Lectura lui Dante. Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (Purgatoriu VIII)

Cîntecul pios al principilor. Cei doi îngeri cu spadă scurtată. Judecătorul Nino Visconti şi meditaţia despre iubirea femeii. Diavolul sub formă de şarpe e pus pe fugă. Elogiul lui Corrado Malaspina.

            1. Era già l’ora che volge il disio
ai navicanti e ‘ntenerisce il core
lo dì c’han detto ai dolci amici addio;

4. e che lo novo peregrin d’amore
punge, se ode squilla di lontano
che paia il giorno pianger che si more;

«Era deja ora care-i împinge la dor pe navigatori şi le înmoaie inima, în ziua cînd le-au spus adio dulcilor prieteni; şi care pe noul pelerin îl împunge de drag, cînd aude clopot îndepărtat ce pare a plînge ziua ce moare» (v. 1-6). Dante şi Virgiliu, conduşi de Sordello, au ajuns pe marginea vîlcelei înflorite, la vremea înserării. La ora aceea, de obicei, sufletul navigatorilor e cuprins de tristeţe la gîndul celor lăsaţi acasă; iar pelerinul neobişnuit cu drumul, după ce şi-a părăsit patria, prinde în urechi un zvon îndepărtat de clopot, care îi împunge inima. „Ca pentru a crea atmosfera afectivă pentru întîlnirile ce vor defini cîntul, spectacolul se deschide cu un preludiu de impresionantă melancolie, în care muzicalitatea ritmului, cu emoţiile imediate pe care le stîrneşte, umple în mod perfect şi congruent reprezentaţia momentului liric. Ne apropiem de sfîrşitul primei zile petrecute de pelerin în al doilea ţinut, prevestit de blînda auroră, îmbogăţită treptat de profundele motive de consolare, care au definit această primă zi ca fiind ziua patosului, a emoţiei (Fergusson): de la cîntecul singuratic al lui Casella şi cel, coral, al penitenţilor, la discursurile lui Virgiliu despre limita raţiunii şi valoarea rugăciunii, la întîlnirea cu Sordello. Debutul iluminează pe dată structura poetică a cîntului, prin construcţia sa cu ajutorul comparaţiilor, unde trimiterea imediată, în prezenţa senină a naturii, la figura călătorului, readuce situaţia, urmărită pînă aici ca obiect de reprezentaţie, la figura Poetului, recuperînd dimensiunea lui subiectivă” (E.A. Panaitescu). „Să se observe ambiguitatea nedefinită a trăsăturilor prin care este construită secvenţa: totul este nedeterminat: ora ca atare, navigatorii şi pelerinul (încotro? de unde?), elementul care îi împinge la dor pe cei dintîi, la drag pe al doilea, clopotul (al unei biserici? al unei mănăstiri? al unui turn de cetate?); vagi, dar măcar cîte unul în fiecare vers, termenii care sugerează sentimentul: dor, înmoaie, dulci, drag, împunge, plînge; mereu, conform stilului dantesc, strict funcţionali. Marele debut cuprinde amintirea atîtor seri trăite în exil şi totodată frumuseţea amintirilor şi speranţa de a regăsi într-o zi ceea ce a fost părăsit cu mult regret. Şi ce altceva este Purgatoriul, aşa cum îl înţelege Dante, dacă nu o îndepărtare treptată de ceea ce am îndrăgit pe pămînt, pentru a obţine totuşi o împlinire, în care toate să fie încheiate şi redobîndite?” (Chiavacci Leonardi).

            7. quand’ io incominciai a render vano
l’udire e a mirare una de l’alme
surta, che l’ascoltar chiedea con mano.

10. Ella giunse e levò ambo le palme,
ficcando li occhi verso l’orïente,
come dicesse a Dio: ‘D’altro non calme’.

«cînd a început să-mi pălească auzul şi privesc la unul din duhurile înălţate, care cerea ascultare cu mîna. Unite şi-a ridicat ambele palme, îndreptîndu-şi ochii spre răsărit, de parcă i-ar spune Domnului: ‘De alta nu-mi pasă’» (v. 7-12). Personajul Dante a început să nu mai urmărească explicaţiile lui Sordello şi corul principilor neglijenţi. În schimb şi-a îndreptat privirile spre un duh ridicat în picioare, care cerea printr-un semn al mîinii să fie ascultat. Cu suflet pios, acela şi-a unit mîinile, îndreptîndu-le spre răsărit, de parcă i-ar fi declarat lui Dumnezeu: doar la tine mi-e gîndul. „Cerea ascultare: fraza, aproape vrînd să indice că gestul aparţine de multă vreme ritualului religios, se găseşte deja în Faptele Apostolilor: «Pavel ridicîndu-se (în textul latin: surgens, care este echivalentul dantescului surta) a cerut linişte cu gestul mîinii... a cerut cu mîna să tacă... cerînd tăcere cu mîna». Pe de altă parte tonul lent din această terţină, în continuare dar şi cu elemente noi faţă de cele două precedente, arată că aici totul a devenit mai nobil, mai înalt şi vrea să fie spus în cuvinte care sînt din textele religioase, aşadar deja sfinte” (T. Di Salvo). “Rugăciunea cu ochii îndreptaţi spre răsărit era ritualică şi dura din vremurile vechi: lumea privea astfel spre Ierusalim, de unde venea simbolic lumina lui Isus; pe asta se întemeia şi locul ales pentru biserici, care de obicei erau «orientate»” (T. Di Salvo).

            13. 'Te lucis ante' sì devotamente
le uscìo di bocca e con sì dolci note,
che fece me a me uscir di mente;

16. e l’altre poi dolcemente e devote
seguitar lei per tutto l’inno intero,
avendo li occhi a le superne rote.

«‘Te lucis ante’ aşa pios i-a ieşit din gură şi cu note aşa duioase, încît m-a făcut să-mi ies din minţi; iar celelalte apoi duios şi pioase l-au urmat în tot imnul întreg, ţinîndu-şi ochii spre sferele supreme» (v. 13-18). De pe buze i s-a desprins un cîntec atît de emoţionant, încît Dante a uitat de toate cîte-l înconjurau. Celelalte duhuri l-au acompaniat cîntînd pînă la capăt imnul, cu ochii ridicaţi spre cer. „Terţinele sînt construite cu mare abilitate şi prin căutarea cuvintelor tematice, care se înlănţuie şi se reiau: aşa pios se repetă în pioase, aşa duioase continuă în duios. Este o demonstraţie de mare măiestrie retorică, dar şi de efectivă colaborare între retorică şi poezie” (T. Di Salvo). „Există un perfect paralelism între situaţia psihologică a navigatorului şi a pelerinului, şi cea a lui Dante şi a sufletelor care intonează Te lucis ante: sînt stări de emoţie, în situaţii diferite, dar înrudite, care apar în legătură cu ora de seară, ce predispune la meditaţie şi tandreţe afectuoasă. Astfel ziua despărţirii de cei dragi nu este «zi» ca spaţiu temporal, ci aşa cum se califică subiectiv pentru navigatori ca amintire, care aduce în gînd imaginea plecării” (E.A. Panaitescu). „Te lucis ante terminum («Înainte de a se termina lumina») este imnul atribuit Sfîntului Ambrozie şi este cîntat la Compieta, ultima oră canonică (indicată de sunetul clopotului): se invocă aici ajutorul lui Dumnezeu împotriva viselor păcătoase şi a atacului demonului, în timpul nopţii. Se deschide o adevărată oficiere liturgică, prin intermediul gesturilor hieratice ale sufletului întors spre răsărit (potrivit vechiului obicei al rugăciunii creştine), care se impune prin semne, deschizînd imnul coral al celorlalţi penitenţi, ce continuă, fără întrerupere, în acelaşi ritm spiritual, cîntecul Salve, Regina. Dante nu ne dezvăluie nici numele, nici demnitatea pe care a ocupat-o acel suflet în viaţă” (E.A. Panaitescu).

            19. Aguzza qui, lettor, ben li occhi al vero,
ché ‘l velo è ora ben tanto sottile,
certo che ‘l trapassar dentro è leggero.

«Ascute bine aici, cititorule, ochii la adevăr, căci vălul e acum aşa subţire încît e uşor de trecut dincolo» (v. 19-21). Poetul i se adresează în mod direct cititorului său, îndemnîndu-l să fie atent la adevărul ascuns sub vălul alegoriei, care e lesne de descifrat. „Invitaţia pe care Dante i-o adresează cititorului a fost în general interpretată ca un îndemn la priceperea semnificaţiei emblematice legate de apariţia celor doi îngeri pe malul «vîlcelei» şi a şarpelui ce acum are să ajungă; dar acest apel solemn nu justifică uşurinţa cu care alegoria (ispita pe care rugăciunea o respinge, invocînd intervenţia divină) poate fi interpretată. Deja Pietro, fiul lui Dante, avertiza că ea ascunde o mai mare profunzime decît poate rezulta la prima lectură. De fapt acele suflete, fiind mîntuite, nu mai au de ce să se teamă de păcat, dar, întrucît a doua cantică vrea să fie explicarea vieţii sufletului care îşi începe ascensiunea, ele reprezintă, în mod alegoric, condiţia creaturilor care pe pămînt tocmai şi-au început penitenţa şi sînt aşadar supuse încă ispitei” (E.A. Panaitescu). „Sensul versurilor e doar în aparenţă simplu: de fapt definirea unui sens exact al următoarelor episoade şi mai ales al scenei coborîrii îngerilor a stîrnit o serie de interpretări, dintre care nici una nu e convingătoare. Potrivit lui Chimenz, adevărul ascuns sub văl este că «domnitorii, mai mult decît toţi oamenii, prin condiţia lor privilegiată (strălucirea culorilor şi parfumul din vîlcea) sînt expuşi ispitelor, încît mai mult ca alţii ar trebui să invoce apărarea cerului împotriva acestora, dar întrucît au neglijat să procedeze astfel pe pămînt, aici, ca amintire şi pedeapsă pentru asemenea neglijenţă, trebuie să simtă spaima cotidiană a venirii şarpelui ispitei, în ceas de seară, deşi ei nu mai pot cădea în ispită». Potrivit lui Sapegno, «acele spirite deja mîntuite tremură şi se roagă nu pentru ele, ceea ce ar fi absurd, ci pentru păcătoşii penitenţi». Potrivit altora, nu există îndoială că aceste suflete nu mai pot fi supuse ispitei; alte duhuri, asemănătoare lor, şi care acum sînt active pe pămînt, pot fi ispitite; de aceea scena trebuie văzută pe două planuri: sufletele din Purgatoriu văd din nou teama în faţa ispitei (concretizată în apariţia şarpelui), sufletele de pe pămînt sînt îndemnate să fie responsabile şi cu frică de Dumnezeu, să-şi facă datoria, dacă vor să respingă ispita zilnică a demonului” (T. Di Salvo).

            22. Io vidi quello essercito gentile
tacito poscia riguardare in sùe,
quasi aspettando, palido e umìle;

25. e vidi uscir de l’alto e scender giùe
due angeli con due spade affocate,
tronche e private de le punte sue.

«Eu am văzut acea oaste aleasă privind apoi tăcută în sus, aproape aşteptînd, palidă şi umilă; şi am văzut ieşind din înălţimi şi coborînd doi îngeri cu două spade de foc, scurte şi fără vîrf» (v. 22-27). Duhurile nobile s-au reunit în tăcere, privind spre cer şi aşteptînd. De sus au apărut doi îngeri, fiecare avînd o sabie de flăcări. „Dacă oastea acelor principi, mută, palidă în aşteptare («să ne amintim – observă Mattalia – din cînturile precedente cu cîtă uşurinţă devin palide sufletele din Purgatoriu datorită emoţiei: este caracteristica lor: o emotivitate ascunsă»), este o imagine de mare delicateţe, o forţă a reprezentării are acel ieşind din înălţimi al celor doi îngeri, cu profiluri grandioase, puternici în substanţa lor, plini de austeritatea ce-i deosebeşte pe îngerii danteşti, de la trimisul ceresc ce deschide porţile cetăţii Dite, la îngerul luntraş, la cel ce va şedea în faţa porţii Purgatoriului (cîntul IX, v. 78 sqq.). Donadoni notează cu multă ascuţime că îngerii lui Dante vor semăna cu omul, doar atunci cînd omul se va înălţa pînă la ei, încheindu-şi toată purificarea” (E.A. Panaitescu). „Cei doi îngeri sînt gardienii şi păzitorii vîlcelei: invocaţi de suflete în cadrul imnului să le apere pacea, acum se grăbesc să le vină în ajutor. Cele două spade sînt simbolul dreptăţii şi al îndurării divine; sînt fără vîrf, deoarece au un scop defensiv împotriva ispitei: aceasta poate fi combătută, dar niciodată eliminată complet. Imaginea celor doi îngeri înarmaţi poate că i-a venit lui Dante din Biblie şi anume din Geneză, unde se citeşte că Dumnezeu a trimis un heruvim înarmat cu o spadă înflăcărată pentru a păzi paradisul terestru” (T. Di Salvo).

            28. Verdi come fogliette pur mo nate
erano in veste, che da verdi penne
percosse traean dietro e ventilate.

31. L’un poco sovra noi a star si venne,
e l’altro scese in l’opposita sponda,
sì che la gente in mezzo si contenne.

«Verzi ca frunzele tocmai născute aveau veşmintele, care de penele verzi bătute şi agitate le veneau pînă la picioare. Unul a venit deasupra noastră, iar celălalt a coborît pe malul opus, încît ceata s-a cuprins între ei» (v. 28-33). Cei doi îngeri aveau pene şi veşminte verzi, lungi. Ei s-au dispus ca străjeri la cele două capete ale vîlcelei înflorite. „După Anonimul Florentin, veşmintele şi penele verzi ale îngerilor indică «eternitatea speranţei, care ia culoarea verde», cele două spade simbolizează «justiţia şi mila lui Dumnezeu», dar sînt fără vîrf pentru a demonstra că Dumnezeu «cu rigoarea justiţiei nu condamnă fără milă, dar nici cu milă, fără justiţie», roşul care le înflăcărează aminteşte «ardoarea carităţii de care sînt purtate». Alţi comentatori consideră însă că cei doi îngeri reprezintă cele două puteri supreme de pe pămînt, Imperiul şi Biserica” (E.A. Panaitescu).

            34. Ben discernëa in lor la testa bionda;
ma ne la faccia l’occhio si smarria,
come virtù ch’a troppo si confonda.

37. «Ambo vegnon del grembo di Maria»,
disse Sordello, «a guardia de la valle,
per lo serpente che verrà vie via».

«Le vedeam limpede capul bălai, dar pe faţa lor ochiul îmi rătăcea, cum simţul la ce-i prea mult se zăpăceşte. ‘Ambii vin de la picioarele Mariei’, a zis Sordello, ‘să străjuiască valea, în faţa şarpelui ce acum are să ajungă’» (v. 34-39). Dante a văzut foarte clar capetele blonde ale celor doi îngeri, dar n-a reuşit să le distingă şi chipul, care era prea strălucitor şi îi tulbura vederea. Sordello i-a asigurat că îngerii străjeri vin din Paradis, de lîngă Sfînta Fecioară, pentru a păzi vîlceaua de atacul demonului ispitei. „Cum... se zăpăceşte: acesta era un principiu al filosofiei aristotelice, legat de proporţia dintre facultatea vederii, de pildă, şi obiect; atunci cînd organul trebuie să susţină prezenţa unui obiect pentru care nu este înzestrat, se rătăceşte, devine confuz, trebuie să se declare învins, ca în faţa unui lucru care ne striveşte, căci este excesiv” (T. Di Salvo). „Expresia de la picioarele Mariei poate însemna că sînt trimişi de către îndurarea Mariei, căreia sufletele i s-au adresat cu rugăciunea Salve, Regina. Dar termenul de la picioarele Mariei, prin forţa sa realistă, impune imaginea Mariei, ca o mamă ce vine în sprijinul celor firavi şi neajutoraţi, transformaţi de împrejurările vrăjmaşe în copii speriaţi şi fără vlagă, care se simt rătăciţi şi imploră ajutorul mamei. Astfel de expresii au început să apară şi să se impună în practica religioasă şi în limbajul rugăciunilor după anul 1.000, cînd prin intermediul curentelor mistice s-a răspîndit cultul Mariei, uneori aproape depăşindu-l pe cel al lui Isus” (T. Di Salvo). „Şarpele este simbolul puterii malefice a diavolului, care te îndrumă la păcat prin mobilizarea subtilă şi abilă a tuturor acelor tehnici care compun ispita. Iar scena care acum începe în vîlcea este o imagine a ispitei, care atunci cînd devine ritual, îşi pierde o mare parte din încărcătura violentă şi are valoarea de-a trezi la spectator simţul propriei insuficienţe, împreună cu cel al nevoii de-a cere ajutor de la cel ce-a învins mereu ispita” (T. Di Salvo).

            40. Ond’ io, che non sapeva per qual calle,
mi volsi intorno, e stretto m’accostai,
tutto gelato, a le fidate spalle.

43. E Sordello anco: «Or avvalliamo omai
tra le grandi ombre, e parleremo ad esse;
grazïoso fia lor vedervi assai».

«La care eu, care nu ştiam dincotro, m-am uitat roată şi, îngheţat de spaimă, strîns m-am lipit de umerii de nădejde. Şi Sordello iar: ‘Acum să mergem printre umbrele măreţe şi vom vorbi cu ele: le va fi dragă vederea voastră’» (v. 40-45). Dante s-a retras speriat după umerii lui Virgiliu, neştiind de unde va apărea demonul ispitei. Sordello între timp i-a îndemnat să se apropie de duhurile regale pentru a sta de vorbă cu ele, ceea ce le va face plăcere. „Cu harul Domnului trebuie ca omul să facă tot ceea ce poate pentru a se apăra şi a se apropia de raţiune, care strigă mereu împotriva păcatului şi a viciului şi nu se teme, dacă este însoţită de harul Domnului, care o păzeşte” (Buti).

            46. Solo tre passi credo ch’i’ scendesse,
e fui di sotto, e vidi un che mirava
pur me, come conoscer mi volesse.

49. Temp’ era già che l’aere s’annerava,
ma non sì che tra li occhi suoi e ‘ miei
non dichiarisse ciò che pria serrava.

«Doar trei paşi cred că am coborît şi-am fost jos şi am văzut pe unul ce se uita ţintă la mine, părînd că vrea să mă cunoască. Vremea era pe cînd se înnegrea zarea, dar nu atît ca între ochii lui şi-ai mei să nu se dezvăluie ce mai întîi se ascundea» (v. 46-51). Au fost de-ajuns cîţiva paşi pentru a coborî în vîlceaua înflorită. Unul dintre spirite îl fixa intens pe Dante, părînd că vrea să intre în vorbă cu el. În ciuda întunericului care cobora tot mai mult, călătorul a izbutit să-l recunoască, după ce l-a examinat. „Umbrele măreţe din vîlcea poate că au avut simţul demnităţii, calităţi de fineţe şi gust, cum li se cuvine celor care fac parte din aristocraţia civilizaţiei cavalereşti: dar grandoarea este legată mai ales de condiţia lor social-politică; în schimb aceea a spiritelor măreţe, ca Socrate, Cato, Sordello, este riguros de natură morală, capacitatea de a gîndi şi a acţiona prin lucruri nobile şi elevate” (T. Di Salvo).

            52. Ver’ me si fece, e io ver’ lui mi fei:
giudice Nin gentil, quanto mi piacque
quando ti vidi non esser tra ‘ rei!

55. Nullo bel salutar tra noi si tacque;
poi dimandò: «Quant’ è che tu venisti
a piè del monte per le lontane acque?».

«S-a dat spre mine şi eu m-am dat spre el: nobile judecător Nino, cît mi-a plăcut să te văd că nu eşti printre osîndiţi! Nici o vorbă bună de salut dintre noi n-a lipsit; apoi a întrebat: ‘De cînd ai venit la picioarele muntelui, peste apele îndepărtate?’» (v. 52-57). Cei doi s-au apropiat. Dante şi judecătorul Nino Visconti, recunoscîndu-se, au schimbat cele mai călduroase formule de salut prietenesc. Celălalt s-a interesat de cît timp a murit poetul. „Nino crede că Dante a murit, că este un suflet ca el: întunericul a eliminat umbra care, în timpul zilei, le arăta duhurilor că pelerinul este viu” (T. Di Salvo). „Ugolino sau Nino Visconti a făcut parte dintr-o nobilă familie guelfă din Pisa şi a fost nepotul contelui Ugolino della Gherardesca (Infern, cîntul XXXII, v. 125 sqq.). A fost exilat de mai multe ori din Pisa, pînă cînd a reuşit să pună mîna pe conducerea cetăţii împreună cu Ugolino (1285); constrîns la exil după victoria arhiepiscopului Ruggieri, a făcut parte din multe asocieri guelfe împotriva cetăţii sale, unde s-a întors în 1293. S-a retras pînă la urmă în provincia Gallura din Sardinia, unde a murit în 1296. Dante poate că a avut ocazia să-l cunoască între 1288 şi 1293, cînd Nino Visconti a fost adeseori pe la Florenţa” (E.A. Panaitescu).

            58. «Oh!», diss’ io lui, «per entro i luoghi tristi
venni stamane, e sono in prima vita,
ancor che l’altra, sì andando, acquisti».

61. E come fu la mia risposta udita,
Sordello ed elli in dietro si raccolse
come gente di sùbito smarrita.

«‘Vai!’, i-am spus eu, ‘din locurile triste am venit azi dimineaţă şi sînt la prima viaţă, deşi cealaltă, astfel umblînd, mi-o cîştig’. Şi îndată ce mi s-a auzit răspunsul, Sordello şi el s-au dat înapoi, ca lumea deodată speriată» (v. 58-63). Dante i-a mărturisit că a venit în aceeaşi dimineaţă, din Infern, şi încă n-a murit, ci mergea într-o călătorie de purificare, pentru a-şi dobîndi mîntuirea. Sordello şi Nino Visconti, speriaţi de cele auzite, s-au dat puţin înapoi. “Figura lui Nino Visconti, chiar înainte de a-şi dezvălui bogăţia de motive psihologice, se deschide în sentimentul prieteniei (care se potriveşte mai mult ca orice cu decorul din a doua cantică, unde pasiunile s-au stins şi supravieţuieşte afecţiunea amabilă şi delicată), prin insistenţa vorbei bune de salut şi grija tandră pentru soarta prietenului (v. 56-57), ce corespunde primei manifestaţii de bucurie a lui Dante (v. 53-54). Dar şi experienţa comună a exilului îmbogăţeşte această întîlnire, fiind «şi Nino izgonit din patrie fără vină, şi Nino cu disperarea consumată că nu se va mai putea întoarce acolo niciodată. Învins, dar nu îmblînzit, de destin, a murit apoi exilat... Dante vede în Nino mai mult decît un prieten, un frate, pentru că, din cîte legături unesc pe un om cu altul, nici una nu e mai temeinică decît cea constituită de nefericirile îndurate bărbăteşte pentru aceleaşi idealuri» (Steiner)” (E.A. Panaitescu). „Cel întrebat trebuie să clarifice că este om viu; dar, la fel ca în altă parte, vrea să atenueze uimirea pe care le-o va stîrni sufletelor. Pelerinul nu-şi asumă nici o poză de-a lungul călătoriei, în care Dumnezeu l-a chemat pe el singur, după Enea şi Pavel. El e mereu un om printre alţi oameni: cu teama şi curiozităţile şi ura şi iubirile unui om de rînd; iar, în Purgatoriu, cu un simţ sau un efort permanent de umilinţă creştină... La condiţia lui de om viu abia dacă se referă; iar călătoriei îi atribuie ţelul edificării interioare” (Donadoni).

            64. L’uno a Virgilio e l’altro a un si volse
che sedea lì, gridando: «Sù, Currado!
vieni a veder che Dio per grazia volse».

67. Poi, vòlto a me: «Per quel singular grado
che tu dei a colui che sì nasconde
lo suo primo perché, che non lì è guado,

«Unul spre Virgiliu şi celălalt spre altul s-a întors, care şedea acolo, strigînd: ‘Hei, Corrado!, vino să vezi ce-a vrut harul Domnului’. Apoi, întors spre mine: ‘Prin acea recunoştinţă rară, pe care i-o datorezi celui ce-şi ascunde primul motiv, ce ne rămîne-n veci nepriceput» (v. 64-69). Sordello s-a răsucit spre Virgiliu, iar Nino Visconti spre un alt duh din apropiere, pentru a-şi mărturisi uimirea în legătură cu miracolul hotărît de Dumnezeu. „Vestea îi prinde nepregătiţi şi stîrneşte o agitaţie neaşteptată, care dinăuntru se transmite în exterior, în mişcările lor de oameni tulburaţi, ce se pomenesc într-un sistem care s-a fisurat. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta: tema reprezintă chiar o constantă în Purgatoriu. Adeseori apartenenţa lui Dante la viaţa pămîntească este mărturisită de umbra lui. (...) Dar în ei se deşteaptă, deodată, cu evidenţa unei reacţii chimice, o întreagă lume plină de afecţiune, de care încă nu s-au eliberat şi spre care se mai întorc, tocmai cînd sînt pe cale să dobîndească un nou fel de a vedea lucrurile din lume” (T. Di Salvo).

            70. quando sarai di là da le larghe onde,
dì a Giovanna mia che per me chiami
là dove a li ‘nnocenti si risponde.

73. Non credo che la sua madre più m’ami,
poscia che trasmutò le bianche bende,
le quai convien che, misera!, ancor brami.

«cînd vei fi dincolo de undele-ntinse, spune-i Giovannei mele ca pentru mine să trimită chemare, acolo unde inocenţii capătă răspuns. Nu cred că mama ei mă mai iubeşte, după ce şi-a lepădat vălul alb pe care, sărmana!, îl va avea de regretat» (v. 70-75). În numele recunoştinţei pe care Dante i-o datorează lui Dumnezeu, ce-şi ascunde motivul adînc al acţiunii sale în faţa raţiunii noastre, Nino Visconti îl roagă pe călător ca, odată revenit pe lumea pămîntească, să-i transmită fiicei sale Giovanna că are nevoie de ajutorul rugăciunilor ei. Duhul îşi pune nădejdea în sprijinul fiicei, întrucît soţia sa l-a uitat şi s-a remăritat, după ce-a ajuns văduvă. Însă noua căsnicie nu-i va fi fericită. „Giovanna, unica fiică a lui Nino Visconti, avea doar nouă ani în 1300; s-a măritat apoi cu Rizzardo da Camino şi, rămasă văduvă în 1312, a trăit din 1323 în 1339, anul morţii ei, la Florenţa. Soţia lui Nino a fost Beatrice d’Este, fiica lui Obizzo al II-lea, care în 1300 s-a remăritat cu Galeazzo Visconti, senior la Milano care, după ce-a fost izgonit din cetate în 1302, şi-a petrecut restul vieţii în exil, în grave dificultăţi. La aceste triste împrejurări fac aluzie cuvintele lui Nino din v. 75, chiar dacă Beatrice, după moartea celui de-al doilea soţ, a putut să revină la Milano, cînd fiul ei Azzo a recucerit cetatea” (E.A. Panaitescu). „Observaţi că Nino Visconti nu cere veşti despre evenimentele politice din cetatea sa, la care a participat cu multă dăruire; în vîlceaua făcută din reculegere şi vibraţie, el şi-a stins în suflet amintirile şi patimile de odinioară: din trecut îi apare doar chipul unei fetiţe şi pe seama rugăciunilor ei pline de iubire vrea să fie încredinţat. Afecţiunea tandră a tatălui pentru fiica pe care o vede ca pe o fetiţă poartă nu doar semnul unui normal raport de iubire, amintit cu blîndeţe, dar şi pe cel distinct şi opus faţă de legătura cu soţia sa. (...) Giovanna mea este doar ea, şi nu cea care mi-a fost soţie şi care acum, trădîndu-mă, m-a părăsit pentru alt soţ. Dacă Giovanna este creatura demnă de o iubire tandră şi intensă, mama ei în schimb merită doar reproşuri” (T. Di Salvo).

            76. Per lei assai di lieve si comprende
quanto in femmina foco d’amor dura,
se l’occhio o ‘l tatto spesso non l’accende.

79. Non le farà sì bella sepultura
la vipera che Melanesi accampa,
com’ avria fatto il gallo di Gallura».

«Prin ea foarte uşor se înţelege cît durează la femei flacăra iubirii, de ochiul sau mîna adesea n-o reaprinde. Nu-i va face aşa mormînt frumos vipera, unde milanezul îşi adună oastea, cum ar fi făcut cocoşul din Gallura’» (v. 76-81). Nino Visconti nu mai speră în rugăciunile fostei lui soţii, care l-a uitat, remăritîndu-se cu altul. Astfel se ilustrează lipsa de statornicie a femeilor, cînd bărbatul nu se mai află în preajma lor. Însă noul partener nu-i va oferi funeralii atît de somptuoase la Milano (adică nu-i va asigura îmbelşugatele condiţii de trai la care ea sperase), cum le-ar fi primit de la familia primului soţ. „Stema familiei Visconti (o viperă cu un copil în gură) nu-i va da mormîntului Beatricei onoarea pe care i-ar fi conferit-o imaginea cocoşului, stema familiei Visconti din Pisa, care indica şi proprietatea lor asupra provinciei Gallura. Sînt diverse interpretările în jurul comparaţiei dintre cele două steme, fiindcă potrivit unora e doar o critică a faptului că Beatrice n-a rămas fidelă soţului mort, potrivit altora este un reproş adresat femeii care dintr-o familie guelfă a trecut într-o familie ghibelină, cum a fost cea din Milano; probabil că Dante face aluzie la ambele motive” (E.A. Panaitescu). „În ceea ce-i priveşte pe milanezii care îşi adună trupele militare în jurul stemei cetăţii, faptul este confirmat de informaţia transmisă de milanezul Bonvesin de la Riva, cronicar de la sfîrşitul secolului al XIII-lea” (T. Di Salvo).

            82. Così dicea, segnato de la stampa,
nel suo aspetto, di quel dritto zelo
che misuratamente in core avvampa.

«Aşa spunea, însemnat pe chip cu înflăcărarea dreaptă, ce-n inimă cu măsură arde» (v. 82-84). Duhul îşi termină vorbirea pe un ton de nobilă pasiune. „Astfel se încheie discursul lui Nino care, pornind de la o expresie măsurată şi temperată (nu cred), a devenit tot mai vibrant. (...) Cuvintele despre soţia lui oscilează între înţelegere şi reprobare: nu mă mai iubeşte, spune mai întîi şi adaugă pe urmă (să remarcăm supravieţuirea unei afecţiuni pentru ea, care s-a remăritat şi rău a făcut): dar nu va fi fericită (aici afecţiunea e însoţită de compasiune). În terţina următoare cuvintele devin mai amare: exemplul soţiei confirmă opinia că femeile nu ştiu să fie fidele, dacă le lipseşte îndemnul sexual, dacă persoana iubită este departe de ochi sau de mînă. Aceste afirmaţii, atît de severe şi în profunzime vulgare, pot fi considerate tipice pentru o anumită polemică antifeministă, prezentă în mentalitatea medievală. Oricum este evident în discursul lui Nino contrastul dintre cuvintele afectuoase de la început şi cuvintele aspre de acum” (T. Di Salvo). „Uimeşte tăcerea lui Dante, de parcă episodul nu l-ar fi atins cîtuşi de puţin; totuşi fusese atît de afectuos cu prietenul regăsit şi se bucurase că nu l-a văzut printre ticăloşii din Infern. Acum îl părăseşte şi îşi îndreaptă atenţia spre lucruri noi, urmînd un impuls interior. De ce această rapidă cădere în dezinteres? De ce nu adaugă un răspuns, oricît de scurt, consolator? Dar, răspunde Donadoni, pentru că «există dureri profunde şi pudice, care pretind, atunci cînd pretind, o izbucnire de moment, însă n-ar suporta umilinţa unei consolări». Participarea lui Dante este «foarte vie – corectează Bonora – şi constă în faptul că recunoaşte pe chipul prietenului amprenta unei iubiri care, amestecată cu mila faţă de sine şi faţă de femeie, este în plus temperată de obiceiurile cavalereşti prin care, în memoria cititorului, rămîne imprimată figura nobilului judecător»” (T. Di Salvo).

            85. Li occhi miei ghiotti andavan pur al cielo,
pur là dove le stelle son più tarde,
sì come rota più presso a lo stelo.

88. E ‘l duca mio: «Figliuol, che là sù guarde?».
E io a lui: «A quelle tre facelle
di che ‘l polo di qua tutto quanto arde».

«Ochii mei lacomi mergeau tot spre cer, acolo unde stelele se mişcă mai încet, ca roata mai aproape de butuc. Şi călăuza mea: ‘Fiule, la ce te uiţi pe sus?’. Şi eu către el: ‘La cele trei flăcări de la care tot polul dincoace arde’» (v. 85-90). Privirile lui Dante erau curioase să vadă alte lucruri noi şi s-au aţintit spre cer, spre Polul Sud, unde mişcarea stelelor era mai lentă, la fel ca partea dinspre mijlocul roţii, ce stă mai aproape de osie. Virgiliu l-a întrebat la ce se uită, iar Dante i-a atras atenţia asupra celor trei stele, care iluminau întreaga zare, deasupra polului antarctic. „Aceste terţine sînt ca o scurtă pauză în povestire, cînd privirea se îndreaptă spre cer, întrerupînd astfel dureroasa tensiune provocată de cuvintele lui Nino Visconti, cărora Dante nu le răspunde” (Chiavacci Leonardi).

            91. Ond’ elli a me: «Le quattro chiare stelle
che vedevi staman, son di là basse,
e queste son salite ov’ eran quelle».

«Iar el mie: ‘Patru stele mari pe care le vedeai în zori au coborît dincolo, şi astea au urcat unde erau acelea’» (v. 91-93). Virgiliu l-a informat că aceste trei stele au luat locul celorlalte patru, pe care pelerinul le văzuse dimineaţa şi care, între timp, au coborît în spatele muntelui. „Cele trei stele care iluminează polul antarctic simbolizează, potrivit tuturor vechilor comentatori, cele trei virtuţi teologice şi le înlocuiesc pe cele patru care apăruseră pe cerul Purgatoriului dimineaţa (cîntul I, v. 23), indicînd cele patru virtuţi cardinale: primele se referă la viaţa contemplativă şi de aceea sînt mai potrivite noaptea, celelalte la viaţa activă, care se desfăşoară în timpul zilei. Însă e mai bună interpretarea propusă de Sapegno, potrivit căruia «în locul unde culminează lupta sufletului, pentru a se elibera de orice legătură pămîntească, devine mai urgentă nevoia ajutorului acordat de virtuţile supranaturale»” (E.A. Panaitescu).

            94. Com’ ei parlava, e Sordello a sé il trasse
dicendo: «Vedi là ‘l nostro avversaro»;
e drizzò il dito perché ‘n là guardasse.

97. Da quella parte onde non ha riparo
la picciola vallea, era una biscia,
forse qual diede ad Eva il cibo amaro.

«Pe cînd vorbea, Sordello l-a tras spre el spunînd: ‘Uite-acolo duşmanul nostru’; şi şi-a întins degetul să privească într-acolo. Pe partea fără apărare a vîlcelei, era un şarpe, poate ca acela care i-a dat Evei hrana amară» (v. 94-99). Poeţii sînt întrerupţi de Sordello, care le atrage atenţia că a apărut diavolul, în partea unde vîlceaua nu era apărată. Acolo se zărea un şarpe, asemănător celui care i-a dăruit Evei mărul, ce-a reprezentat apoi motiv de amărăciune pentru toţi muritorii. „Prezenţa reptilei şi trimiterea la păcatul comis de Eva, descrierea culorilor ce înfrumuseţează pajiştea ne readuc la Paradisul terestru biblic; iar această vîlcea pare un fel de anticipare a Paradisului terestru pe care-l vom găsi în vîrful muntelui. La descriere a colaborat probabil şi Virgiliu, mai ales cu descrierea pe care o face cîmpiilor elizee, unde Enea îl întîlneşte pe tatăl său Anchise. Dar au influenţat-o şi diversele reprezentări, regăsite în tot Evul Mediu, a ceea ce s-a numit locus amoenus, un loc frumos prin vegetaţie, blîndeţe a climei, atmosferă încîntătoare, în care sufletul se reconfortează şi se întoarce la bucuriile simple şi liniştite ale strămoşilor” (T. Di Salvo).

            100. Tra l’erba e ‘ fior venìa la mala striscia,
volgendo ad ora ad or la testa, e ‘l dosso
leccando come bestia che si liscia.

103. Io non vidi, e però dicer non posso,
come mosser li astor celestïali;
ma vidi bene e l’uno e l’altro mosso.

106. Sentendo fender l’aere a le verdi ali,
fuggì ‘l serpente, e li angeli dier volta,
suso a le poste rivolando iguali.

«Prin iarbă şi flori venea tîrîtoarea spurcată, sucindu-şi capul cînd şi cînd şi lingîndu-se pe spate ca bestia care se spală. Eu n-am văzut deci nu vă pot spune cum s-au mişcat vulturii cereşti; dar i-am văzut pe unul şi-altul în zbor. Auzind aerul străpuns de aripile verzi, a fugit şarpele, iar îngerii s-au întors, zburînd tot aşa la locul lor» (v. 100-108). Şarpele se tîra printre ierburi şi flori, răsucindu-şi capul şi lingîndu-se pe spate, ca animalele cînd vor să se cureţe. Dante îşi concentra privirile asupra şarpelui, aşadar nu poate preciza cum anume au ţîşnit îngerii la atac, dar i-a văzut zburînd. La sunetul produs de aripile lor, demonul a rupt-o la fugă, iar gardienii au revenit maiestuos la locurile lor. „În plan alegoric, iarba şi florile sînt strălucirile lumeşti, instrument al ispitei diabolice. Lingerea spatelui este o aluzie la viclenia prin care ispita pătrunde şi linguşeşte” (T. Di Salvo). „Eu n-am văzut: oamenii îşi dau seama de prezenţa Harului divin după efectele pe care le produce” (T. Di Salvo). „În Infern, la poarta cetăţii Dite, un înger a pus pe fugă forţele demonice, atingînd poarta cu o vergea: aici e suficient ca îngerii să se deplaseze prin aer, pentru ca diavolul să se retragă în zonele întunecate şi duplicitare, unde îi place să acţioneze; asta indică limpede distanţa care desparte puterile binelui de acelea ale răului. Nu este inutil să subliniem, într-un cînt străbătut de motive cavalereşti, care amintesc cuvintele şi gesturile de la curte, că îngerii în luptă împotriva diavolului sînt prezentaţi după un model tipic cavaleresc: sînt puternici şi neclintiţi, au forme agile de mari paladini sau cavaleri, frumuseţea, seriozitatea, deplinătatea puterilor; în schimb răul, diavolul nu doar că nu cunoaşte căile forţei bărbăteşti şi cinstite, dar se tîrăşte şi se ascunde şi înaintează pe nevăzute: are dimensiunea psihologică a trădătorului ce apare în poemele cavalereşti” (T. Di Salvo).

            109. L’ombra che s’era al giudice raccolta
quando chiamò, per tutto quello assalto
punto non fu da me guardare sciolta.

112. «Se la lucerna che ti mena in alto
truovi nel tuo arbitrio tanta cera
quant’ è mestiere infino al sommo smalto»,

115. cominciò ella, «se novella vera
di Val di Magra o di parte vicina
sai, dillo a me, che già grande là era.

«Umbra care se apropiase de judecător cînd a chemat-o, de-a lungul întregului asalt nu şi-a luat privirile de pe mine. ‘Lumina ce te conduce-n sus găsească-n vrerea ta atîta ceară, de cîtă e nevoie pînă la piscul smălţuit’, a început ea, ‘dacă ai veste adevărată din Val di Magra sau împrejurimi, spune-mi-o, căci am fost mare pe-acolo odinioară» (v. 109-117). Sufletul pe care Nino Visconti îl chemase mai aproape s-a uitat ţintă la Dante, pe parcursul întregii confruntări dintre îngeri şi diavol. Apoi a intrat în vorbă cu el şi i-a urat, foarte curtenitor, ca harul divin să-l ilumineze cu toată voinţa de libertate ce-i va fi necesară pentru a ajunge în vîrful Purgatoriului. Pe urmă i-a cerut veşti din Val di Magra (în Lunigiana), unde a fost odinioară om de vază. „Şi noul spirit, cu care se încheie «misterul» sacru ce se desfăşoară în vîlceaua locuită de personaje ieşite din comun, toţi principi şi demnitari de pe pămînt, care şi-au exercitat puterea asupra oamenilor, dar au avut şi o viaţă de familie, afectivă, cere veşti despre familia sa; dar nu pentru a se întrista de cele ce află, ci pentru a-i reafirma puterea şi măreţia. (...) Tonul micului său discurs în faţa lui Dante, care soseşte de pe pămînt şi poate că are veşti recente, cum îşi doreşte,  despre familia sa, se menţine mereu în cadrul cavaleresc ce domină cîntul” (T. Di Salvo).

            118. Fui chiamato Currado Malaspina;
non son l’antico, ma di lui discesi;
a’ miei portai l’amor che qui raffina».

121. «Oh!», diss’ io lui, «per li vostri paesi
già mai non fui; ma dove si dimora
per tutta Europa ch’ei non sien palesi?

«M-am numit Corrado Malaspina; nu sînt cel bătrîn, dar din el mă trag: alor mei le-am purtat iubire ce-aici se spală’. ‘Vai!’, i-am spus eu, ‘prin ţinuturile dumitale n-am fost vreodată; dar unde se stă oare în toată Europa să nu fie cunoscute?» (v. 118-123). Duhul s-a prezentat, făcînd totuşi distincţia între el şi un strămoş cu acelaşi nume. Are de ispăşit în Purgatoriu iubirea nemăsurată pentru clanul său, care l-a făcut să uite de iubirea datorată celor sfinte. Dante i-a răspuns că n-a umblat prin Lunigiana, dar celebritatea familiei Malaspina şi a ţinutului lor s-a răspîndit deja pe tot continentul. „Corrado Malaspina cel tînăr, mort în 1294, a fost nepotul lui Corrado cel bătrîn, şeful familiei Malaspina dello Spino secco, care a dominat Lunigiana. Dante a fost în Lunigiana în 1306 (fiindcă numele lui apare într-un document din anul respectiv, atunci cînd a primit din partea marchizilor Franceschino, Moroello şi Corradino misiunea de a pune capăt unor controverse cu episcopul din Luni) şi s-a legat cu mare prietenie de Moroello, marchiz de Giovagallo, căruia i-a trimis Epistola a IV-a” (E.A. Panaitescu). „La fel ca Nino, şi Corrado este legat de amintirea familiei, dar la el familia înseamnă neamul, măreţia nobiliară, teritoriile avute în proprietate, castelele din Val di Magra, amintirea mîndră a unui trecut de glorie şi putere; el însă insistă şi pe actuala sa condiţie sufletească, pe faptul că a învăţat să se includă pe sine şi puterea familiei în contextul lumii de apoi” (T. Di Salvo). „În acest vers se explică de ce principii şi nobilii sînt adunaţi în Antipurgatoriu: «am purtat atîta iubire alor mei, încît mi-am neglijat sufletul şi am amînat faptele de merit în vederea mîntuirii, pentru a face războaie şi prietenii; această iubire este aici pedepsită şi curăţată» (Ottimo). Ei şi-au neglijat, prin urmare, nu datoriile de principi, ci gîndul şi grija faţă de Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi).

            124. La fama che la vostra casa onora,
grida i segnori e grida la contrada,
sì che ne sa chi non vi fu ancora;

127. e io vi giuro, s’io di sopra vada,
che vostra gente onrata non si sfregia
del pregio de la borsa e de la spada.

«Faima pe care casa dumitale o onorează, o strigă seniorii şi o strigă mulţimea, încît o ştie cine încă n-a umblat acolo. Şi-ţi jur, aşa să mă duc deasupra, că neamul tău cinstit se-mpodobeşte cu punga şi spada» (v. 124-129). Bunul renume ilustrat de familia Malaspina e răspîndit de nobili şi oamenii de rînd, încît a ajuns la urechea tuturor. Dante îi declară ferm lui Corrado Malaspina, cu aceeaşi sinceritate cu care îşi doreşte să ajungă în vîrful Purgatoriului, că neamul aceluia continuă să fie înzestrat cu omenie şi vitejie. „Rar se poate găsi, în toată Comedia, un elogiu aşa de mare şi fierbinte al unei familii nobile de pe vremea poetului: o familie marginală în relieful politic, acţionînd printre munţii din Lunigiana, dar în cadrul căreia Dante a găsit încă viu un ideal al vieţii de familie, pe care civilizaţia comunei a corupt-o sau a distrus-o. Este cu atît mai relevant acest elogiu, cu cît este exprimat înăuntrul vîlcelei unde Dante i-a observat pe oamenii politici care nu şi-au făcut datoria. Această familie de nobili de la munte, care încă cinsteşte virtuţile fundamentale ale puterii feudale, potrivit regulilor cavalereşti, adică cele de generozitate şi vitejie, nu înseamnă pentru Dante un exemplar supravieţuit dintr-o civilizaţie deja stinsă, ci mărturia că nu totul, din vechea civilizaţie, s-a pierdut şi este un îndemn la un ideal de societate şi guvernare care, doar el, poate garanta pacea şi ordinea. Elogii ca acesta, adresat unei familii din vechea nobilime, dezvăluie tipul de societate la care aspira Dante, foarte deosebită de societatea comunelor, pe care o condamna. Dar trecutul la care visează poetul este, mai curînd decît o precisă realitate socială şi politică, un mit susţinut cu o seriozitate şi o sinceritate morală cu totul ieşite din comun” (T. Di Salvo).

            130. Uso e natura sì la privilegia,
che, perché il capo reo il mondo torca,
sola va dritta e ‘l mal cammin dispregia».

133. Ed elli: «Or va; che ‘l sol non si ricorca
sette volte nel letto che ‘l Montone
con tutti e quattro i piè cuopre e inforca,

«Datina şi firea aşa o înzestrează că, deşi capul nemernic lumea o strîmbă, ea singură merge dreaptă şi poteca-ncovoiată o dispreţuieşte’. Şi el: ‘Acum du-te; soarele nu se culcă de şapte ori în patul pe care Berbecul cu toate patru picioarele îl acoperă şi-l înhaţă» (v. 130-135). Obiceiul virtuţilor cavalereşti şi predispoziţia naturală spre bine au privilegiat în aşa măsură această familie încît, deşi guvernarea ticăloasă a papei duce lumea spre dezastru, neamul boierilor Malaspina îşi continuă înaintarea pe calea cea dreaptă. Ca mulţumire pentru veştile primite, Corrado Malaspina îi face lui Dante o profeţie favorabilă: peste mai puţin de şapte ani, poetul va beneficia el însuşi de generozitatea familiei respective. „Cu atît mai demnă de respect este familia Malaspina, cu cît îşi confirmă fidelitatea faţă de valorile cavalereşti, într-o lume răvăşită şi lipsită de o călăuză corectă, avînd în vedere că papa, supremă autoritate religioasă, nu doar că se lasă stăpînit de setea de putere, dar prin exemplul său îndeamnă la corupţie şi destrăbălare. Doar familia Malaspina, într-o lume fără virtute, îşi urmează idealul şi evită, în exercitarea virtuţilor, boala societăţii de atunci” (T. Di Salvo). „Soarele nu se culcă: soarele nu se va întoarce de şapte ori pe locul de pe bolta sa ocupat de Berbec: adică nu vor trece şapte ani. Şi Farinata calculase pe cer, în aceeaşi formă negativă (Dar de cincizeci de ori nu se va aprinde chipul doamnei...), măsurînd însă după lună, intervalul cît i-a mai rămas lui Dante pînă la dura experienţă a unui exil fără întoarcere (Inf. X, 79-81)” (Chiavacci Leonardi).

            136. che cotesta cortese oppinïone
ti fia chiavata in mezzo de la testa
con maggior chiovi che d’altrui sermone,

139. se corso di giudicio non s’arresta».

«că această amabilă părere ţi se va bătători în minte cu mai mari cuie decît orice predică, de mersul judecăţii nu se-opreşte’» (v. 136-139). Părerea generoasă a lui Dante la adresa familiei Malaspina va fi curînd confirmată prin fapte, poetul va beneficia personal de mărinimia lor, dacă dreptatea divină nu va fi împiedicată. „În atmosfera de linişte suspendată, care vine după asaltul şarpelui, se pregăteşte măreţia severă a ultimei scene: Corrado Malaspina, care nu-şi luase privirile de la călătorul privilegiat (v. 110-111) (...) este ales să reprezinte în «vîlceaua înflorită» principele ideal, exponentul demn al acelei familii care, printre demnitarii Italiei şi ai Europei, se consideră că singură merge dreaptă şi poteca-ncovoiată o dispreţuieşte, nobilul senior care a realizat, după aprecierea lui Sacchetto, prin viaţa exemplară şi deplina realizare a misiunii, visul generos al lui Dante. «Se desprinde din şirul principilor adunaţi în vîlcea. Nu l-au atins acuzaţiile azvîrlite de Poet împotriva domnitorilor păcătoşi de pe pămînt. Şi, de-a lungul asaltului dat de şarpe, parcă privea oarecum dispreţuitor întîmplarea, ca pentru a sublinia că el se situează deasupra ispitelor întinse de lăcomie, cauză a tuturor păcatelor. Nici n-a încetat să-l privească mereu pe Poet. Şi asta nu pentru că de el era legată uimirea marelui privilegiu că trecea, viu, prin ţinutul morţilor, cît pentru că el era cel care, prin vorbele sale nemuritoare, urma să celebreze în gloria familiei sale acele virtuţi care, singure, aveau să restituie speciei umane promisiunea şi certitudinea unei ordini mai bune» (Sacchetto)” (E.A. Panaitescu). „«Ceea ce ai aflat de la alţii despre familia mea, vei simţi pe pielea ta: peste şapte ani vei fi oaspetele lor şi după cum se vor comporta şi te vor trata, îţi vor confirma judecata pe care ţi-ai făcut-o despre ei, din cuvintele altora.» Aceasta, făcută de Malaspina, este prima prezicere a exilului pe care poetul o aude în Purgatoriu. Cîntul se închide prin reafirmarea caracterului inevitabil al evenimentelor stabilite de divinitate: oamenii au doar datoria de a li se supune; iar această smerenie dureroasă trebuie s-o înveţe Dante în anii de exil, un spirit măreţ ca Malaspina şi principii neglijenţi. În cadrul respectiv toată istoria, în existenţa ei alternată şi contradictorie, este condusă de o voinţă care ne îndreaptă pe căi tainice spre scopurile sale: oamenilor nu li se cere decît acceptarea umilă şi plină de credinţă a evenimentelor decise de divinitate” (T. Di Salvo).


Laszlo Alexandru
(nr. 6, iunie 2016, anul VI)