi le răspîndeşte în lumea muritoare. Astfel apar la suprafaţa pămîntului diverse plante, în funcţie de clima care le este sau nu favorabilă. “Este extraordinară această fantezie, care inventează condiţiile din Grădina Edenului şi le face totodată credibile ştiinţific şi frumoase poetic, demne de contemplat” (Chiavacci Leonardi). “Plantele din pădure, izbite de aer, îl umplu cu virtutea lor generativă, adică seminţele lor, pe care apoi aerul, rotindu-se în jurul pămîntului, le scutură pe el. Aceste două terţine explică un lucru neîntrebat: originea vegetaţiei de pe pămînt, ce apare ca o consecinţă naturală a acelui «vînt» aparent” (Chiavacci Leonardi).

            115. Non parrebbe di là poi maraviglia,
udito questo, quando alcuna pianta
sanza seme palese vi s’appiglia.

118. E saper dei che la campagna santa
dove tu se’, d’ogne semenza è piena,
e frutto ha in sé che di là non si schianta.

            «N-ar fi apoi dincolo minune, auzind aceasta, ca vreo plantă fără sămînţă clară să răsară. Şi trebuie să afli că sfînta cîmpie pe care stai e plină de toate seminţele şi cuprinde fructe ce dincolo nu se culeg» (v. 115-120). Aşadar să nu ne mirăm dacă apare vreo plantă, în lumea noastră, care nu a fost însămînţată de mîna omului. Dante se află acum pe cîmpia ce adună toate seminţele şi fructele care există pe pămînt, alături de altele inexistente acolo. “Într-o concepţie creştină şi providenţială, unde totul este reglementat de ordinea divină, nu ne putem gîndi la o generaţie spontanee: tot ce încolţeşte şi înfloreşte pe pămînt se naşte dintr-o sămînţă; şi dacă nu omul a semănat-o, e vorba de seminţe din Paradisul Pămîntesc, aduse pe pămînt de mişcarea aerului. (...) Unii critici consideră că plantele al căror fruct nu se culege pe pămînt sînt copacul vieţii şi cel al cunoaşterii binelui şi al răului” (T. Di Salvo).

            121. L’acqua che vedi non surge di vena
che ristori vapor che gel converta,
come fiume ch’acquista e perde lena;

124. ma esce di fontana salda e certa,
che tanto dal voler di Dio riprende,
quant’ ella versa da due parti aperta.

            «Apa ce-o vezi nu vine din izvorul hrănit de vaporii pe care frigul îi preschimbă, ca rîul ce-şi creşte sau pierde vigoarea; ci iese din fîntînă temeinică şi tare, ce din voinţa Domnului atîta apă soarbe, cîtă revarsă apoi în două părţi prin vad» (v. 121-126). Rîul care curge prin faţa lui Dante nu provine din vaporii înălţaţi de la suprafaţa pămîntului, ci dintr-o fîntînă sacră. Ea îşi este mereu egală sieşi: produce atîta apă, cîtă se scurge în două direcţii diferite. “Apa, la fel ca vîntul, are o origine providenţială, divină; cauza naşterii ei nu stă într-un proces de evaporare a apelor mării, care se transformă în ploaie, cînd ajung în a doua dintre cele trei zone ale atmosferei. I se datorează lui Dumnezeu apariţia apei, într-un izvor unic, ce formează apoi două pîraie” (T. Di Salvo).

            127. Da questa parte con virtù discende
che toglie altrui memoria del peccato;
da l’altra d’ogne ben fatto la rende.

130. Quinci Letè; così da l’altro lato
Eünoè si chiama, e non adopra
se quinci e quindi pria non è gustato:

            «Pe aici coboară cu virtutea care le şterge tuturor amintirea păcatului; pe dincolo redă tot binele făcut. Aici Lete; de partea cealaltă Eunoe se cheamă, şi nu ajută dacă aici şi acolo mai întîi nu-i gustată» (v. 127-132). Aici, unde stă acum Dante, curge rîul Lete, care îi permite celui ce gustă din el să-şi uite păcatele. Dincolo se află rîul Eunoe, ce restituie amintirea faptelor virtuoase. Însă duhurile sînt obligate să guste pe rînd din ambele. “Raiul, conform Bibliei (Geneza 2, 10-14) era străbătut de un rîu, care se împărţea în patru ramuri (Pison, Ghihon, Hidechel, Eufrat); Dante reduce cursurile de apă la două, împrumutînd numele celui dintîi din mitologia păgînă şi în special din descrierea Avernului virgilian (Eneida VI, 705 sqq.) şi formînd numele celui de-al doilea, Eu-noe, cu primele silabe din Eu-frat. Apa din Lete elimină amintirea păcatelor din timpul vieţii, cea din Eunoe (termen grec însemnînd «amintirea binelui») intensifică memoria faptelor bune săvîrşite” (E.A. Panaitescu). “«Această apă Eunoe, explică M. Barbi, nu-şi produce efectul, dacă nu se gustă din ambele rîuri (de fapt bucuria binelui săvîrşit n-ar putea fi deplină, pînă cînd durează remuşcarea pentru greşeli) şi în plus are un gust mai bun decît orice altceva, încît cine bea de acolo nu s-ar mai sătura niciodată». Sînt două, aşadar, rîurile: Lete oferă uitarea răului din timpul vieţii (Virgiliu făcuse din el un rîu infernal); Eunoe este un nume construit de Dante din eu = bine şi nous = minte, rîul care oferă amintirea binelui. Despre sursele de unde a preluat Dante informaţia cu cele două rîuri şi mai ales funcţia pe care le-a atribuit-o s-a discutat mult. S-a observat că Biblia vorbeşte de patru ape care trec prin Eden, dar s-a observat şi că cele patru rîuri, interpretate alegoric, le corespund celor patru virtuţi cardinale şi nu pot îndeplini aşadar funcţiile pe care le au la Dante. Se cunoaşte de asemeni că despre fîntînile miraculoase, dotate cu puteri magice, vorbeşte literatura cavalerească. De asemeni într-un text de Isidor (Cărţi de etimologie, XIII, 13), se aminteşte de două izvoare din Beoţia, avînd unul puterea de a dărui uitarea, celălalt de-a înteţi amintirea. În celebra Carte a Scării, operă arabo-creştină destinată să descrie o călătorie dincolo de mormînt (dar oare a cunoscut-o Dante?) se vorbeşte despre două cursuri de apă: bînd dintr-unul, duhurile îşi redobîndesc harul, din celălalt obţin purificarea de orice rău. Este vorba aşadar de un motiv care circulă în cultura medievală şi rămîne medievală configuraţia sa, semnificaţia pe care o dă Dante celor două rîuri, indiferent că este o concepţie derivată din vreun text, sau rodul manipulării sale originale” (T. Di Salvo).

            133. a tutti altri sapori esto è di sopra.
E avvegna ch’assai possa esser sazia
la sete tua perch’ io più non ti scuopra,

136. darotti un corollario ancor per grazia;
né credo che ‘l mio dir ti sia men caro,
se oltre promession teco si spazia.

«şi e mai presus de toate la gust. Chiar de ţi-e deja potolită setea, ca altele să nu-ţi dezvălui, încă o lămurire îţi dăruiesc; nu cred că vorba mea nu-ţi va fi-ndrăgită, dacă se-ntinde peste promisiunea făcută» (v. 133-138). Prin acestea, răspunsul la curiozitatea lui Dante a fost dat. Însă Matelda mai continuă cu o precizare suplimentară. “Lămurirea adăugată de Matelda, despre valoarea mitului vîrstei de aur, stabileşte un raport între intuiţia poetică a lumii păgîne şi gîndirea creştină, considerînd că a fost deja prevestită de scriitorii latini (mai ales Ovidiu şi Virgiliu) realitatea Paradisului Pămîntesc, ca moment de puritate şi fericire” (E.A. Panaitescu).

            139. Quelli ch’anticamente poetaro
l’età de l’oro e suo stato felice,
forse in Parnaso esto loco sognaro.

142. Qui fu innocente l’umana radice;
qui primavera sempre e ogne frutto;
nettare è questo di che ciascun dice».

            «Cei ce-n vechime au cîntat poeme cu vîrsta de aur şi viaţa fericită, poate că în Parnas acest loc l-au visat. Aici a fost neprihănită rădăcina umană; aici e mereu primăvară şi-s toate fructele; nectarul e acesta, de care fiecare zice’» (v. 139-144). Poeţii din antichitate poate că au intuit, cu fantezia lor artistică, frumuseţea Grădinii Edenului, atunci cînd au visat-o pe muntele Parnas. În Paradisul Pămîntesc au trăit cu inocenţă primii oameni; primăvara domneşte mereu aici, se găsesc toate fructele şi nectarul cîntat de artiştii din vechime. “Dante îşi repetă aici concepţia despre istorie: lumea păgînă este pentru el doar precreştină, nu antiteza creştinismului; poeţii şi scriitorii se supuneau şi ei, în mod inconştient, poruncilor providenţei. Poezia, cu imaginile şi miturile sale, este previziunea a ceea ce creştinismul va limpezi şi va completa” (T. Di Salvo). “Parnasul este muntele din Focida, căruia clasicii i-au stabilit ca locuitori pe Apolo şi Muzele: ca un regat al poeziei. Aşadar este locul ideal al poeţilor, spaţiul în care poeţii fideli primesc inspiraţia de la Apolo. (...) Visul este mai mult decît o intuiţie, o «năvălire», o pogorîre de la Dumnezeu ori de la zei a unui adevăr ce devine apoi profeţie sau poezie. Modurile de reprezentare pot fi cumva enigmatice, obscure sau implicite, aşa cum li se întîmpla clasicilor, care vorbeau şi preziceau adevăruri creştine, dar nu ştiau şi în concluziile lor se înşelau” (T. Di Salvo).

            145. Io mi rivolsi ‘n dietro allora tutto
a’ miei poeti, e vidi che con riso
udito avëan l’ultimo costrutto;

148. poi a la bella donna torna’ il viso.

            «Eu m-am răsucit în spate atunci către poeţii mei şi-am văzut că zîmbind au ascultat ultima parte; apoi spre mîndra doamnă mi-am întors chipul» (v. 145-148). Dante a privit o clipă în urmă, la Virgiliu şi Staţiu, care zîmbeau la ultimele vorbe spuse de Matelda. “Zîmbetul este al celui care, devenind conştient de propria eroare şi de propriile limite nu doar de cunoaştere, se întoarce îndărăt şi vede trecutul cu alţi ochi şi nu-l respinge cu dispreţ, cum facem cu greşelile grave (un adevăr implicit exista şi în visele poeţilor clasici), ci îl priveşte cu o detaşare inteligentă şi binevoitoare. De fapt în zîmbetul poeţilor stă sensul medieval şi dantesc nu atît al opoziţiei dintre clasic-păgîn şi medieval-creştin, cît al conştiinţei istorice că poeţii clasici şi-au încheiat ciclul, iar cei medievali, creştini, au preluat în doctrina lor adevărurile implicite din textele clasice, plasîndu-le la nivelul eternităţii, unde găsim judecăţile definitive oferite de divinitate. Aşadar nu opoziţie între două momente istorice, ci clarificare şi completare a unui singur dat istoric” (T. Di Salvo). “Acest zîmbet liniştit, ce apare neaşteptat aici, în Grădina Edenului, pe chipul celor doi poeţi latini austeri, este una dintre marile invenţii ale poeziei dramatice danteşti; şi e totodată un ultim omagiu adus lui Virgiliu, care se pregăteşte să iasă din scenă” (Chiavacci Leonardi).




Laszlo Alexandru
(nr. 5, mai 2017, anul VII)