Lectura lui Dante. Mioare sfioase (Purgatoriu III)

Explicaţii astronomice ale lui Virgiliu. La poalele muntelui. Turma de suflete excomunicate. Întîlnirea cu Manfred.

1. Avvegna che la subitana fuga
dispergesse color per la campagna,
rivolti al monte ove ragion ne fruga,

4. i’ mi ristrinsi a la fida compagna:
e come sare’ io sanza lui corso?
chi m’avria tratto su per la montagna?

7. El mi parea da sé stesso rimorso:
o dignitosa coscïenza e netta,
come t’è picciol fallo amaro morso!

«Deşi fuga neaşteptată i-a răsfirat pe-aceia pe cîmpie, îndreptaţi spre muntele unde raţiunea ne îndreaptă, eu m-am strîns lîngă tovarăşul de nădejde: şi cum aş fi alergat fără de el? cine m-ar fi dus pe munte-n sus? El îmi părea cuprins de remuşcări: vai, conştiinţă demnă şi curată, mărunta greşeală cît ţi-e de amară!» (v. 1-9). Sufletele gonite de Cato au pornit în debandadă spre muntele Purgatoriului. Dante însă nu s-a îndepărtat de Virgiliu, fără care drumul său n-ar fi fost posibil. Virgiliu părea cuprins de regrete, pentru momentul de rătăcire dovedit în faţa muzicii minunate a lui Casella. „Cîntul al III-lea, la fel ca în Infern şi în Paradis, marchează începutul propriu-zis al drumului prin noul ţinut. În marele arc al invenţiei care îl închide într-o unitate, printr-o evoluţie poetică dintre cele mai înalte şi emoţionate, sînt trasate principalele teme ce marchează întregul Purgatoriu dantesc. De aici excepţionala sa importanţă în economia povestirii: sînt stabilite nu doar semnificaţia spirituală pe care Dante a vrut s-o dea Purgatoriului său, dar şi limbajul, imaginile, peisajul, iar formele ce exprimă acea semnificaţie au ajuns la o măsură pe care mai apoi toată cantica va trebui s-o confirme” (Chiavacci Leonardi). „Cuvintele au o semnificaţie alegorică: fără raţiunea umană, fără ajutorul unei călăuze morale, nu putem dobîndi mîntuirea. Din aceste versuri de început se naşte recunoaşterea, făcută cu umilinţă, a limitării mijloacelor omeneşti; umilinţa este de aceea virtutea esenţială a tuturor sufletelor din Purgatoriu şi despre această umilinţă avem un exemplu în episodul central al cîntului. Încă din primele terţine apare tema dominantă: pe de o parte răspîndirea grupului, fuga, pe de altă parte afirmarea necesităţii umile de a rămîne laolaltă, în spatele călăuzei; dispersia produce eroare şi vrăjmăşie; recunoaşterea nevoii unei călăuze presupune recuperarea unităţii, care se realizează prin intermediul supunerii faţă de legea divină” (T. Di Salvo). „Virgiliu, suflet din Limb, nu este supus legii lui Cato şi de aceea severa admonestare a acestuia e pentru el avertismentul excluderii din lumea expierii, pentru care se pregătesc ceilalţi: de aici provine tulburarea lui profundă, mai mult decît din mărunta neglijenţă” (T. Di Salvo).

10. Quando li piedi suoi lasciar la fretta,
che l’onestade ad ogn’ atto dismaga,
la mente mia, che prima era ristretta,

13. lo ‘ntento rallargò, sì come vaga,
e diedi ‘l viso mio incontr’ al poggio
che ‘nverso ‘l ciel più alto si dislaga.

«Cînd picioarele lui au renunţat la graba ce ne văduveşte de nobleţe toate gesturile, mintea mea, care mai-nainte era înţepenită, şi-a lărgit atenţia în cutreierare şi mi-am îndreptat chipul spre muntele care spre cer zvîcneşte înalt din apă» (v. 10-15). După un timp Virgiliu şi-a încetinit mersul, iar Dante şi-a întors atenţia spre peisajul înconjurător. „Acest început de cînt cuprinde cîteva observaţii de ordin moral sau comportamental (...), pentru a crea o climă de seriozitate şi nobleţe, atît în privinţa sentimentelor, cît şi a comportamentului. Sînt o slabă, dar coerentă prefigurare a personajului Manfred, care e purtător de nobleţe, de curtoazie: aerul de palat se respiră înainte de a pătrunde acolo” (T. Di Salvo).

16. Lo sol, che dietro fiammeggiava roggio,
rotto m’era dinanzi a la figura,
ch’avëa in me de’ suoi raggi l’appoggio.

19. Io mi volsi dallato con paura
d’essere abbandonato, quand’ io vidi
solo dinanzi a me la terra oscura;

22. e ‘l mio conforto: «Perché pur diffidi?»,
a dir mi cominciò tutto rivolto;
«non credi tu me teco e ch’io ti guidi?

«Soarele, care ardea roşu din spate, mi-era-ntrerupt în faţă, căci în mine se sprijinea cu razele. M-am răsucit, de teamă c-am fost părăsit, cînd am văzut doar pămîntul negru-nainte; iar alinarea mea: ‘De ce nu te bizui?’ a-nceput a-mi reproşa: ‘nu crezi că-s lîngă tine şi te conduc?» (v. 16-24). În lumina roşie a soarelui, Dante şi-a văzut reflectată doar propria umbră pe jos. Crezînd că a fost părăsit, s-a întors către Virgiliu, care l-a dojenit pentru neîncrederea manifestată. „Se repetă tema nesiguranţei şi a uimirii ce caracterizează această primă parte a canticei. Pe de o parte ochiul poetului se îndreaptă încrezător spre munte, pe de altă parte revine la starea de spaimă şi suspiciune. În acest moment situaţia nu mai este de natură personală, ci se umple de semnificaţii istorice: drama omului care se pomeneşte singur, fără o călăuză, este drama istorică a celui care, exclus de la credinţă, n-a putut participa la fericire. Simbolul concret al acestei omeniri excluse de la mîntuire este Virgiliu” (T. Di Salvo). Traducerea poetică a lui Ion A. Ţundrea surpinde fidel această nesiguranţă a personajului, dată de contradicţiile oferite de peisaj: „În spate-mi soarele-şi roşea lucirea, / Dar n-avea-n faţa mea nici o vigoare / Căci trupu-mi tăia razei strălucirea”.

25. Vespero è già colà dov’ è sepolto
lo corpo dentro al quale io facea ombra;
Napoli l’ha, e da Brandizio è tolto.

28. Ora, se innanzi a me nulla s’aombra,
non ti maravigliar più che d’i cieli
che l’uno a l’altro raggio non ingombra.

31. A sofferir tormenti, caldi e geli
simili corpi la Virtù dispone
che, come fa, non vuol ch’a noi si sveli.

«Seară deja e-acolo unde-mi stă îngropat trupul cu care făceam umbră: Napoli îl păstrează şi de la Brindisi a fost adus. Acum dacă nimic nu mi-i umbrit în faţă, să nu te miri mai mult decît de cerurile ce nu-mpiedică razele de la unul la altul. Să rabde chinuri, cald şi ger, asemenea trupuri, Virtutea o dispune, care, cum face, nu ni se dezvăluie» (v. 25-33). Se lasă seara la Napoli, unde a rămas îngropat trupul lui Virgiliu. Prin urmare Dante nu trebuie să se mire că, lipsit de trup, îndrumătorul său nu produce umbră, la fel cum nu e uimitor că lumina trece prin cerurile succesive. Virtutea divină nu ne dezvăluie felul în care spiritele imateriale pot totuşi suferi de cald şi frig, de parcă ar fi reale. „Problema felului în care sufletele despărţite de trup pot suferi pedepse trupeşti nu ţine doar de Comedie, ci era acută şi dezbătută în teologia creştină, care considera că e trupesc, potrivit Scripturii, focul pedepsitor din lumea cealaltă. Dante va relua chestiunea, explicitînd amplu ideea, aici schiţată, a trupurilor diafane, în cîntul XXV” (Chiavacci Leonardi). „Virgiliu a murit la Brindisi în anul 19 a.C., iar trupul său, la porunca lui Augustus, a fost transportat la Napoli şi a fost îngropat pe strada Pozzuoli. Întrucît soarele a răsărit de puţin timp în Purgatoriu şi prin urmare a apus de puţin timp la Ierusalim, la Napoli (conform calculelor lui Dante, Italia meridională se află la longitudinea de 45 de grade faţă de Ierusalim) este ora înserării. În acest moment viaţa personajului Virgiliu este aprofundată, dincolo de orice altă identificare precedentă, şi este condusă spre centrul semnificaţiei sale umane, istorice şi religioase celei mai intime (tot cîntul este bogat în ecouri virgiliene: poezia pămîntului, contemplarea cerului, tema mormintelor şi cea a trupurilor rămase neîngropate), pe cînd «se dezvoltă prima mişcare elegiacă: în indicarea trupului îndepărtat, aşadar a absenţei umbrei lui Virgiliu, vibrează mai intim deplîngerea mormîntului pămîntesc îndepărtat, iar toate determinările geografice şi istorice... sensibilizează motivul poetic al despărţirii, al depărtării, al nostalgiei, seara şi umbra transmit indirect sugestia coerentă a unei lumini atenuate şi melancolice, iar indicaţiile sepulcrale şi lentoarea îngîndurată a ritmului colaborează la o muzică funebră şi elegiacă, la crearea unui bocet afectuos şi îndurerat, care-l anticipează pe acela mai evident şi direct al lui Manfred (Binni)»” (E.A. Panaitescu).

34. Matto è chi spera che nostra ragione
possa trascorrer la infinita via
che tiene una sustanza in tre persone.

37. State contenti, umana gente, al quia;
ché, se potuto aveste veder tutto,
mestier non era parturir Maria;

«Nebun e cine speră că raţiunea noastră poate străbate calea infinită, ce poartă o substanţă în trei persoane. Mulţumeşte-te, seminţie umană, cu quia; căci de le-ai fi putut vedea pe toate, nu mai trebuia să nască Maria» (v. 34-39). Este o nesăbuinţă ca mintea omenească să încerce a pricepe taina treimii. Oamenii trebuie să se limiteze la constatarea fenomenelor în desfăşurare, fără a cerceta cauzalităţile sfinte. Ele le rămîn ascunse, altminteri venirea lui Isus nu mai era necesară. „De neînţeles – scria Sfîntul Pavel – sînt hotărîrile divinităţii şi de necercetat sînt căile sale. (...) Omul ajunge să priceapă gîndirea Domnului doar în Paradis, în virtutea revelaţiei şi a harului. Pe pămînt este o trufie a minţii omeneşti să considere că poate înţelege deplin acţiunea infinită a lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). „Quia est era o formulă din limbajul filosofic: echivalează cu «faptul care există». Cu alte cuvinte Virgiliu îi invită pe oameni să se menţină în limitele cunoaşterii raţionale, care se determină ca o percepere a lucrurilor în existenţa lor obiectivă: orice cunoaştere care ar porni de la presupunerea că poate fi înţeleasă realitatea în totalitatea ei ar cădea într-o gravă eroare de trufie, aceeaşi în care au căzut filosofii şi poeţii din antichitate” (T. Di Salvo). „Raţiunea umană nu poate pătrunde în profunzimea misterului divin. Iar Virgiliu adaugă: dacă aşa ceva ar fi cu putinţă, cele mai mari minţi ale omenirii – Aristotel şi Platon (şi alături de aceştia, el însuşi) – n-ar fi rămas în întuneric şi pentru eternitate închise în dorinţa fără speranţă din Limb. Marea temă a insuficienţei raţiunii – atît de profund trăite de Dante – apare aici nu dezvoltată doctrinar, ci suferită de un om, acelaşi om care constituie emblema raţiunii, dar care e totodată persoană vie şi istorică, împreună cu durerea şi simţirea sa profundă şi delicată” (Chiavacci Leonardi).

40. e disïar vedeste sanza frutto
tai che sarebbe lor disio quetato,
ch’etternalmente è dato lor per lutto:

43. io dico d’Aristotile e di Plato
e di molt’ altri»; e qui chinò la fronte,
e più non disse, e rimase turbato.

«Şi i-aţi văzut dorind zadarnic pe unii ce-ar fi meritat potolirea dorinţei, ce le e etern dată ca suferinţă: zic de Aristotel şi Platon şi mulţi alţii’. Şi aici şi-a înclinat fruntea şi n-a zis alta şi-a rămas tulburat» (v. 40-45). Inutilă a fost osteneala unor spirite luminate ale antichităţii de-a pătrunde la rădăcina lucrurilor. Neînsoţit de sprijinul harului divin, efortul lor de cunoaştere le-a provocat doar suferinţă. Amintindu-şi că poate fi inclus el însuşi în această categorie, Virgiliu se opreşte îndurerat din explicaţii. „Această dojană este prezentă în toată cultura creştină: trebuie să acceptăm limitele pe care divinitatea a vrut să le pună cunoaşterii omeneşti; încercarea de a depăşi limitele este un act de răzvrătire destinat eşecului. De o asemenea încredere ambiţioasă în raţiunea omenească s-a făcut vinovată perioada clasică: iată motivul pentru care cei mari, ca Platon şi Aristotel, trăiesc surghiuniţi în Limb, la fel cum au trăit despărţiţi de credinţă. Şi lor, care au dorit atît de mult cunoaşterea, li s-a atribuit pedeapsa eternei dorinţi neîmplinite a viziunii lui Dumnezeu. Aici se include un motiv elegiac: Virgiliu vorbeşte despre sine însuşi, îşi dă seama de ceea ce a pierdut, de ceea ce şi-a dorit şi de actuala sa dorinţă dureroasă: de aceea se întristează, se tulbură şi tace. Dar în tulburarea lui stă sensul unei drame dureroase, ce vede o mare parte a omenirii excluse de la adevărul revelat” (T. Di Salvo). „O lectură care se opreşte doar la valoarea explicativă a versurilor 34-39, considerîndu-le ca parte centrală a discursului lui Virgiliu, riscă să nu priceapă poezia profundă care, prin intermediul umbrelor încă legate de materie (v. 21-26), se eliberează în transparenţa trupurilor celor morţi (v. 28), se contopeşte cu lumina liniştitoare a cerurilor (v. 29-30), se lasă în voia Virtuţii care pe toate le dispune, enunţînd nebănuitele porunci divine. Ideile filosofiei scolastice, care susţin gîndirea lui Dante, se îmbogăţesc de vibraţie lirică, tocmai fiindcă sînt enunţate de cel care, întrucît n-a avut niciodată experienţa acelei credinţe şi a acelui Dumnezeu, vede experienţa respectivă transformîndu-se în nostalgia după o virtute pierdută, în eterna excludere dintr-o lume acum intens rîvnită, în condamnarea sa şi a civilizaţiei căreia îi aparţine (v. 40-44). Ceea ce putea fi o scurtă digresiune, pentru a lovi nebunia celui ce-şi pune toate speranţele exclusiv în raţiune, devine motivul teologic central al întregului cînt, care este acela, conform precizării lui Binni, al excluderii şi al comuniunii sufletelor: excluderea eternă a celor pe care i-aţi văzut dorind zadarnic şi regăsita comuniune «a excomunicaţilor mîntuiţi prin căinţa lor în clipa morţii şi vii în experienţa veselă a apartenenţei regăsite, precum şi în amintirea dureroasă a trecutei excluderi»” (E.A. Panaitescu).

46. Noi divenimmo intanto a piè del monte;
quivi trovammo la roccia sì erta,
che ‘ndarno vi sarien le gambe pronte.

49. Tra Lerice e Turbìa la più diserta,
la più rotta ruina è una scala,
verso di quella, agevole e aperta.

«Noi am ajuns între timp la picioarele muntelui: aici am găsit stînca aşa de-abruptă, că zadarnic ne-am fi străduit picioarele. Între Lerici şi Turbia, rîpa cea mai grea, mai aspră, e faţă de-aceea scară blîndă şi comodă» (v. 46-51). Înaintînd în timpul explicaţiilor, cei doi poeţi ajung la coastele muntelui Purgatoriului, care erau foarte abrupte, inaccesibile. „Lerici, vechi castel la marginea golfului La Spezia, şi Turbia, un tîrg pe teritoriul Nisei, marchează marginile de est şi de vest din coasta muntoasă a Liguriei, pe atunci foarte dificil de urcat şi cunoscută călătorilor şi negustorilor care treceau pe acolo în Franţa. Acelaşi procedeu de indicare a extinderii unui teritoriu prin locurile sale extreme se găseşte în Inf. XIII 9 (între Cecina şi Corneto) şi XV 4 (între Wissant şi Bruges). Exemplul geografic, tuturor cunoscut, oferă ca de obicei credibilitate şi realism peisajului din lumea cealaltă” (Chiavacci Leonardi). „Peisajul din primele două cînturi ale Purgatoriului trăia într-o continuă erupţie de lumină, se profila ca o imensitate oceanică în faţa celor doi pelerini, pînă atunci obligaţi să suporte prăpastia infernală. De-acum ochii lui Dante şi ai lui Virgiliu s-au obişnuit cu lumina, iar în peisajul iniţial lipsit de forme pot distinge mai bine muntele care spre cer zvîcneşte înalt din apă, umbrele se precizează, versanţii apar stîncoşi, abrupţi, adnotările devin realiste, atente, iar Dante, care mai înainte se referise la constelaţii, la drumul soarelui, la mişcările cereşti, revine cu sufletul destul de neliniştit spre lumea pe care o cunoaşte, spre pămînt, pentru a găsi aici cîteva elemente de comparaţie. Va fi «acelaşi peisaj care, printr-o elegie mută şi înfricoşată, aproape ritmată pe tonul unui marş funebru, reprezintă fundalul aventurii întunecate a cadavrului lui Manfred» (Caccia)” (E.A. Panaitescu).

52. «Or chi sa da qual man la costa cala»,
disse ‘l maestro mio fermando ‘l passo,
«sì che possa salir chi va sanz’ ala?».

55. E mentre ch’e’ tenendo ‘l viso basso
essaminava del cammin la mente,
e io mirava suso intorno al sasso,

«‘Cine ştie pe-unde se domoleşte coasta’, a zis maestrul meu, oprindu-şi paşii, ‘încît să poată urca şi cel fără de aripi?’. Pe cînd el ţinîndu-şi faţa-n jos examina calea în minte, iar eu priveam roată-n sus stînca» (v. 52-57). Cei doi poeţi au căutat, cu strategii diferite, modalitatea de a-şi continua drumul: Virgiliu cugeta în sinea lui, Dante examina peisajul din faţa lui. „Virgiliu constată că muntele îi este inaccesibil, şi un semn îl reprezintă perplexitatea, nesiguranţa sa în privinţa căii de urmat. Încă odată, la interval destul de mic, Virgiliu exprimă indirect şi simbolic certitudinea creştină că, doar prin intermediul raţiunii, omul nu ajunge la mîntuire. Lui Dante îi este de mai mare folos ajutorul sufletelor penitente, gata să-i arate direcţia de urmat şi să-i lămurească îndoielile, decît toată filosofia lui Virgiliu” (T. Di Salvo).

58. da man sinistra m’apparì una gente
d’anime, che movieno i piè ver’ noi,
e non pareva, sì venïan lente.

61. «Leva», diss’ io, «maestro, li occhi tuoi:
ecco di qua chi ne darà consiglio,
se tu da te medesmo aver nol puoi».

«din stînga mi-a apărut un stol de suflete, care-şi mişcau picioarele spre noi şi parcă-n loc stăteau, aşa-ncet veneau. ‘Ridică-ţi, maestre’, am zis, ‘privirile: uite-aici lume care ne va da sfat, cînd tu singur nu-l găseşti’» (v. 58-63). Dante îi atrage atenţia lui Virgiliu că se apropie, foarte alene, un grup de penitenţi care le vor putea spune pe unde să-şi continue călătoria. „Este primul grup de suflete din Purgatoriu: deja e semnificativ că apar laolaltă, în contrast cu condiţia de izolare feroce şi furioasă a sufletelor infernale: aici duhurile trăiesc alături, se mişcă în grup, vorbeşte unul pentru toate, cîntă în cor. Aceste prime suflete se mişcă lent, în raport cu păcatul pe care l-au comis: au întîrziat să se pocăiască şi de aceea acum se mişcă încet. Continuă aici, dar într-un context de suferinţă, tipologia care le-a însoţit şi le-a distins în timpul vieţii” (T. Di Salvo).

64. Guardò allora, e con libero piglio
rispuose: «Andiamo in là, ch’ei vegnon piano;
e tu ferma la spene, dolce figlio».

67. Ancora era quel popol di lontano,
i’ dico dopo i nostri mille passi,
quanto un buon gittator trarria con mano,

«A privit atunci şi-nseninat a răspuns: ‘Să mergem într-acolo, fiindcă ei vin agale; iar tu îndeamnă-ţi speranţa, dulce fiu’. Încă era poporul acela departe, după ce-am făcut o mie de paşi, cît ai zvîrli odată cu piatra» (v. 64-69). Virgiliu s-a uitat la grupul de păcătoşi şi, văzînd că se apropie foarte încet, i-a propus lui Dante să meargă împreună spre ei. După ce poeţii au parcurs o bună distanţă, penitenţii încă erau departe, din cauza înaintării lente. „Să se observe cum Dante începe să devină tot mai puţin ucenic şi tot mai autonom şi cum Virgiliu, la rîndul lui, îşi recunoaşte limitele. Să se observe de asemeni simţul diferit al timpului, care există la cei doi poeţi şi la aceste suflete: ele, întrucît au fost domoale şi leneşe, învaţă acum valoarea punctuală şi precisă a timpului; cei doi poeţi, în schimb, ţintesc spre o rapidă încheiere a călătoriei de purificare” (T. Di Salvo).

70. quando si strinser tutti ai duri massi
de l’alta ripa, e stetter fermi e stretti
com’ a guardar, chi va dubbiando, stassi.

«cînd s-au strîns cu toţii la bolovanul tare al rîpei înalte, s-au înţepenit şi s-au îndesat, ca omul care, cu şovăială, stă pe drum privind» (v. 70-72). Grupul de penitenţi, îndată ce-i remarcă, se sperie şi se lipeşte de peretele muntelui. „Critica este de acord să considere cîntul al III-lea printre cele mai reprezentative pentru atmosfera corală din Purgatoriu, «unde totul este mulţime şi grup, unic şi monocord» (Mattalia). După ce s-au încheiat apariţiile violente din Infern, sufletete înaintează în şiruri, cîntînd într-un acord profund de atitudini şi gesturi, «ca nişte procesiuni de penitenţi, cu toţii reculeşi în sinea lor şi avînd întipărită o necunoscută povară sufletească» (Grabher). La Dante şi Virgiliu orice rămăşiţă din tulburarea iniţială se topeşte în faţa acestei mulţimi de suflete, a acestui popor «a cărui înaintare foarte lentă subliniază prevalenţa unui ritm constant şi liniştitor, care pregăteşte noul punct culminant poetic, al unei idile foarte înalte, al unei ‘pastorale’ pure, pe marginea căreia vibrează, în forme tot mai atenuate de stupoare şi trepidaţie, ecoul acelei mişcări de incertitudine... şi care aici nu se disociază niciodată de fundamentalul sentiment senin de armonie şi mîntuire în comun, a sufletelor de excomunicaţi pocăiţi şi porniţi către totala lor eliberare» (Binni). Înaintarea hotărîtă a celor doi pelerini (înseninaţi) contrastează cu cea foarte lentă a sufletelor care, în faţa unei apariţii deja atît de îndepărtate de lumea lor, se dau înapoi şi se lipesc de munte «într-un rezultat figurativ de basorelief mobil» (Binni) care, împreună cu comparaţia următoare a mioarelor, pare să amintească basoreliefurile paleocreştine, anumite mozaicuri din Ravenna, sau unele fresce romanice” (E.A. Panaitescu).

73. «O ben finiti, o già spiriti eletti»,
Virgilio incominciò, «per quella pace
ch’i’ credo che per voi tutti s’aspetti,

76. ditene dove la montagna giace,
sì che possibil sia l’andare in suso;
ché perder tempo a chi più sa più spiace».

«‘Vai, duhuri alese, bine primite’, a început Virgiliu, ‘pentru acea pace pe care cred că voi toţi o aşteptaţi, spuneţi-ne unde muntele neted zace, încît să se poată merge-n sus; fiindcă a pierde timpul, omului ce multe ştie, mult îi displace’» (v. 73-78). Virgiliu încearcă să-i liniştească pe penitenţi, aducîndu-le elogii şi cerîndu-le apoi informaţii despre direcţia de mers. „Duhuri alese, bine primite: Această abordare, care în forma sa este o captatio benevolentiae, în substanţă instaurează vorbirea afectuoasă şi generoasă, care va fi o caracteristică a celui de-al doilea ţinut, unde lumea este mereu înclinată să recunoască şi să se bucure de binele celuilalt, spre deosebire de ceea ce se petrecea în Infern” (Chiavacci Leonardi). „Ultima propoziţie despre valoarea timpului îşi găseşte semnificaţia într-o viziune creştină făcută din rigoare şi disponibilitate: să-ţi pierzi timpul, care trebuie hărăzit apropierii de cele veşnice, echivalează cu pierderea destinului de după moarte” (T. Di Salvo). Trebuie remarcată precizia acestei replici memorabile, în traducerea lui Giuseppe Cifarelli: „«O, voi aleşi, o, voi, bine sfîrşiţi», / Virgiliu începu: «Pe acea pace / în care cred că toţi nădăjduiţi, / ne spuneţi, unde muntele se face / spre a putea urca, mai îndemînă; / c-a pierde timp la ştiutor displace».”

79. Come le pecorelle escon del chiuso
a una, a due, a tre, e l’altre stanno
timidette atterrando l’occhio e ‘l muso;

«Cum ies mioarele din staul cîte una, cîte două, cîte trei, şi celelalte stau sfioase cu ochiul şi botu-n pămînt» (v. 79-81). Penitenţii s-au apropiat atunci de cei  doi călători, pe rînd şi cu sfială, ca mioarele care ies din staul. „Prin precizia detaliilor, prin vibrarea lentă, intimă a cuvintelor, inclusiv a pauzelor, prin blîndeţea şi sfiala lor, prin efectul care precedă şi însoţeşte scena, această comparaţie este printre cele mai desăvîrşite din întregul poem” (T. Di Salvo). „Aceasta este una dintre cele mai celebre comparaţii danteşti, iar faima ei este bine meritată. Mişcării blînde şi unite a turmei, pictate cu suprema fineţe a liniilor şi graţia ritmului, îi corespunde atitudinea interioară a acestei lumi de suflete, nesigură încă de la prima sa apariţie, temătoare de orice lucru nou şi totodată simplă şi umilă, în conştiinţa de sine pe care o are. În această perfectă corespondenţă dintre comparaţie şi elementele comparate – şi adaptarea sa la peisaj şi la mişcările pînă aici delicat zugrăvite – constă secretul frumuseţii care îl vrăjeşte pe cititor. Am vrea să adăugăm că simplitatea blîndă exprimată de mioare va rămîne semnul tipic al tuturor locuitorilor din ţinut: nu încrezuţi, mîndri de ei înşişi, ci blînzi, ca figurile umane propuse în beatitudinea evanghelică, ce curînd vor defini acel animus tipic pentru Purgatoriu. Să ne limităm la a vedea aici doar un mic tablou naturalist, o măruntă idilă, înseamnă să pierdem forţa uriaşă a acestei comparaţii” (Chiavacci Leonardi).

82. e ciò che fa la prima, e l’altre fanno,
addossandosi a lei, s’ella s’arresta,
semplici e quete, e lo ‘mperché non sanno;

85. sì vid’ io muovere a venir la testa
di quella mandra fortunata allotta,
pudica in faccia e ne l’andare onesta.

«şi ce face prima, fac şi celelalte, bulucindu-se-n ea cînd stă pe loc, tăcute şi liniştite, fără a şti de ce; aşa văzut-am eu atunci venind fruntea acelei turme fericite, ruşinoasă la chip şi cinstită la mers» (v. 82-87). Sufletele au venit spre Dante şi Virgiliu, cu pasul temător şi umblînd laolaltă, cu atitudine sfioasă şi onestă. „Această comparaţie de admirabilă evidenţă, cu componentele, simplitatea şi blîndeţea sa, care o amintesc pe cea a porumbeilor (cîntul II, v. 124-129), e sinteza vizuală a tuturor elementelor idilice din cînt: sufletul poetului pare să se lase în seama noului sentiment de pace, pe care-l încearcă în sine şi în jurul său, pe seama comuniunii cu sufletele penitente, vrea să trăiască prin acea umilinţă cu care a fost consacrat pe plaja Purgatoriului. Chiar dacă tradiţia literară bucolică, în primul rînd a lui Virgiliu, amintirea evanghelică (sufletele prezentate prin imaginea mieilor şi a mioarelor) şi un pasaj din Convivio (I, XI, 9-10) îl susţin, acest tablou – chiar fiind «unul dintre cele mai netede studii ale întregului poem, inspirate din realitate, unul dintre cele în care Dante a găsit în mod genial cuvîntul pictural» (Momigliano) – nu reprezintă decît evoluţia extremă a temei centrale despre umilinţă, a sufletelor care se abandonează în seama voinţei divine, care sînt mulţumite de quia. De fapt observarea mişcării lente, dar sigure (cîte una, cîte două, cîte trei), a atitudinii (cu ochiul şi botu-n pămînt), a armoniei (ce face prima, fac şi celelalte), folosirea diminutivelor (pecorelle, timidette), alegerea adjectivelor (tăcute şi liniştite), pregătesc ultimele cuvinte ale comparaţiei: fără a şti de ce. Dacă tulburarea produce nesiguranţă – notează Caccia – «nesiguranţa provoacă umilinţă, şi tot cîntul se inspiră din acest motiv al umilinţei, care este de fapt virtutea opusă păcatului originar». De aceea este umil Virgiliu, care îndeamnă să ne mulţumim cu realitatea de toate zilele şi recunoaşte că are nevoie şi el de un sfat, umile sînt aceste suflete, umil va fi Dante în faţa lui Manfred, dar umil va fi însuşi «Manfred, a cărui înaltă personalitate se înclină în faţa legilor divine universale şi care, deşi îşi păstrează încă din instinct şi obişnuinţă întreaga aristocraţie regală, se lasă recunoscut nu printr-o coroană, ci prin două răni». Prima întîlnire a lui Dante cu sufletele din Purgatoriu are loc cu cele care stau cel mai departe de mîntuire, adică excomunicaţii, «a căror răzvrătire împotriva legii divine n-a fost doar individuală, ci socială, aceia care au refuzat supunerea în faţa Bisericii» şi, potrivit legii echivalenţei, ei, care în viaţă au fost aroganţi, orgolioşi, rebeli, vor trebui acum să fie blînzi, umili, docili în faţa destinului şi a voinţei altora: «sînt sufletele cele mai timide din Purgatoriu, nu numai pentru că personalitatea lor răzvrătită a fost exemplar anulată în dezonoarea excomunicării, ci fiindcă dintre toate sufletele... ele şi-au păstrat toată nesiguranţa şi teama celui care este încă destul de aproape de plaja pe care au ajuns istovite şi rătăcite» (Caccia)” (E.A. Panaitescu).

88. Come color dinanzi vider rotta
la luce in terra dal mio destro canto,
sì che l’ombra era da me a la grotta,

91. restaro, e trasser sé in dietro alquanto,
e tutti li altri che venieno appresso,
non sappiendo ‘l perché, fenno altrettanto.

«Cînd cei din faţă au văzut pe jos lumina frîntă-n dreapta mea, încît umbra mi se-ntindea pînă la stîncă, s-au oprit şi s-au dat un pic înapoi, iar toţi ceilalţi care le veneau în urmă, neştiind de ce, au făcut la fel» (v. 88-93). Primii veniţi s-au speriat, văzînd că lumina soarelui nu trece prin trupul lui Dante, ci îi proiectează umbra pe sol. Acesta era semnul limpede că nu aveau de-a face cu un spirit imaterial. „Încă un moment unde reapar temele armoniei şi ale despărţirii: pe de o parte umbra, care se desprinde de trup şi pare să-i sfîşie unitatea, pe de altă parte duhurile îndemnate să se adune, tocmai de observarea acestei desprinderi, care le-a caracterizat viaţa păcătoasă” (T. Di Salvo).

94. «Sanza vostra domanda io vi confesso
che questo è corpo uman che voi vedete;
per che ‘l lume del sole in terra è fesso.

97. Non vi maravigliate, ma credete
che non sanza virtù che da ciel vegna
cerchi di soverchiar questa parete».

«‘Fără să mă-ntrebaţi vă spun că acesta-i trup de om, pe care-l vedeţi; fiindcă lumina soarelui e despicată pe jos. Nu vă miraţi; ci să credeţi că nu fără virtutea ce pogoară din ceruri încearcă el să urce acest perete’» (v. 94-99). Călăuza îi linişteşte pe penitenţi, asigurîndu-i că Dante este cu adevărat viu, iar călătoria lui pe lumea cealaltă a fost hotărîtă de voinţa lui Dumnezeu. „Virgiliu dedramatizează situaţia, care devenea încordată şi le anunţă pe suflete că doar în credinţă îşi vor găsi eliberarea de spaimă. Trebuie să creadă ceea ce le spune Virgiliu şi indirect trebuie să creadă că prezenţa unui om viu este dorită şi acceptată de către divinitate. Trebuie subliniat că şi Virgiliu începe deja să se adapteze la condiţia purgatorială: multe lucruri de aici nu se explică prin intermediul raţiunii, sînt doar motiv de credinţă. Pe această cale revenim la tema umilinţei, cea a mioarelor şi a sufletelor care se deplasează cu o demnă modestie şi sînt animate de sfială şi teamă. În faţa legilor care decid venirea unui om viu în Purgatoriu trebuie să se închine ca în faţa legilor care reglează universul, chiar dacă motivul existenţei lor scapă raţiunii umane. Singura certitudine a creştinului stă în credinţa că tot ceea ce se petrece, oricît de măreţ, se întîmplă nu fără virtutea ce pogoară din ceruri” (T. Di Salvo).

100. Così ‘l maestro; e quella gente degna
«Tornate», disse, «intrate innanzi dunque»,
coi dossi de le man faccendo insegna.

103. E un di loro incominciò: «Chiunque
tu se’, così andando, volgi ‘l viso:
pon mente se di là mi vedesti unque».

«Aşa a spus maestrul; şi lumea aceea demnă ‘Întoarceţi-vă’ a zis; ‘mergeţi în faţa noastră’, făcîndu-ne semn cu dosul mîinii. Iar unul dintre ei a-nceput: ‘Oricine eşti, umblînd întoarce-ţi faţa: aminteşte-ţi de m-ai văzut vreodată’» (v. 100-105). Sufletele penitente i-au îndemnat pe poeţi să se întoarcă din drumul lor şi să pornească în faţa grupului. Unul dintre ei l-a întrebat pe Dante dacă-l recunoaşte cumva. „Astfel, fără vreo insistenţă plastică sau verbală, se insinuează un suflet: nu se desprinde din grup, tonul lui este de mare politeţe: îşi dă seama că Dante trebuie să se mişte cu repeziciune şi nu vrea să-l oprească, îi e de-ajuns să-i arunce o privire, dacă l-a mai văzut cîndva. Prezentarea este pe acelaşi ton de umilinţă, politeţe, blîndeţe, ca în întregul cînt: mărturisirea umilă a lui Virgiliu, referinţa, prin intermediul comparaţiei cu mioarele, la blîndeţea sufletelor, relieful atenuat al cuvintelor pronunţate de acel duh se plasează pe acelaşi plan: în orice parte a cîntului, sufletele sînt percepute ca nişte creaturi conştiente de propria lor insuficienţă şi doritoare de-a fi protejate” (T. Di Salvo). „Vorbeşte Manfred, fiul natural al lui Frederic al II-lea, care îndată ce-a împlinit optsprezece ani, în 1250, la moartea tatălui său, a guvernat regatul Napoli şi Sicilia împreună cu fratele său Conrad al IV-lea, iar după moartea acestuia s-a încoronat ca rege la Palermo (1258). A condus partidul ghibelin în Italia, luptînd înverşunat împotriva Bisericii care l-a excomunicat, pînă cînd pontiful Clement al IV-lea l-a chemat în Italia pe Carol I de Anjou, care l-a învins la Benevento, în 1266, pe Manfred, mort în bătălie. Cronicarii vremii l-au judecat în contradictoriu: cei ghibelini l-au elogiat cu entuziasm, cei guelfi l-au acuzat de toate nemerniciile. Totuşi Villani (Cronica VI, 46), deşi guelf, afirmă: «A fost frumos la trup şi, la fel ca tatăl său, ba chiar mai mult, depravat în mare desfrîu; ştia să cînte din gură şi instrumente; a fost larg la pungă şi boieros şi iute la fapte, încît era foarte iubit şi îndrăgit; dar toată viaţa lui a fost epicuriană, nepăsîndu-i de Dumnezeu şi Cele Sfinte». Dante, într-un pasaj din De Vulgari Eloquentia (I, XII, 4) compune mari elogii pentru opera politică şi culturală a lui Frederic al II-lea şi a lui Manfred, lăsînd la o parte orice judecată morală. Şi, dacă îl plasează pe Frederic al II-lea printre epicurei, în Infern, îl salvează pe Manfred, pe baza unei pocăinţe în pragul morţii” (E.A. Panaitescu).

106. Io mi volsi ver’ lui e guardail fiso:
biondo era e bello e di gentile aspetto,
ma l’un de’ cigli un colpo avea diviso.

109. Quand’ io mi fui umilmente disdetto
d’averlo visto mai, el disse: «Or vedi»;
e mostrommi una piaga a sommo ‘l petto.

«M-am întors spre el şi l-am privit ţintă: era blond şi frumos şi cu nobilă înfăţişare, dar una dintre sprîncene avea o tăietură. Cînd am negat smerit a-l fi văzut vreodată, el a spus: ‘Uite-aici’; şi mi-a arătat o rană la piept» (v. 106-111). Călătorul îl priveşte pe duhul care i s-a adresat, îi constată trăsăturile frumoase, aristocrate, dar şi cicatricea de pe obraz. Admite că nu-l recunoaşte, iar celălalt îi arată atunci încă o rană, la piept. „Dante nu putea să-l fi văzut: nu erau de aceeaşi vîrstă, nu-i fusese prieten, sau cunoscut, sau adversar direct. Şi totuşi acela îi zice: poate mă recunoşti, dacă mă priveşti cu atenţie. Nu e un gest de înfumurare: se prezintă în demnitatea lui de rege, de om cu mare însemnătate politică, de om implicat din punct de vedere social şi literar, care prin asta eventual a fost remarcat de Dante şi recunoscut. Pe bună dreptate observă E. Caccia: «se distinge la el firea suveranului, obişnuit să fie recunoscut în mijlocul mulţimii»” (T. Di Salvo). „Prezentarea se face în termeni atît de nobil convingători încît, deşi încă n-o ştim, ne dăm seama că este vorba despre o creatură de mare importanţă: trimiterea la nobleţea sa – calitate pe care medievalii o atribuiau doar celui ce dovedea sentimente nobile – o plasează într-un cadru aristocratic; referinţa la culoarea părului îi adaugă acestei figuri graţie şi farmec (persoanele cu părul blond erau considerate frumoase). Există apoi remarca despre rană, despre cicatrice, care trimite la caracterul feroce al oamenilor şi îl caracterizează ca fiind un personaj războinic; dar ne readuce şi tema rupturii, a lucrurilor care sînt despărţite şi pe care doar legile religiei le recompun în unitatea lor. Criticii au observat că portretul lui Manfred are antecedente, pe care Dante cu siguranţă le-a cunoscut şi le-a întrebuinţat. În cartea biblică Regi I se citeşte acest portret al tînărului David: era blond şi frumos la înfăţişare şi cu un chip nobil” (T. Di Salvo). „Personajul se încarcă simbolic de contradicţiile omeneşti, cu frumuseţe şi nobleţe pe de o parte, cu violenţă şi cicatrice pe de alta. Purgatoriul înregistrează aceste contraste şi treptat-treptat le elimină, avînd grijă să le restituie sufletelor frumuseţea iniţială, să şteargă semnele agresiunii lumeşti” (T. Di Salvo). „Mi-a arătat: nimic exhibiţionist sau oribil. Medievalii erau obişnuiţi cu vederea trupurilor străpunse, rănite în diverse moduri, însemnate de arme albe, iar acest lucru nu le stîrnea impresia pe care ne-o provoacă nouă. Nici la Dante nu există gustul baroc şi apoi romantic, al celui care se complace în propria urîţenie sau degradare fizică. Tonul îndemnului are o blîndeţe umilă, politicoasă şi delicată, care se regăseşte în tot episodul. Mi-a arătat echivalează cu faptul că mi-a atras atenţia, pentru a se face mai uşor de recunoscut, asupra rănii de la piept. Un semn, şi acesta, mai curînd al răutăţii perverse care acţionează printre oameni, decît al înspăimîntătoarei deformări fizice” (T. Di Salvo).

112. Poi sorridendo disse: «Io son Manfredi,
nepote di Costanza imperadrice;
ond’ io ti priego che, quando tu riedi,

115. vadi a mia bella figlia, genitrice
de l’onor di Cicilia e d’Aragona,
e dichi ‘l vero a lei, s’altro si dice.

«Apoi zîmbind a spus: ‘Eu sînt Manfred, nepotul împărătesei Constanţa; drept care te rog, cînd te întorci, să mergi la frumoasa mea fată, născătoarea regilor Siciliei şi Aragonului, şi spune-i adevărul ei, dacă altele se spun» (v. 112-117). Spiritul i s-a adresat surîzător lui Dante şi i-a dezvăluit identitatea sa regală. L-a rugat să meargă, la întoarcere, pentru a-i comunica fiicei sale faptul că l-a întîlnit în Purgatoriu, deşi lumea îl credea osîndit. „Zîmbetul e destinat mai curînd să distragă atenţia interlocutorului de la oroarea rănilor şi să creeze o distanţă între povestea tragică, pe care se pregăteşte s-o evoce şi sufletul lui, care o relatează ca pe un lucru trecut, ce nu-l mai atinge şi nu-l mai doare” (Sapegno). „Zîmbind: acest zîmbet, care completează portretul regesc şi distins al tînărului principe, nu are o explicaţie raţională. S-a crezut că Manfred anticipează în gînd uimirea lui Dante, văzîndu-l mîntuit; între toate ipotezele, este cea mai probabilă, dacă trebuie să formulăm una, fiindcă pe acea nesperată mîntuire se construieşte întregul discurs ce urmează, şi ea îl umple încă de bucuria şi blîndeţea resimţite în ultima clipă a vieţii. Totuşi, cum se întîmplă cu multe nuanţe ale chipului omenesc, nu e posibil să explicăm pînă la capăt zîmbetul, care acum iluminează înfăţişarea deja blondă şi frumoasă a regelui: Dante zugrăveşte acolo, cu una din trăsăturile proprii artei sale măreţe, totodată nobleţea, rezerva interioară, bucuria spirituală şi multe altele, cum deseori între oameni străfulgerarea unei priviri sau a unui zîmbet exprimă ceea ce cuvîntul nu poate zice” (Chiavacci Leonardi). „Împărăteasa Constanţa este Constanţa d’Altavilla, soţia împăratului Henric al VI-lea şi mama lui Frederic al II-lea. Fiica lui Manfred este Constanţa, care s-a măritat cu Petru al III-lea de Aragon şi i-a avut ca fii pe Frederic al III-lea, regele Siciliei, şi Iacob al II-lea, regele Aragonului” (E.A. Panaitescu).

118. Poscia ch’io ebbi rotta la persona
di due punte mortali, io mi rendei,
piangendo, a quei che volontier perdona.

121. Orribil furon li peccati miei;
ma la bontà infinita ha sì gran braccia,
che prende ciò che si rivolge a lei.

«După ce-am avut ruptă persoana cu două lovituri mortale, am mers plîngînd la cel ce bucuros iartă. Cumplite mi-au fost păcatele; dar nesfîrşita bunătate are braţe aşa de largi, încît îl cuprinde pe cel ce se-ntoarce spre ea» (v. 118-123). Rănit grav în bătălie, Manfred s-a căit de păcatele sale, cu lacrimi şi umilinţă, în ceasul morţii. Graţia divină este de o mare generozitate şi îl acceptă pe cel ce vine spre ea în mod sincer. „Dacă Purgatoriul este cantica sentimentelor înalte şi a iubirii, sufletul lui Dante este în continuare implicat în viaţa cotidiană şi istorie, cu drama şi tragedia vremurilor sale. Poetul îşi schimbă doar tonul, observă de la distanţă, dobîndeşte simţul perspectivei. «Manfred iese în relief nu doar pe fundalul acelui peisaj şi al sufletelor speriate care îl însoţesc, ci şi pe fundalul idealurilor profunde, al luptei grandioase, al înseşi faptelor sale amare, înălţate pînă la mila ce învinge oroarea, pînă la suferinţa care mîntuieşte, pînă la bunătatea care iartă» (Caccia). Doar subliniind cu putere deosebirea netă dintre Cumplite mi-au fost păcatele şi nesfîrşita bunătate, episodul dobîndeşte valoare şi funcţie de exemplum, de «profundă lecţie de umilinţă» (Sapegno). În figura regelui german se ilustrează pe deplin procesul de spiritualizare, caracteristic pentru a doua cantică: zîmbetul cu care i se adresează lui Dante, ca pentru a atenua imaginea oribilă a rănilor, marchează distanţa dintre tragedia vieţii sale pămîneşti şi dobîndirea seninătăţii, care l-a eliberat pe Manfred de păcate, dar îi păstrează statura de odinioară, transpunînd-o chiar într-o măreţie sfîntă, după ce-a desprins-o de orice orgoliu: aminteşte-ţi de m-ai văzut vreodată... eu sînt Manfred... drept care te rog. De fapt tonul cuvintelor sale este înalt şi distins, aproape solemnă e trimiterea la împărăteasa Constanţa, la fiica sa, născătoarea regilor Siciliei şi Aragonului, «regesc este discursul său amplu şi sintaxa latinizantă (drept care te rog, cînd te întorci...); regească este menţionarea, într-o mare de ură, doar a cadavrului său azvîrlit dincolo de graniţele regatului. Pînă şi imaginea bunătăţii divine (nesfîrşita bunătate are braţe aşa de largi...) dobîndeşte la el un aspect regesc. Acel zîmbet, la fel ca şi chipul său frumos şi nobil, sînt de-acum adevăratele lui însemne regeşti» (Caccia). Îi regăsim nobleţea sufletească tocmai în umila mărturisire a mizeriei sale umane (am mers plîngînd), în recunoaşterea unei puteri superioare, care se manifestă ca iubire (nesfîrşita bunătate), spre care sufletul i se năpusteşte, ostenit după bătăliile din timpul vieţii” (E.A. Panaitescu).

124. Se ‘l pastor di Cosenza, che a la caccia
di me fu messo per Clemente allora,
avesse in Dio ben letta questa faccia,

127. l’ossa del corpo mio sarieno ancora
in co del ponte presso a Benevento,
sotto la guardia de la grave mora.

«Dacă păstorul din Cosenza, ce-a fost trimis atunci de Clement să mă hăituiască, ar fi citit acest chip al lui Dumnezeu, oasele trupului meu ar fi tot la capătul podului la Benevento, sub straja bolovanilor» (v. 124-129). Arhiepiscopul de Cosenza, trimis al Papei, a dat ordin ca trupul mort al lui Manfred să fie dezgropat de la Benevento. Omul Bisericii nu ştia că Dumnezeu este mai milostiv faţă de păcătoşi, decît unii dintre slujitorii săi. „Păstorul din Cosenza este arhiepiscopul Bartolomeo Pignatelli, care îl reprezenta pe Clement al IV-lea pe lîngă Carol de Anjou. Villani (Cronica VII, 9) povesteşte că a fost regăsit pe cîmpul de bătălie cadavrul lui Manfred, după trei zile, şi a fost îngropat chiar de duşmanii lui sub «o grămadă mare de pietre», iar după alţii episcopul din Cosenza a poruncit să-i fie dezgropat trupul şi transportat în afara regatului Napoli, «care era pămîntul Bisericii», pentru a fi aruncat pe ţărmul rîului Garigliano, care marca graniţa dintre regatul meridional şi Statul Bisericii. În cuvintele lui Manfred, totul devine reprezentare şi imagine: duşmănia păstorului din Cosenza se transformă într-o hăituială sălbatică şi feroce, fazele bătăliei se rezumă în grămada grea de pietre, pe care mila vrăjmaşilor a ridicat-o peste trupul său, ura persecutorilor apare în mutarea bietelor oseminte bătute de ploaie şi vînt: şi totuşi nu există vreo polemică dură împotriva cuiva, ci doar constatarea amară că alţi oameni păcătuiesc la fel cum a păcătuit şi el de atîtea ori” (E.A. Panaitescu).

130. Or le bagna la pioggia e move il vento
di fuor dal regno, quasi lungo ‘l Verde,
dov’ e’ le trasmutò a lume spento.

133. Per lor maladizion sì non si perde,
che non possa tornar, l’etterno amore,
mentre che la speranza ha fior del verde.

«Acum le udă ploaia şi le bate vîntul, în afara regatului, de-a lungul rîului Verde, unde le-au mutat cu torţe stinse. Prin blestemul lor nu se pierde eterna iubire încît să nu se poată întoarce, cîtă vreme lujerul speranţei încă mijeşte» (v. 130-135). Osemintele lui Manfred zac pe malul rîului Garigliano, unde au fost strămutate, conform obiceiului de mare cruzime, sine cruce, sine luce. Dar, în urma excomunicării, nu e definitiv pierdută iubirea lui Dumnezeu, încît ea să nu poată fi redobîndită, dacă mai există un fir de nădejde în sufletul păcătosului. „Era prevăzut, în dreptul canonic, că ereticii şi excomunicaţii sînt duşi la groapă cu torţele răsturnate în jos şi stinse, ca o formă simbolică, astfel considerată de Biserică, pentru că le-a lipsit lumina credinţei, asemeni celor ce urmau învăţăturile greşite. Dar păcătosul de acest tip avea şi un alt privilegiu negativ: nu putea fi îngropat în pămînt sfinţit: era prin urmare azvîrlit pe pămîntul gol, eventual la o groapă de gunoi, expus cîinilor şi animalelor sălbatice, vîntului şi furtunilor, condamnat în mod concret la lipsa de îngropăciune. Despre această dezgropare a cadavrului regelui şi părăsirea lui nu avem date istorice precise. Oricum, admiţînd ca adevărată informaţia dantescă, rămîne problema transportării de la Benevento, unde regele a murit, pe malul rîului Garigliano, adică din regatul Napoli, în Statul Pontifical. Într-un teritoriu mai «sfînt» decît cel din Napoli. Adevăratul sens al mutării era altul. Manfred n-a vrut să recunoască situaţia că Napoli ţinea de Statul Bisericii, care pe el îl considera un boier feudal, ce putea fi judecat şi îndrumat, ba chiar revocat de Papă. Episcopul din Cosenza, aducîndu-l acum înapoi pe teritoriul pontifical, îl predă ca prizonier în seama puterii Bisericii, şi această putere o reafirmă cu forţa unui mare exemplu, inclusiv faţă de urmaşul lui Manfred: cine încalcă poruncile Bisericii şi se sustrage puterilor ei poate sfîrşi la fel. Şi de fapt, în textul dantesc, Manfred nu discută valabilitatea excomunicării ce i-a fost lansată de către Biserică şi nici nu contestă ceremonialul funebru: faptul pe care insistă şi asupra căruia revine, cu sufletul emoţionat, este excesul de cruzime a Bisericii faţă de el, din fanatism politic, că aceasta şi-a neglijat chipul milostiv, care o aseamănă lui Dumnezeu, a amestecat politica şi religia, degradîndu-se” (T. Di Salvo).

136. Vero è che quale in contumacia more
di Santa Chiesa, ancor ch’al fin si penta,
star li convien da questa ripa in fore,

139. per ognun tempo ch’elli è stato, trenta,
in sua presunzïon, se tal decreto
più corto per buon prieghi non diventa.

«E drept că cine moare lipsit de Sfînta Biserică, chiar dacă la sfîrşit se căieşte, trebuie să stea în afara acestui munte de treizeci de ori cît încăpăţînarea sa, dacă pedeapsa nu se curmă prin rugăciunile celor buni» (v. 136-141). Toţi păcătoşii excomunicaţi, chiar dacă se pocăiesc în ceasul morţii, îşi aşteaptă apoi intrarea în Purgatoriu, pentru o perioadă de treizeci de ori mai lungă decît aceea în care au rămas în afara comunităţii creştine. Dar aşteptarea poate fi redusă de rugăciunile celor virtuoşi. „Pe de o parte se afirmă că deciziile Bisericii şi cele ale divinităţii nu coincid mereu şi în special atunci cînd Biserica recurge la excomunicare prin exces de putere, prin intervenţii de natură politică sau de altă natură, oricum străine sau opuse învăţăturii religioase. Pe de altă parte, am putea deduce că păcătosul trebuie să-i ceară direct lui Dumnezeu iertarea şi prin urmare este complet inutilă medierea Bisericii, iar afirmaţia că tot ceea ce Biserica leagă pe pămînt rămîne legat în ceruri n-ar avea nici un temei religios. Această concluzie ar fi eretică: iar Dante preferă un compromis. Pentru el, cel care oferă iertarea sau dă condamnarea este numai Dumnezeu. Dar cine nu se supune Bisericii şi este eliminat de ea din comunitatea credincioşilor este condamnat la o lungă detenţie în Purgatoriu. În fond însă Biserica este cea înfrîntă, atît pentru că excomunicarea sa are un judecător de apel, care este Dumnezeu, cît şi fiindcă este acuzată cu dovezi incontestabile că intervenţiile ei răzbunătoare, datorate pasiunilor şi motivelor nereligioase, degradează instituţia bisericească. Aici se află linia de polemică antiecleziastică subtilă, care străbate întregul episod cu Manfred” (T. Di Salvo).

142. Vedi oggimai se tu mi puoi far lieto,
revelando a la mia buona Costanza
come m’hai visto, e anco esto divieto;

145. ché qui per quei di là molto s’avanza».

«Vezi dar că-mi poţi aduce bucurie, dezvăluindu-i bunei mele Constanţa cum m-ai găsit, precum şi această oprelişte; fiindcă aici, prin cei de dincolo, mult se înaintează’» (v. 142-145). Manfred îl roagă pe Dante să transmită vestea despre situaţia lui din Purgatoriu fiicei sale, care prin rugăciuni îi va putea scurta suferinţa. „Elegia, care şi-a atins tonul cel mai întunecat în v. 130-132 şi s-a schimbat într-un elan de credinţă şi speranţă (v. 134-135), se încheie restabilind «acea armonie între lumea celor vii şi lumea celor morţi, pe care povestirea dramatică părea că a sfîşiat-o» şi închide «episodul tocmai pe acest ton de umilinţă familială, sigilînd spiritul comunitar care... însufleţeşte respiraţia corală lirică a cîntului» (Caccia)” (E.A. Panaitescu). „Bunei mele Constanţa: mai întîi a numit-o frumoasă şi mamă a doi regi, cînd încă mai vorbea ca Manfred, omul de pe pămînt; acum tonul e diferit, iar ceea ce contează în faţa lui Dumnezeu este doar bunătatea inimii” (Chiavacci Leonardi).


În continuare, Lectura lui Dante. Leneşii zac în aşteptare (Purgatoriu IV)

Laszlo Alexandru
(nr. 4, aprilie 2016, anul VI)