Cîntul XXV din „Purgatoriu”, un exemplu de simetrie la Dante

Cîntul XXV din Purgatoriu este unul dintre cele mai aride. Poezia, scufundată într-o dezbatere teoretizantă, ştiinţifico-teologică, încearcă să formuleze explicaţii riguroase, cu sprijinul imaginaţiei literare. În calea pe care o străbate, personajul Dante are aici două călăuze: Virgiliu, care l-a condus în prăpastia Infernului şi pe muntele Purgatoriului, dar şi poetul latin Staţiu, care tocmai şi-a încheiat secolele de expiere şi li s-a alăturat, în ascensiunea spre Paradis.
Cei trei au lăsat în urmă locul unde sînt pedepsiţi cei ce-au păcătuit prin lăcomie. Imaginile scheletice ale spiritelor care mestecau aerul cu dinţii, aveau ochii goi în orbite şi buzele arse de sete, i-au impresionat teribil. Este deja ora două după-amiază şi trebuie să se grăbească, pentru a nu fi blocaţi de apusul soarelui. Pornesc aşadar în şir indian, pe nişte trepte strîmte, în sus, către ultima cornişă. Dante e chinuit de dorinţa de a-l întreba ceva pe Virgiliu, dar nu îndrăzneşte să-l tulbure, aşa că ezită ca puiul de barză, care înalţă ba o aripă, ba cealaltă, e împins de dorinţa de-a zbura, dar nu se îndură să plece din cuib. Bunul maestru îi percepe frămîntarea şi-l îndeamnă să sloboadă arcul vorbei. Iar poetul îşi mărturiseşte pe dată confuzia: cum pot răbda foame spiritele fără trup? Cum pot ajunge descărnate în asemenea hal nişte prezenţe imateriale, ce nu mai simt dorinţa concretă de-a se hrăni?
Virgiliu îi răspunde cu o analogie compusă din două exemple: „Dacă ţi-ai aminti cum ardea Meleagru, pe cînd ardea şi lemnul, nu ţi-ar fi anevoie de priceput”; „şi dacă te-ai gîndi că, la mişcarea voastră, vi se mişcă şi imaginea din oglindă, greul s-ar face un fleac”. În povestea mitologică, Meleagru avea de trăit, după predicţiile Parcelor, doar pînă cînd se termina de ars o bucată de lemn. Mama lui, Altea, a scos însă lemnul din foc, l-a stins şi l-a ascuns. Mai tîrziu, cînd Meleagru şi-a ucis unchii, mama lui a aruncat lemnul în foc şi Meleandru a murit. În interpretarea simbolică a poveştii, avem cu toţii două identităţi care sînt corelate, deşi sînt diferite. Acelaşi lucru se constată şi cînd ne privim în oglindă, care ne reflectă imaginea din realitate.
Totuşi, cele două identităţi ale noastre nu sînt perfect suprapuse. Imaginea din oglindă reprezintă doar o copie lipsită de consistenţă a realităţii. Tot astfel imaginea adevărată a lacomilor torturaţi este cea interioară, psihologică: înfăţişarea lor externă era doar o proiecţie secundară. Şi, pentru a se face mai bine înţeles, Virgiliu îi cedează cuvîntul lui Staţiu, care duce explicaţiile mai departe. Poetul păgîn lasă locul poetului creştinat, tot astfel cum gîndirea antică e completată de creştinism, iar argumentaţia raţională se cuvine dublată de aceea teologică.
Sîngele bărbatului se desparte în două: o parte, transportată prin vene, hrăneşte membrele şi organismul; altă parte, mai nobilă, coboară în organele genitale şi, în urma acuplării, se uneşte cu sîngele feminin şi coagulează o nouă materie. Fătul, la început, are o existenţă elementară, ca o meduză marină, abia ulterior îşi dobîndeşte virtuţile. Viaţa lui vegetativă şi senzitivă e dată de sîngele masculin, femeia e doar un receptacol pasiv. Omul creşte (ca planta) şi simte (ca animalul), dar componenta spirituală de la Dumnezeu vine. Supremul Creator îi transmite fiecărui făt, individual, sufletul, care este a treia sa dimensiune, după cea vegetală şi animală.
Ca să pricepi această situaţie, îl îndeamnă Staţiu pe Dante, gîndeşte-te la razele soarelui şi la struguri, care împreună fac vinul: căldura imaterială se uneşte cu fructul material şi produce licoarea, care e rezultatul conjuncţiei dintre un fapt fizic şi unul metafizic.
Atunci cînd Parca Lachesis nu mai are lînă de tors (cînd murim), sufletul nostru raţional se desprinde de corpul vegetal şi animal. Acesta rămîne înţepenit. Dar sufletul îşi ascute şi mai tare memoria, inteligenţa şi voinţa, fiindcă nu mai e împiedicat de partea sa materială. Îndată după moarte, el află pe ce drum are de mers, spre rîul Aheron (în Infern) sau spre rîul Tibru (în Purgatoriu). Sufletul, care are capacităţi de proiecţie, după ce ajunge la locul ce i-a fost destinat, îşi aglutinează aerul din jur şi îşi creează un trup eteric, asemănător celui fizic care a fost pierdut. Şi-apoi, la fel cum flacăra urmează focul, imaginea eterică urmează sufletul oriunde merge. Prin această imagine secundă vorbesc sau rîd spiritele, plîng sau suspină, după cum a avut Dante prilejul de-a le vedea pe muntele Purgatoriului. Aşa cum le ating sau le frămîntă dorinţele şi celelalte sentimente, tot astfel arată şi umbra spiritelor, ce reflectă în mod fidel torturile şi suferinţa.

Teoria despre (in)consistenţa sufletelor după moarte este expusă în nu mai puţin de 108 versuri care, pe lîngă dificultăţile datorate suprapunerii mai multor domenii ştiinţifice (filosofia, mitologia, fizica, genetica, anatomia, geografia, teologia), îşi păstrează şi inconfundabilele particularităţi stilistice danteşti: sintaxa încîlcită sub formă de puzzle, exprimarea perifrastică (nu ni se spune că omul moare, ci că Lachesis îşi termină lîna de tors) etc. Toate aceste obstacole pun serios la încercare capacităţile intelectuale şi stăruinţa cititorilor nepreveniţi.
Nu mă interesează neapărat dezbaterile specialiştilor, legate de influenţele filosofice ale respectivelor pasaje, fiindcă vin să complice suplimentar situaţia. Niccolò Tommaseo face o consistentă demonstraţie a apropierii lui Dante de capodopera Sfîntului Toma din Aquino, Summa Theologiae. El nu uită să puncteze precedentele aristotelice ale abordării. Pe de altă parte Bruno Nardi, în eforturile constante de-a reliefa originalitatea dantescă şi de-a o scoate de sub obedienţa tomistă, insistă pe ecourile gîndirii lui Albert cel Mare. Însă discuţia – condusă în această direcţie – poate că nu are o mare miză artistică.
Mai interesant ar fi să notăm că Dante pare, el însuşi, conştient de dificultatea sporită a prezentării sale şi încearcă s-o „pigmenteze” estetic. Toată povestea are, în evoluţia ei, o simetrie de construcţie duală. Fiinţa umană e compusă din două entităţi, cea fizică (primită de la părinţi) şi cea spirituală (de la Dumnezeu). Partea noastră materială este, la rîndul ei, formată dintr-o latură vegetală (creştem) şi una animală (simţim). Dante primeşte explicaţiile de la două călăuze: Virgiliu (argumentele raţionale) şi Staţiu (cele teologice). Poeţii latini întruchipează complementaritatea antichităţii şi a creştinismului.
Staţiu analizează cele două momente extreme ale individului: naşterea şi moartea. El recurge la o situaţie duală, pentru a-i ilustra dubla origine: omul provine din Dumnezeu şi din părinţii săi, tot astfel cum vinul se creează din razele soarelui şi din struguri. Virgiliu îi prezintă învăţăcelului tot două exemple, în analogia pe care o construieşte pentru a se explicita: cel cu Meleagru şi cel cu imaginea din oglindă. Fiecare situaţie se extinde pe cîte o terţină, iar acestea au o structură speculară, căci se deschid cu cîte un „se” condiţional:


22. „«Se t’ammentassi come Meleagro
si consumò al consumar d’un stizzo,
non fora», disse, «a te questo sì agro;
25. e se pensassi come, al vostro guizzo,
guizza dentro a lo specchio vostra image,
ciò che par duro ti parrebbe vizzo.»”

(În transpunerea lui G. Coşbuc „De Meleagru de-ţi aduci aminte, / că-n timp ce-ardea un lemn, ardea şi el: / ce-acum ţi-e-n dos, atunci ţi-ar fi ‘nainte. / Şi-apoi gîndind că-n orişicare fel / te mişti, tu-ţi mişti şi chipul în oglindă, / tu n-ai întinde arc spre-atare ţel”).
Cele două verbe de la începutul terţinelor sînt aproape sinonime: „se t’ammentassi” „e se pensassi”. În ambele terţine întîlnim cîte un poliptoton, figură de stil care constă în repetarea aceluiaşi cuvînt, sub altă formă flexionară: consumò – consumar / guizzo – guizza. (În paranteză fie spus, versiunea română a lui G. Coşbuc transpune corect dublul poliptoton, dar omite simetria de condiţional de la începutul terţinelor. Varianta Etei Boeriu e mai slabă.)
Trebuie adăugat că nu prea există amănunte fortuite, în capodopera lui Dante. Indiciile periferice, însumate cu migală, vin adeseori să potenţeze suplimentar mesajul central. În această ordine a gîndirii, nu e întîmplător nici faptul că întreaga dezbatere se desfăşoară la ora două după amiază. „L’ora del tempo” (vorba poetului) e destinată să prefigureze dualitatea întregii construcţii, prelungite la nivel stilistic, poetic, semantic, alegoric, filosofic şi teologic.
Cititorii care, de-a lungul secolelor, şi-au permis din neglijenţă să acuze precaritatea formală a poeziei danteşti pot fi lesne contrazişi. De fapt, problema nu rezidă în construcţia versurilor lui Dante Alighieri, ci în insuficienta noastră tenacitate şi răbdare de-a le admira.

Laszlo Alexandru
(nr. 11, noiembrie 2012, anul II)