„O memorie infinită". Lucia Corrain la Târgu-Jiu, Bucureşti şi Timişoara, sub semnul lui Brâncuşi

Volumul O memorie infinită. Ansamblul lui Constantin Brâncuși de la Târgu-Jiu de Lucia Corrain, traducere din limba italiană de Afrodita Carmen Cionchin, publicat de Editura Universităţii de Vest din Timişoara în 2024, a fost lansat de curând la Târgu-Jiu, Bucureşti şi Timişoara, în prezenţa autoarei. Cartea explorează universul brâncușian prin demersul original al autoarei, profesor de Semiotica artei la Universitatea din Bologna. Coperta este realizată de artistul Camil Mihăescu, iar coperta a patra prezintă aprecierile unor specialiști de excepție: Doina Lemny, Victor Ieronim Stoichiță și Cristian-Robert Velescu
„O viziune originală asupra capodoperei lui Brâncuşi instalată la Târgu Jiu. Luând distanţă faţă de interpretările cu tentă patriotică sau religioasă, Lucia Corrain propune o analiză structurală a miturilor româneşti, bazându-se pe o profundă cunoaştere a teoriei narativităţii care-i permite să descifreze procesul de creaţie al acestui ansamblu monumental, unic în opera lui Brâncuşi”. (Doina Lemny)

Parcursul vizitatorului

Să încercăm să ne imaginăm cum s-ar putea desfășura, pentru un vizitator, parcursul de cunoaştere a ansamblului de la Târgu-Jiu, începând această „călătorie” de la Poartă. După ce a trecut „pragul” parcului, privirea vizitatorului este în întregime absorbită de Poartă, dându-i senzația că a intrat într-o „altă” dimensiune, diferită de cea de zi cu zi a orașului. Mai mult, în momentul în care păşeşte pe sub „arcul” dreptunghiular, îi percepe „graţia”, care parcă îl „îmbrățișează”, făcându-l „să se simtă protejat, nu copleşit de masa ei voluminoasă” [1], ce pare chiar să învăluie uşor golul prin stâlpi și arhitravă. Nu întâmplător – potrivit unei tradiţii consolidate – îndrăgostiţii se îmbrățișează și se sărută chiar sub Poartă, pecetluind astfel un sentiment destinat să dureze pentru eternitate.
De la Poartă, privind spre strada care străbate parcul, vizitatorul poate percepe în fundal prezența Mesei, ultimul „act” conceput de sculptor pentru ansamblul monumental. Odată ajuns în această parte a memorialului, aproape de cursul râului Jiu, oprirea şi reculegerea în jurul marii pietre circulare devine și comunicare: vizitatorul este pus în relație plastică și semantică cu un timp și spațiu universale, cu un ritm continuu care, legând valoarea memoriei de curgerea vieții, îl proiectează într-o dimensiune profund spirituală. Este, în definitiv, o formă de tăcere – transmisă prin simplitatea elementelor, prin masa goală – în care se proiectează „întâlnirea” cu morţii şi „adunarea” celor vii. Există şi astăzi obiceiul ca cei care suferă de vreo boală să stea în jurul Mesei, pentru ca apoi să treacă pe sub Poartă, având certitudinea că acestea emană o energie pozitivă care le va putea fi de ajutor în problemele lor de sănătate. După cum recomanda însuși Brâncuşi: „Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului” [2].
De la Masă, vizitatorul se întoarce pe drumul care duce la Poarta sărutului. Strada, mărginită de copacii seculari ai parcului, este punctată de treizeci de scaune romboidale (în sintonie cu cele ale Coloanei), grupate trei câte trei. Scaune despre care Brâncuşi a susţinut întotdeauna că nu au fost voința lui, ci a comanditarei, Arethia Tătărescu, dar care pot oferi ocazia unei opriri, chiar dacă în planurile sculptorului, după cum se va vedea, este evident că această alee trebuia să fie o zonă exclusiv de trecere. Iar oprirea trebuie să se facă acolo unde apare imaginea sărutului; adică în locul în care simetria porţii îşi arată pe deplin perfecţiunea. Doar pe lateralul Porţii, cine stă pe bancă poate observa cum canelura stâlpilor coincide perfect cu axa mediană de separare a îndrăgostiților sculptaţi pe arhitravă. Pe cele două părţi ale arhitravei, însă, nu există o coincidență perfectă; s-ar putea spune că Poarta propune două posibilități de percepţie: una pentru dus și alta pentru întors, ambele pline de sens. Pentru că aici, mai mult decât oriunde, Brâncuşi vrea să reprezinte „evenimentul grandios al naşterii, fericirea și drama [...] tuturor perechilor care s-au iubit pe pământ înainte de a-l părăsi” [3]. Eroilor care au pierit în război, sacrificându-şi viaţa, Poarta sărutului le dedică o uniune infinită sculptată pe vecie în piatră, un sărut-îmbrățișare etern, care nu are nimic carnal, ci reprezintă mult mai mult.
După ce a lăsat în urmă Poarta, reluând pentru a doua oară contactul vizual și „fizic” cu sărutul, şi a ajuns acum în exteriorul parcului public, vizitatorul trebuie să străbată o porţiune de drum drept pentru a ajunge la Coloană. Un kilometru și trei sute de metri care intră în țesutul urban și capătă, ca într-un pelerinaj cu caracter devoțional, un rol sacru bine determinat. De altfel, în timpul parcursului, vizitatorul trece şi pe lângă biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, întâlnind astfel în mod direct componenta religioasă, după care întrezăreşte Coloana care, prin înălţimea ei, îl invită în mod explicit să ajungă la ea. Odată ajuns în faţa ei, aceasta îi oferă vizitatorului multiple posibilităţi de acțiune: să se plimbe în jurul ei, făcându-l să-i descopere „metamorfozele” continue şi relaţia cu multitudinea ei de umbre; unii o îmbrățișează cu pasiune; alții îşi lipesc urechea de ea ca să-i perceapă vibrațiile. La sfârșitul anilor ’30 ai secolului al XX-lea – deci la scurt timp după realizare – arhitectul George Matei Cantacuzino „a căzut în genunchi şi a început să plângă” [4], vrăjit de fascinaţia specială pe care o emana coloana. Se mai povesteşte că, de Paşti, înainte ca lumânările votive să fie duse la cimitir, se puneau lumânări aprinse şi la baza Coloanei [5]. De altfel, însuşi Brâncuşi afirma că „o sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte [...], trebuie să fie plăcută la atingere, prietenoasă când trăiești cu ea” [6]. Pentru sculptor, monumentul – așa cum am menţionat deja – trebuie să aibă o dimensiune ludică, interactivă: trebuie să fie făcut din „forme care pot da bucurie oamenilor”, pentru că „nu trebuie respectate sculpturile mele. Trebuie să le iubești și să ai dorinţa să te joci cu ele” [7].

Lucia Corrain
Traducere de Afrodita Carmen Cionchin

Lansarea cărţii la Universitatea de Vest din Timişoara, 5 iunie 2025
Au prezentat: Lucia Corrain, Afrodita Carmen Cionchin, Andrei Novac, Bogdan Rața şi Giordano Conti
Moderator: Marilena Tudor

NOTE

1.. Tucker 1968, p. 136.
2. Brâncuşi afirmă: «L’art doit faire reposer l’homme et guérir ses contrariétés intérieures», în Georgescu-Gorjan S. 2011, p. 54, iniţial în Pandrea 1945, p. 154. Într-un alt aforism declară: «Où est-il le verre au philtre de l’oubli, l’eau de Lethe? L’art vous l’offre et guérit toutes le blessures», ibidem.
3. Brâncuşi 2001, p. 23.
4. Comunicarea din 8 decembrie 1994 a Sandei Tătărescu-Negropontes către Gheorghiu (1996, p. 221) continuă astfel: „Elita intelectuală a înțeles această minune”.
5. Dintr-o comunicare personală a Sandei Tătărescu-Negropontes, fiica comanditarei ansamblului, către Gheorghiu (1996, p. 221).
6. Jianou 1982, p. 17.
7.  Brâncuşi 2001, p. 33.