 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Apare Beatrice (Purgatoriu XXX)
1. Quando il settentrïon del primo cielo, «Cînd septentrionul primului cer, ce n-a cunoscut vreodată apusul şi răsăritul, nici altă ceaţă decît vălul păcatului şi care-l îndemna pe fiecare la datoria sa, precum cel de mai jos face, care-ndreaptă cîrma spre venirea-n port» (v. 1-6). La finalul cîntului precedent, procesiunea miraculoasă se oprise în dreptul lui Dante, de cealaltă parte a rîului Lete, la sunetul unui tunet. S-au oprit cele şapte sfeşnice din frunte, ce pot fi comparate cu septentrionul pămîntului, cu cele şapte stele din Ursa Mare. Numai că acestea, sfeşnicele, nu-şi alternează lumina după apus ori răsărit şi n-au fost vreodată învăluite decît de umbra păcatului. Cu strălucirea lor, deschid calea tuturor participanţilor la procesiune, indicîndu-le ce anume au de făcut. Ele acţionează la fel cum, mai jos, stelele din Ursa Mare le arată marinarilor drumul de urmat. “Cele şapte sfeşnice care deschid procesiunea sînt indicate printr-o imagine complexă, încă o dată preluată din domeniul dificil al astronomiei: ele îi amintesc Poetului constelaţia Ursei Mari, aici denumită septentrionul din latinescul septem triones, întrucît cele şapte stele ale ei par să formeze figura unui car cu şapte (septem) boi (triones) înjugaţi. De fapt numărul lor este egal şi funcţia lor este identică, fiindcă sfeşnicele indică drumul procesiunii, iar Ursa Mare arată drumul navigatorilor, cu toate că primele strălucesc în cerul Empireu, iar a doua se roteşte în al optulea cerc (sau cerul înstelat), plasat sub Empireu, trecînd prin asfinţituri, răsărituri, ceaţă, în timp ce sfeşnicele cunosc doar vălul păcatului, care-i ascunde omului darurile Sfîntului Duh, de ele simbolizate” (E.A. Panaitescu). 7. fermo s’affisse: la gente verace, «pe loc s-a înţepenit, lumea dreaptă venită-nainte între grifon şi el spre car s-a răsucit ca spre împăcare; şi unul din ei, ca trimis de ceruri, ‘Veni, sponsa, de Libano’ cîntînd a strigat de trei ori, şi toţi ceilalţi după el» (v. 7-12). Cei douăzeci şi patru de bătrîni (lumea dreaptă simbolizînd adevărurile incluse în cărţile Bibliei) s-au întors spre carul triumfal, aşteptînd de acolo potolirea tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor. Unul dintre ei, inspirat de ceruri, a strigat de trei ori un verset biblic de slavă şi preamărire, fiind urmat de ceilalţi. “Dintre cei douăzeci şi patru de bătrîni, cel ce reprezintă Cîntarea Cîntărilor intonează un verset din carte: «Vino cu mine din Liban, mireaso, vino cu mine din Liban!» (4, 8). Exegeza la Cîntarea Cîntărilor a văzut pe rînd în «mireasă» Sinagoga, sufletul sau Biserica şi tocmai aceasta din urmă apare într-un pasaj din Paradis (XI, 31-33) ca mireasă a lui Isus. Acum, totuşi, invocarea se îndreaptă către Beatrice, simbolul ştiinţei revelate, adică al magisteriului doctrinar şi moral al Bisericii” (E.A. Panaitescu). “Imaginea e «încifrată şi alambicată» (Chimenz): provine din gustul pentru lucrurile complicate, al pasajelor construite intelectualist, ce-a caracterizat retorica medievală, după principiul că de dragul înrudirii fie sensibile, fie etice, fie intelectuale cu o imagine, trebuie adunate apoi toate celelalte, care au legătură cu ea. Dar în substanţă corespunde aici unei nevoi intelectualiste, de a da viaţă unui spectacol surprinzător, grandios, solemn. Descrierea unei procesiuni triumfale, a celui mai mare triumf, al adevărului revelat asupra erorii, asupra păgînătăţii – puse în scenă după tehnica teatrală a marşurilor triumfale romane – pretindea o reprezentaţie elaborată, stilistic rafinată, pe ton înalt. Nu e prin urmare o pagină de înaltă poezie, aceasta, ci este dictată de voinţa de construcţie a unei scene în forme ample, hieratice, cu o tehnică îngrijită, precisă, implacabil sigură, dar şi îngheţată, oarecum extrinsecă” (T. Di Salvo). 13. Quali i beati al novissimo bando «Cum fericiţii la ultima chemare se vor ridica din peştera sa fiecare, aleluind reîmbrăcata carne, aşa pe căruţa divină s-au ridicat o sută, ad vocem tanti senis, sclavi şi soli ai vieţii eterne» (v. 13-18). La ziua Judecăţii de Apoi se vor scula sufletele virtuoase, fiecare din mormîntul său, intonînd un imn de slavă către Dumnezeu (aleluind – după cum inventează Dante o expresie specifică). Tot astfel pe carul triumfal, la vocea bătrînului, s-au înălţat foarte mulţi îngeri (o sută) pentru a o întîmpina pe Beatrice. “Primele versuri ale cîntului reiau, sub forma unei propoziţii subordonate (Cînd septentrionul... pe loc s-a înţepenit) adnotarea cu care s-a încheiat cîntul precedent (oprindu-se acolo cu primele însemne), dar o introduc într-un context mai bogat şi mai frămîntat, care culminează în opoziţia dramatică dintre penitent (Dante) şi judecătorul său (Beatrice). Acolo unde descrierea procesiunii sacre s-a caracterizat printr-un oarecare schematism şi grabă enunţiativă, din clipa cînd carul se opreşte, cuvîntul Poetului exprimă sentimentul unei sfinte aşteptări a unui miracol, ce are rostul de a conferi semnificaţie întregului itinerariu al pelerinului” (E.A. Panaitescu). “Toată scena are structura unui ritual mare, ce se desfăşoară în interiorul unei biserici: cuvintele sînt ale liturghiei, de aceea se pronunţă în latină; alte expresii apoi, ca lumea dreaptă, peştera, aleluind, creează o atmosferă de solemnitate, rugăciune, aşteptare” (T. Di Salvo). 19. Tutti dicean: ‘Benedictus qui venis!’, «Toţi spuneau: ‘Benedictus qui venis!’, şi flori azvîrlind deasupra şi-mprejur, ‘Manibus, oh, date lilia plenis!’» (v. 19-21). Participanţii la procesiune salutau noua apariţie cu o formulă biblică faimoasă. Aruncau flori spre carul triumfal şi adăugau o formulă de slavă, adaptată din poezia lui Virgiliu. “«Benedictus qui venit in nomine Domini» («Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului») sînt cuvintele de salut adresate de mulţime lui Isus, cînd intra în Ierusalim: Matei 21, 9; Luca 19, 38; Marcu 11, 9. Unii interpreţi consideră că ele îi sînt adresate lui Dante, alţii grifonului, iar alţii, cu mai multă îndreptăţire, lui Beatrice. Versul 21 repetă, doar cu adăugarea lui oh, expresia pe care Virgiliu (Eneida VI, 883) îl pune pe Anchise, tatăl lui Enea, s-o pronunţe în Hades, pentru a-l sărbători pe Marcellus, nepotul lui Augustus mort prematur. În terţina 19 recursul la limba latină are rostul de a face maiestuoase figurile îngerilor, precum şi cîntecul lor, interpretat în limba solemnă a Romei şi a Bisericii, cele două mari realităţi pe care aici Dante vrea să le pună alături – printr-un citat din Evanghelie şi unul din Eneida – în clipa cînd este invocată apariţia Beatricei” (E.A. Panaitescu). Dante “a vrut să instituie un raport de analogie între intrarea lui Isus în Ierusalim şi apariţia Beatricei, şi cum intrarea lui Isus în Ierusalim a reprezentat, aşa zicînd, proclamarea oficială şi, totodată, glorificarea misiunii sale şi a noii credinţe pe care o predicase, la fel venirea Beatricei pe carul Bisericii va reprezenta, probabil, consacrarea şi glorificarea oficială a Teologiei, adică a ştiinţei asupra lucrurilor divine, încredinţate învăţăturii Bisericii” (Chimenz). 22. Io vidi già nel cominciar del giorno «Eu am văzut ades în zori de zi trandafiriu tot răsăritul, şi restul cerului cu frumosul senin împodobit; iar faţa soarelui născîndu-se umbrită încît, prin potolirea aburilor, ochiul o răbda lungă vreme» (v. 22-27). De multe ori dimineaţa cerul devine trandafiriu spre răsărit, iar în celelalte părţi e senin. Discul solar, la apariţie, este uşor umbrit de ceaţă, încît poate fi admirat pe îndelete. “Această pictură a cerului de dimineaţă creează un fundal naturalist pentru imaginile cu care e descrisă apariţia Beatricei într-o aureolă de mîini îngereşti ce răspîndesc flori; imaginile, în care învie accentul de rafinată fantasmagorie a unor pagini din Vita Nova, se luminează tocmai prin acea referire la un peisaj real, cu o nouă savoare de prospeţime şi adevăr; ca la anumite figuri ale Sfintei Fecioare, pe pînzele contemporanilor lui Dante, unde intensitatea invenţiei mistice iese în evidenţă şi devine naturală prin vioiciunea imediată a detaliilor descriptive” (N. Sapegno). 28. così dentro una nuvola di fiori «aşa într-un nour de flori ce din mîini de îngeri urca şi cobora, înăuntru şi-n afară, pe vălul alb încinsă cu frunze de măslin mi-a apărut o doamnă, sub mantia verde îmbrăcată-n culori de flacără vie» (v. 28-33). Tot astfel, înfăşurată în florile ce se înălţau şi coborau în carul triumfal şi împrejurul lui, aruncate de îngerii care o slăveau, s-a ivit o femeie. Ea purta o cunună din frunze de măslin, care-i susţinea voalul alb, ce învăluia mantaua verde, sub care i se zăreau straiele roşii. “Beatrice, simbolul teologiei, apare îmbrăcată în trei culori reprezentînd credinţa, speranţa şi iubirea, adică virtuţile teologale, pe cînd frunza de măslin simbolizează pacea, proprie sufletului ce trăieşte în credinţă şi, întrucît măslinul este sfînt pentru zeiţa înţelepciunii, Minerva, această coroană indică de asemeni înţelepciunea, proprie doctrinei teologice. În culoarea straielor trebuie să subliniem o trimitere limpede la Vita Nova: acolo Beatrice îi apărea lui Dante prima dată îmbrăcată în roşu, a doua oară îmbrăcată în alb, înfăşurată apoi într-o mantie însîngerată, în viziunea pe care Poetul o are după a doua întîlnire şi cu părul acoperit de un văl alb, în visul unde Dante îşi închipuie că o vede deja moartă” (E.A. Panaitescu). 34. E lo spirito mio, che già cotanto «Şi sufletul meu, care de lungă vreme ce trecuse în prezenţa ei n-a fost, vibrînd, cutremurat» (v. 34-36). Trecuseră mulţi ani de cînd sufletul îndrăgostit al lui Dante n-a mai fost aşa înfiorat, de cînd Beatrice murise. “Tremurul de care se simte cuprins, ca o forţă tainică şi subtilă, care îi întunecă orice control raţional, este acelaşi pe care poetul l-a simţit în anii de tinereţe, cînd, după cum povesteşte în Vita Nova (XIV, 4), presimţind venirea Beatricei, a crezut că «simt o uimitoare tremurătură, începînd în piept din partea stîngă şi întinzîndu-se îndată prin toate părţile trupului»” (T. Di Salvo). 37. sanza de li occhi aver più conoscenza, «fără a mai avea cunoaşterea ochilor, prin tainica virtute ce dinspre ea s-a desprins, a simţit marea putere a vechii iubiri» (v. 37-39). Dante s-a cutremurat simţind din nou fiorii iubirii, chiar fără a fi văzut chipul Beatricei, doar prin influenţa inefabilă ce venea dinspre ea. “Dante n-a stabilit ruptura fundamentală a călătoriei sale la ieşirea din Infern, între damnaţi şi mîntuiţi, unde se realizează trecerea din lumea celor morţi în lumea celor vii, după cum ne-am aştepta; ci aici, pe vîrful muntelui, după ce am ajuns deja în grădina edenică, în seninătatea perfectă a împlinirii umane, a nevinovăţiei originare a lui Adam. Motivul este că aici se ajunge la limita diferenţei substanţiale dintre uman şi divin, dintre istoric şi etern. Infernul şi Purgatoriul aparţin ambele lumii omului, istoriei sale, vremii sale, (...) dar Paradisul nu ţine de timpul uman. Cu Beatrice intrăm într-o altă dimensiune” (Chiavacci Leonardi). 40. Tosto che ne la vista mi percosse «Îndată ce vederea mi-a izbit-o înalta virtute ce deja m-a străpuns înainte de-a ieşi din copilărie, m-am întors la stînga cu respectul cu care pruncul dă fuga la mamă, cînd se teme sau e necăjit» (v. 40-45). Zărind marea frumuseţe a femeii iubite, care i-a rănit sufletul încă la sfîrşitul copilăriei, Dante s-a răsucit pentru a-i cere sprijin lui Virgiliu. “Poetul îşi aminteşte că, pe vremea primei sale întîlniri cu Beatrice şi a primelor suferinţe din dragoste, el avea doar nouă ani, adică înainte de-a ieşi din copilărie (cf. Vita Nova II). Şi pentru a sublinia marea putere a vechii iubiri, traduce cuvînt cu cuvînt faimosul vers virgilian, unde Didona îi dezvăluie surorii ei Ana iubirea pentru Enea, «adgnosco veteris vestigia flammae» (Eneida IV, 23)” (E.A. Panaitescu). “Versul virgilian este pronunţat de Didona care, văduvă, la apariţia neaşteptată a lui Enea, simte că se trezesc din nou acel sentiment de iubire şi acei stimuli pe care după atîţia ani de văduvie i-a crezut dispăruţi. Dante eliberează versul de orice subtext erotic. În avertismentul lui emotiv stă doar ivirea unui sentiment, îndelung sedimentat şi acum înflorind în mod misterios” (T. Di Salvo). 46. per dicere a Virgilio: ‘Men che dramma «pentru a-i spune lui Virgiliu: ‘Nici strop de sînge nu mi-a rămas care să nu tremure: cunosc semnele flăcării de odinioară’; dar Virgiliu ne-a părăsit, Virgiliu, prea dulcele tată, Virgiliu, în care m-am încrezut spre mîntuire» (v. 46-51). Dante, cuprins de emoţie, la reapariţia intensă a sentimentului de iubire, s-a întors spre maestrul său pentru a-i cere ajutorul. Dar acesta a pierit pentru totdeauna. “Virgiliu dispare, se întoarce în Limb, de unde a ieşit pentru a îndeplini o misiune care i-a fost solicitată de Beatrice: acum, după ce şi-a terminat misiunea, îşi încredinţează discipolul pe mîinile Beatricei, fără a permite inoportune despărţiri visătoare. Accentul terţinei, unde se insistă de trei ori pe numele maestrului, este de o severă şi sobră melancolie, o caracteristică a celor mai bune pagini din poem. Relaţiile care s-au instituit la toate nivelurile între maestru şi discipol nu pot fi mai bine sintetizate şi evocate decît prin acel plîns tăcut, ce coboară pe obrajii poetului, care se simte ca un fiu rămas fără tată. Dispariţia lui Virgiliu are şi un sens alegoric: în clipa cînd ajunge revelaţia adevărului, Beatrice, funcţia raţiunii se dovedeşte a fi limitată şi depăşită de aceea a teologiei: civilizaţia creştină completează, cea păgînă se plasează autonom în faţa ei” (T. Di Salvo). “Tripla repetare a numelui e totodată, cum a observat Moore, un ultim ecou virgilian – al treilea – din această secvenţă. În Georgicele răsună de trei ori numele Euridicei, cînd Orfeu îşi tot strigă soţia, întoarsă (ca aici Virgiliu) în lumea infernală: «Eurydicen vox ipsa et frigida lingua / a miseram Eurydicen! anima fugiente vocabat: / Eurydicen toto referebant flumine ripae» (IV, 525-527)” (Chiavacci Leonardi). 52. né quantunque perdeo l’antica matre, «nici ce-a pierdut străbuna mamă n-a oprit obrajii curăţaţi cu rouă ca, lăcrimînd, să nu se-ntunece» (v. 52-54). Vederea minunăţiilor edenice – pierdute de Eva prin căderea în păcat – n-a oprit lacrimile de durere de pe obrajii lui Dante, la despărţirea de Virgiliu. “Toate frumuseţile Paradisului Pămîntesc – de care Eva, prin păcatul ei, s-a lipsit pe ea însăşi şi întreaga omenire – nu au diminuat în mine suferinţa plecării lui Virgiliu. Nu fiindcă Virgiliu, pe planul marii strategii religioase, poate să se plaseze mai presus de Edenul creştin ca valoare (rămînea tot un păgîn: o fiinţă imperfectă); am plîns pentru că am fost împins în mod irezistibil de afecţiunea ce mă lega de Virgiliu şi nu doar pentru ceea ce îmi dăruise de-a lungul călătoriei, ci şi pentru ceea ce a reprezentat din totdeauna în viaţa mea nu numai culturală, ci şi afectivă. Aceasta din urmă, întristată, provoacă plînsul” (T. Di Salvo). 55. «Dante, perché Virgilio se ne vada, «‘Dante, dacă Virgiliu s-a dus să nu plîngi încă, să nu plîngi încă; vei avea tu de plîns pentru altă rană’» (v. 55-57). Beatrice l-a îndemnat să nu-şi irosească lacrimile pe dispariţia lui Virgiliu: va avea îndată motive de plîns mai serioase. “Numele Poetului este pronunţat aici pentru prima şi ultima dată în toată Divina Comedie. Dante are grijă să precizeze imediat că e inclus doar de nevoie (v. 63): nu din lăudăroşenie, ci pentru a preciza cui i se adresează îndemnul, pentru a sublinia – prin folosirea substantivului propriu – raportul de afecţiune care o leagă pe Beatrice de el, pentru a potenţa suplimentar reproşul pe care femeia i-l adresează îndată” (E.A. Panaitescu). “Dante: numele, ce răsună pe neaşteptate, ca un avertisment sever, apare aici o singură dată în tot poemul (şi în general în toată opera lui Dante) şi dobîndeşte un relief cu atît mai accentuat. El intitulează cumva scena, ce poartă întreaga semnificaţie a întîmplării personale a lui Dante, adusă în prim-plan, în nodul central al poemului. (...) Numele răsună aşadar nu în semn de glorie, ci ca o umilire a celui care îl poartă” (Chiavacci Leonardi). 58. Quasi ammiraglio che in poppa e in prora «Ca amiralul care la proră şi pupă vine să vadă echipajul ce se străduie pe alte nave şi-l îndeamnă la bună ispravă, pe marginea stîngă a carului, cînd m-am răsucit la sunetul numelui meu, care aici de nevoie se notează, am văzut doamna ce-nainte îmi apăruse învăluită sub îngerească sărbătoare, ţintindu-şi ochii spre mine peste rîu» (v. 58-66). Auzindu-şi numele, care e consemnat în poem doar din motive de claritate a descrierii situaţiei, călătorul s-a întors spre malul celălalt. De acolo femeia supraveghea întreaga scenă, cu maiestatea unui conducător de nave în bătălie. “Ca un amiral care apare la pupă sau la proră, adică pe părţile cele mai înalte ale navei, îndemnîndu-i în luptă pe oamenii care se află pe ambarcaţiunile mai mici din jurul său, astfel o vede Dante pe Beatrice, pe carul înalt, aplecată pe margine. Asemănarea dintre cele două elemente ale comparaţiei stă în atitudinea de superioritate regească (v. 70) şi totodată în asprimea dată de situaţia luptei, cele două trăsături care o definesc pe Beatrice în această scenă. (...) Vezi, pentru întreaga situaţie, pagina din cronicarul Bartolomeo da Nicastro, citată de Torraca, descriind o bătălie navală în golful Napoli la 1287: «Stătea amiralul, în timpul luptei, în armătura sclipitoare, urlînd de la pupa înaltă să fie ajutaţi tovarăşii mai nevolnici şi cu voce tare strigîndu-i pe nume pe luptătorii destoinici, îi îndemna la încleştare»” (Chiavacci Leonardi). 67. Tutto che ‘l vel che le scendea di testa, «Cu toate că vălul ce-i cobora de pe cap, înconjurat de frunza Minervei, n-o dezvăluia privirii, regeşte în ţinuta încă mîndră a continuat, ca omul ce grăieşte şi ţine la urmă vorba mai grea» (v. 67-72). Cu faţa acoperită de vălul susţinut de cununa de măslin (simbol sacru al Minervei), Beatrice şi-a continuat maiestuoasă dojenile. “Dante, cînd se referă la autoritatea politică sau religioasă, îi pune în evidenţă nu doar semnificaţia, necesitatea, valabilitatea, ci şi aspectul, formele, atitudinile externe în care i se manifestă puterea. Pentru această parte atît de figurativ plastică să ne amintim toate imaginile pictate sau sculptate cu Cristos, sau cu Dumnezeu pe tron, sau cu împăraţi, papi, autorităţi civile sau ecleziastice. Mai ales să ne amintim celebrul monument al lui Bonifaciu al VIII-lea, realizat de florentinul Arnolfo, atît de autoritar şi puternic stilizat” (T. Di Salvo). 73. «Guardaci ben! Ben son, ben son Beatrice. «Uită-te bine! Sînt eu, sînt eu, Beatrice. Cum ai îndrăznit să urci pe munte? nu ştiai că aici omul e fericit?’ Ochii mi s-au prăbuşit în apa limpede; ci văzîndu-mă în ea oglindit, i-am tras pe iarbă, atîta ruşine mi-a apăsat fruntea» (v. 73-78). Femeia şi-a făcut cunoscută identitatea. Era Beatrice şi-l certa pentru nesăbuinţa de a fi urcat pe munte. Dante şi-a întors ochii ruşinat spre undele apei, dar s-a văzut reflectat în ele şi şi-a mutat mai departe privirile pe pajişte. “În versurile 74-75 există poate, abia schiţată, o urmă de ironie. Sapegno explică astfel: «Cum ai avut tupeul să urci? Nu ştiai oare că aici se află adevărata fericire?... Versul 75, înţeles sub forma aceasta... sună ca un reproş limpede şi provoacă normal ruşinea lui Dante». Dubla interpretare este determinată de sensul care i se dă verbului «a îndrăzni»: a se considera demn de ceva sau a avea obrăznicia de a face ceva. Prima interpretare este mai limpede şi mai acceptată; a doua, care implică o subliniere ironică, este mai complexă şi psihologic mai bogată. De parcă Beatrice ar spune: în sfîrşit te-ai încumetat să te căieşti şi să vii pînă la mine! Şi nu ţi-e ruşine că ai zăbovit atîta vreme? Această interpretare, susţinută prima dată de Landino, apare azi mai pătrunzătoare şi de preferat” (T. Di Salvo). 79. Così la madre al figlio par superba, «Aşa-i apare mama fiului trufaşă, cum ea mi-a părut mie; căci e amar gustul de milă aspră. Ea a tăcut; şi îngerii au cîntat îndată In te, Domine, speravi; dar dincolo de pedes meos n-au trecut» (v. 79-84). Mama îi apare crudă şi nemiloasă copilului pe care-l ceartă. La fel i s-a arătat Beatrice lui Dante. Afecţiunea maternă severă este amarnică. Îngerii din carul triumfal au intonat repede un psalm biblic, pe care l-au întrerupt la un anumit pasaj. (“Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de ruşine niciodată. Izbăveşte-mă, în dreptatea Ta! Pleacă-ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută! Fii pentru mine o stîncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea! Căci Tu eşti Stînca mea, Cetăţuia mea, şi pentru Numele Tău mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii. Căci Tu eşti Ocrotitorul meu! În mîinile Tale îmi încredinţez duhul: Tu mă vei izbăvi, Doamne, Dumnezeule adevărate! Eu urăsc pe cei ce se lipesc de idoli deşerţi şi mă încred în Domnul. Fă-mă să mă veselesc şi să mă bucur de îndurarea Ta, căci vezi ticăloşia mea, ştii neliniştea sufletului meu şi nu mă vei da în mîinile vrăjmaşului, ci îmi vei pune picioarele la loc larg.”) “Mila este la Dante un cuvînt încărcat de nuanţe semantice: poate fi compătimire, nelinişte, atitudine respectuoasă, patimă. Aici este afecţiunea care provoacă intervenţii de pedeapsă, sugerate sau dictate de nevoie şi executate cu suferinţă participativă, chiar dacă se ascunde în spatele unor înfăţişări dure şi severe” (T. Di Salvo). “Îngerii care au apărut pe carul triumfal după cîntecul «Veni, sponsa, de Libano» (v. 16-18) o roagă pe Beatrice să se îndure de păcatele trecute şi ruşinea actuală a lui Dante, intermediind pentru el cu primele nouă versete din Psalmul 30, care exprimă un încrezător abandon pe seama milei divine. Îngerii îşi încep cîntarea de la cuvintele «Doamne, în Tine mă încred» şi o încheie cu expresia din versetul 9, «îmi vei pune picioarele la loc larg»” (E.A. Panaitescu). Îngerii “nu vorbesc, ci cîntă. Acest fapt este un indiciu sigur că aici se celebrează un ritual ecleziastic, cel al sufletului care se purifică, supunîndu-se îndemnurilor conştiinţei ce mărturiseşte autenticitatea gestului, dar incluzîndu-l într-o serie de mişcări, cuvinte, cîntece, procesiuni: aceleaşi pe care Biserica le transformă în momente emblematice prin intermediul liturghiei, le fixează într-un ritm, ale cărui cadenţe sînt stabilite de un ceremonial plin de simboluri dispuse ierarhic, cu o tehnică avînd multe în comun cu reprezentarea sacră şi unde orice eveniment îşi pierde tonurile inclusiv aspre ale actualităţii şi se prezintă cu înfăţişarea de determinare concretă a unei valori universale şi eterne. Iar în cadrul ritualului, fiecare parte nu e încheiată ca atare, se leagă de următoarea, pentru care constituie o premisă. Astfel după intervenţia amarnică şi aspră a Beatricei (momentul dramatic al opoziţiei şi al respingerii), acum vine cîntarea îngerilor (momentul de intercesiune şi atenuare), care îndeamnă la milă. A păcătuit, a fost certat, s-a căit, fie-ţi milă!” (T. Di Salvo). 85. Sì come neve tra le vive travi «Cum zăpada prin trunchiurile verzi pe spinarea Italiei îngheaţă, suflată şi-adunată de vînturile Sclavoniei, apoi muiată în sine se scurge, cînd suflă pămîntul fără de umbră, încît parcă focul topeşte ceara; aşa am fost fără de lacrimi şi suspine, pînă să cînte cei ce intonează melodia eternelor rotiri» (v. 85-93). Zăpada de pe coastele muntoase italiene îngheaţă pe ramurile copacilor, sub bătaia vînturilor din Slovenia. Apoi se înmoaie sub adierea vîntului ecuatorial (pămîntul fără de umbră) şi picură, ca lumînarea topită de flacără. La fel a îngheţat sufletul lui Dante, la vorbele reci rostite de Beatrice, care i-au secat lacrimile şi suspinele. Abia intonarea psalmului de speranţă, de către îngerii din carul triumfal, îl readuc în fire. “Comparaţia, foarte precisă în realismul său neted, se face între îngheţul zăpezii de pe copaci şi împietrirea simţurilor poetului, din cauza cuvintelor îngheţate ale Beatricei. Dar asemănarea, potrivit gustului dantesc şi medieval ce tinde spre portretul complet, prin adăugarea tuturor elementelor subordonate sau colaterale, sugerate treptat de termenul principal (aici: zăpada îngheţată) şi care vor să-i sublinieze cauzele, modificările, determinările, consecinţele (de parcă autorul se simte obligat faţă de cititor să-i ofere nu doar esenţialul, ci şi toate amănuntele), ajunge să se prezinte într-o imagine autonomă. Ştim însă că nu e vorba de estetism, de o reprezentare complăcută a unui element desprins de celelalte şi descris individual, ci de un aspect esenţial pentru cultura medievală, ce tinde spre enciclopedism: acolo orice parte este un semn al întregului şi oricărui obiect trebuie să i se redea aspectul şi legăturile cu restul lumii. Eventual nu de estetism putem vorbi, ci de supraabundenţă” (T. Di Salvo). “Expresia din versul 89 a fost explicată de vechii comentatori prin faptul că în regiunea africană umbrele se micşorează şi aproape că dispar, atunci cînd soarele bate perpendicular, în orele amiezii. Totuşi izvorul de inspiraţie al lui Dante este poate Isidor, care în Etimologii (IV, 50) aminteşte credinţa conform căreia în regiunile calde, timp de trei zile în şir, nu există nici o umbră. Şi Lucan (Farsalia IX, 528-531) arată că în Egipt umbrele proiectate de lucruri sînt mult mai mici” (E.A. Panaitescu). 94. ma poi che ‘ntesi ne le dolci tempre «dar după ce-am priceput că-n dulcile oftaturi mă jeleau pe mine, mai mult decît de-ar fi zis: ‘Doamnă, de ce-l schingiuieşti?’, gerul ce mi s-a strîns în jurul inimii s-a făcut suspin şi apă, şi cu frică pe gură şi pe ochi a ieşit din piept» (v. 94-99). Dante a înţeles compătimirea la adresa lui, ce se desprindea din cîntecul îngerilor, care parcă ar fi îndemnat-o pe Beatrice să nu-l mai tortureze. Atunci gheaţa strînsă în suflet i s-a transformat în lacrimi şi oftat şi i-a izbucnit cu durere pe ochi şi pe gură. “Nu este o întîmplare că întîlnirea cu Beatrice este determinată şi printr-o căutată descriere de stări sufleteşti, de evenimente psihologice, după o tehnică îndrăgită de tot stilnovismul şi care se infiltrează mai ales în multe pagini din Vita Nova. Aici reprezentarea sufletului – care se dezgheaţă ca urmare şi din cauza cuvintelor pline de speranţă rostite de îngeri şi a participării lor afectuoase la condiţia morală a pelerinului – se precizează în descrierea efectelor psihologice (suspin şi apă... cu frică... a ieşit din piept), cu o artă în care se întîlnesc gustul cercetării sufleteşti şi obligaţia unei descrieri realiste precise a fenomenului” (T. Di Salvo). 100. Ella, pur ferma in su la detta coscia «Ea, tot nemişcată pe zisa margine a carului stînd, către pioasele substanţe şi-a îndreptat apoi vorba astfel: ‘Voi vegheaţi în ziua eternă, încît noaptea sau somnul să nu vă ascundă paşii pe care-i face secolul pe căile sale; însă răspunsul meu e mai potrivit a fi priceput de-acela care dincolo plînge, pentru a-i fi vina şi durerea pe-o măsură» (v. 100-108). Beatrice, neclintită pe carul triumfal, li s-a adresat îngerilor care-l compătimeau pe Dante. I-a îndemnat să stea de veghe, încît necunoaşterea sau lenea să nu le ascundă evenimentele ce se petrec în lumea celor vii. Aşadar vorbele ei nu li se adresează îngerilor, care cunosc totul, ci lui Dante, pentru a-i stîrni o durere intensă, la fel ca păcatele comise de el. “Substanţe: îngerii care, după teologia medievală, chiar fiind lipsiţi de trup, sînt totuşi substanţe, adică se bucură de individualitate şi nu au nevoie de altceva, pe care să se sprijine pentru a trăi” (T. Di Salvo). “Reproşul Beatricei adresat îngerilor, care ştiu totul şi văd totul, este mai curînd un reproş către Dante. Nu există un conflict între preafericiţi, ci o distribuţie diferită de roluri. Beatrice trebuie să fie dură, îngerii trebuie să fie milostivi. Doar prin ritmul dojană-căinţă se înfăptuieşte dreptatea divină, iar Dante redobîndeşte curăţenia morală ce i-a aparţinut în anii tinereţii, cînd a întîlnit-o pe Beatrice şi a fost iluminat de ea. Apoi s-a prăbuşit în întuneric. Călătoria spre Beatrice este aşadar călătorie spre Dumnezeu, pe o cale ce include diverse momente: iluminarea prin intermediul iubirii; pierderea conştiinţei religioase, ca urmare a pierderii iubirii; regăsirea femeii şi a iubirii; redobîndirea purităţii originare; întîlnirea cu divinitatea” (T. Di Salvo). 109. Non pur per ovra de le rote magne, «Nu doar prin munca roţilor mari, ce-ndreaptă orice sămînţă spre o ţintă, după cum stelele o întovărăşesc, ci şi prin dărnicia harurilor divine, care din aşa înalţi aburi îşi trag ploaia că ochii noştri nu li se apropie, acesta a avut în viaţa-i nouă asemenea virtuţi, că prin orice dreaptă înclinare ar fi făcut minuni» (v. 109-117). Destinul oamenilor este călăuzit nu doar de influenţa cerurilor (munca roţilor mari), ci şi de înzestrarea cu Har, ce picură asupra lor din nori foarte înalţi (adică de la Dumnezeu), pe care nici îngerii sau preafericiţii nu-i zăresc. Dante a fost aşa de înzestrat cu har, în prima tinereţe, că ar fi dat rezultate uimitoare în viaţa virtuoasă, dacă şi-ar fi urmat virtuţile înnăscute. “Beatrice încă nu precizează păcatele lui Dante: spune doar că a fost în măsură să facă lucruri înalte şi bune şi nu le-a făcut: şi totuşi ar fi putut şi ar fi trebuit să le facă, întrucît a fost înzestrat cu capacităţi extraordinare, prin influenţa astrelor şi prin intervenţia Harului” (T. Di Salvo). “Versurile 109-114 reiau asemănător ceea ce a afirmat Marco Lombardo (Purgatoriu XVI, 73 sqq.) despre influenţa cerurilor în formarea persoanei umane şi despre intervenţia harului divin, anticipînd ceea ce vom găsi în cîteva pasaje din Paradis (I, 109-129; VIII, 97-111; XVII, 76-78; XXII, 112-123). Cerurile, ce dobîndesc numele planetei care se află pe fiecare, influenţează prin intermediul constelaţiilor formarea omului, din clipa conceperii sale, după ideea susţinută în unanimitate de gîndirea medievală; şi întrucît activitatea lor este călăuzită de Dumnezeu, scopurile pe care i le propun omului nu pot fi decît raţionale şi drepte. Dante se născuse în constelaţia Gemenilor (cf. Infern XV, 55-60; Paradis XXII, 112-123), care predispunea la studiu şi literatură” (E.A. Panaitescu). 118. Ma tanto più maligno e più silvestro «Dar cu-atît mai rău şi sălbăticit se face ogorul necultivat ori cu sămînţă greşită, cînd are bună vlagă. Un timp l-am sprijinit cu faţa mea: arătîndu-i ochii-mi tinereşti, cu mine-l purtam pe calea dreaptă» (v. 118-123). Pămîntul fertil devine cu atît mai arid, cînd este lăsat nemuncit sau este irosit cu seminţe bolnave. O vreme Beatrice l-a călăuzit pe Dante, arătîndu-i chipul ei frumos. “Imaginea sufletului uman ca ogor care trebuie semănat este de origine evanghelică (Marcu 4, 3 sqq.) şi a fost de mai multe ori folosită de Dante” (Chiavacci Leonardi). “În terţina 121 Beatrice aminteşte efectul benefic pe care prezenţa ei l-a avut asupra lui Dante, în perioada care a trecut, din cîte ne spune Poetul însuşi în Vita Nova, între mai 1274 şi iunie 1290, adică între prima lor întîlnire şi moartea femeii. El afirmă de fapt că «atunci cînd apărea de undeva, la speranţa minunatului salut nici un duşman nu mai aveam, ci mă cuprindea o flacără de har, care mă făcea să iert pe oricine m-a jignit» (Vita Nova XI). Beatrice moare în pragul tinereţii, care urmează adolescenţei, la douăzeci şi cinci de ani, după împărţirea vieţii omeneşti realizate în Convivio (IV, XXIV, 1 sqq.), iar Dante se îndreaptă spre alte interese (s-a dat altcuiva). Un vechi comentator, Buti, explică astfel această expresie: «s-a dat altor studii şi iubiri». Aproape toţi interpreţii moderni consideră că aici Dante face aluzie la donna gentile din Vita Nova (XXXV-XXXVIII), iubită de el după moartea Beatricei şi mai tîrziu, în Convivio, interpretată alegoric, ca simbol al filosofiei şi al studiilor filosofice, cărora li s-a dedicat pentru a-şi căuta alinarea după dispariţia Beatricei (II, XII, 5 sqq.). Aluzia rămîne totuşi nedeterminată, fiindcă aşa a vrut Dante să rămînă: «Discursul Beatricei este mai cu seamă generic şi reprezentativ şi nu e, în interpretare, excesiv de particularizat» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). 124. Sì tosto come in su la soglia fui «Îndată ce-am fost pe pragul celei de-a doua vîrste şi-am părăsit viaţa, acesta s-a rupt de mine şi s-a dat altcuiva» (v. 124-126). La sfîrşitul adolescenţei, cînd Beatrice a murit, Dante s-a îndepărtat de ea şi i s-a dăruit altei femei. “Cui i s-a dat? În legătură cu rătăcirea lui Dante există o mare dispută între specialişti, fără a se ajunge la concluzii acceptate de toată lumea. În Vita Nova Dante povesteşte că acea nobilă doamnă care l-a compătimit a sfîrşit prin a stîrni în el un sentiment destul de asemănător cu iubirea: «la care de multe ori mă frămîntam în inima mea şi mă simţeam destul de josnic». Este frămîntarea care ne tulbură atunci cînd simţim că slăbeşte în sufletul nostru un sentiment pe care-l credeam etern, ruşinea de a nu şti să rămînem fideli faţă de noi înşine. Reproşurile Beatricei se referă aşadar la această infidelitate? Mulţi cred asta. Dar într-o altă operă a sa, Convivio, Dante, revenind asupra acelui episod, îl explică spunînd, fără alte posibilităţi de interpretare, că nobila doamnă era filosofia: adică el, după moartea Beatricei, ar fi fost necredincios nu faţă de doamna sa, ci faţă de ceea ce reprezintă ea în poem, credinţa revelată, teologia: în locul acesteia ar fi preferat raţiunea umană. Rătăcirea lui Dante ar fi constat, aşadar, într-o îndepărtare de la credinţa riguroasă. Mulţi specialişti cred asta şi nu le lipsesc dovezile. Pe de altă parte, despre o gravă rătăcire inclusiv morală a lui Dante ne rămîn diverse şi sigure mărturii: mai ales confruntarea cu Forese şi cîntul din Purgatoriu în care disputa şi viaţa pe care o reflectă aceasta sînt ferm repudiate. Care este aşadar adevărul? Se pare că nu ne rămîne decît să acceptăm toate aceste mărturii împreună şi să admitem că Dante, o vreme, şi-a părăsit idealurile intransigente şi aristocrate, mai ales în sens spiritual, din prima tinereţe, s-a amestecat printre oameni de rînd, le-a preluat gusturile, obiceiurile şi poezia... Şi totodată că s-a pus cu mare zel să studieze filosofia, iar aceasta l-a îndemnat să conceapă grave îndoieli în materie religioasă, împotriva cărora degeaba a luptat cu raţiunea, pînă cînd a izbutit să le depăşească printr-un act de reînnoită credinţă în revelaţie. Rătăcirea lui Dante ar avea aşadar un dublu aspect: moral şi de asemeni poate de gust literar, pe de o parte; intelectual-religios, pe de altă parte. În Divina Comedie accentul se pune pe acesta din urmă, inclusiv pentru că era mai grav. Printr-un act de voinţă putem să ne păzim de faptele nedemne; însă el nu e suficient pentru a elimina îndoielile, pentru a ne face să renunţăm la opiniile pe care raţiunea ni le prezintă sub formă de certitudini” (U. Bosco). 127. Quando di carne a spirto era salita, «După ce-am urcat din carne-n spirit, iar frumuseţea şi virtutea mi-au sporit, am fost de el mai puţin iubită şi-ndrăgită; şi şi-a dus paşii pe căi mincinoase, urmînd imagini despre bine false, ce nici o promisiune nu şi-o împlinesc» (v. 127-132). După ce Beatrice şi-a pierdut trupul material şi s-a transformat în spirit, amplificîndu-şi calităţile morale, Dante a iubit-o mai puţin decît în timpul vieţii. A pornit să rătăcească pe poteci înşelătoare. “Conceptul că Dante ar fi trebuit s-o iubească mai mult pe Beatrice după moartea ei se află deja în Vita Nova: după ce «prea nobila» a pătruns în inima omului, ca intermediară a lucrurilor create de Dumnezeu, prezenţa ei fizică nu mai este necesară; ba dimpotrivă, ispitele trupeşti pot reprezenta un impediment; de aici concluzia că, după moartea femeii iubite, raportul cu ea şi aşadar cu Dumnezeu devine mai pur, mai profund şi înalt” (T. Di Salvo). “Acest concept, cu totul intelectualist, că răul se prezintă sub chipul ispititor al binelui şi-i duce la pierzanie pe oamenii care nu văd limpede şi nu se lasă călăuziţi de autorităţile ecleziastice şi de cărţile sfinte, iar astfel sînt deviaţi ca prin farmec de la calea cea dreaptă, prin intervenţia malefică a demonului, era şi de origine grecească, socratică; dar Dante probabil l-a preluat de la Boetius (Consolarea filosofiei III, 9): «lucrurile muritoare şi trecătoare le oferă oamenilor imagini iluzorii, sau un bine imperfect, dar nu sînt în măsură să le dea binele adevărat şi perfect»” (T. Di Salvo). 133. Né l’impetrare ispirazion mi valse, «Nici obţinerea inspiraţiei nu mi-a folosit, cu care şi-n vis şi altminteri l-am invocat; aşa de puţin i-a păsat! Atît de jos s-a prăvălit, că toate leacurile pentru sănătatea lui erau deja sărace, afară de vederea lumii pierdute» (v. 133-138). Beatrice s-a străduit să-l ajute, sprijinindu-i inspiraţia literară, apărîndu-i în vis şi în diverse viziuni, pentru a-l îndemna spre calea virtuoasă. Dar totul a fost în zadar. “Despre viziunile cu Beatrice, destinate să-l readucă la virtute pe Dante şi rămase fără rezultat, se vorbeşte în Vita Nova, XLII” (T. Di Salvo). “Lumea pierdută: aceeaşi expresie în Infern III, 3. O vizită printre damnaţi, cu funcţie terapeutică şi educativă (învăţăm şi ne vindecăm) era sugerată de pedagogia medievală, care se întemeia pe principiul că ajungem la bine, la activităţile pozitive, prin frică, prin vederea suferinţei şi a torturii. Era principiul după care nu numai că infractorul era condamnat la rug, dar copiii trebuiau aduşi să-l vadă, pentru ca din acea experienţă să înveţe să respingă răul” (T. Di Salvo). 139. Per questo visitai l’uscio d’i morti, «Pentru asta am trecut pragul morţilor şi celui ce l-a condus aici sus rugăciunile mele, plîngînd, i le-am adresat. Înalta poruncă a Domnului ar fi călcată, dacă de Lete ar trece şi asemenea merinde ar gusta fără o plată de căinţă, ce lacrimi să reverse’» (v. 139-145). Beatrice a coborît în Infern şi l-a implorat pe Virgiliu să-i vină în ajutor lui Dante pentru a regăsi poteca virtuţii. Dar spre Paradis nu se poate merge, fără ca penitentul să-şi regrete păcatele şi să ceară iertare. “Am trecut pragul morţilor: Beatrice s-a oprit de fapt puţin dincolo de poartă, în Limb. Din Vita Nova se trece aici la evenimentul povestit la începutul poemului (Inf. II, 52 sqq.), adică atunci cînd Beatrice intră iar în acţiune, în viaţa şi poezia lui Dante. Această scurtă prezentare cuprinde aşadar, pe parcursul a unsprezece terţine (v. 109-141) relatarea de ansamblu a biografiei morale a lui Dante şi a legăturii lui cu Beatrice, realizată prin intermediul operelor sale. Nimeni n-ar putea fi mai precis, ori mai «istoric». Poate că în nici un text literar, înainte de vremurile moderne, nu se găseşte un autobiografism aşa de explicit şi totodată aşa de aluziv şi mitic, precum în această scenă” (Chiavacci Leonardi). “Dacă de Lete ar trece: traversarea rîului Lete şi sorbirea din apele sale (asemenea merinde) echivala cu uitarea răului comis (cf. XXVIII, 127-128). Ar fi împotriva preceptelor divine primirea unui asemenea dar, fără a-l plăti cu lacrimi de căinţă. Unicul preţ pe care Dumnezeu îl pretinde sînt aşadar, cum scrie şi în altă parte, lacrimile ce exprimă durerea sufletească” (Chiavacci Leonardi). “Nu o dorinţă fără motiv a împins-o pe Beatrice la reproşurile severe, ci un act de justiţie: cine a comis o greşeală trebuie să plătească; şi aşa cum plăteşte pe pămînt, în faţa judecătorului de la tribunal, încă mai îndreptăţit trebuie să plătească în faţa judecătorului suprem. Observaţi de asemeni că toată concepţia medievală şi dantescă a creştinismului se sprijină mai mult pe tema justiţiei, decît pe cea evanghelică a carităţii” (T. Di Salvo). “Cîntul se întrerupe cu această concluzie solemnă, dar Beatrice nu şi-a terminat vorba. Pauza de final îi taie la jumătate discursul – caz unic în poem –, făcînd astfel din cele două cînturi XXX şi XXXI o singură entitate narativă şi totodată stabilind o pauză necesară pentru reluarea temei sub altă formă, directă şi dramatică” (Chiavacci Leonardi).
Laszlo Alexandru | ||
