Importanța eticii în traducerea episoadelor de restituire istorică din literatura ficțională

Literatura ficțională reprezintă, prin definiție, o sub-categorie a literaturii, înțeleasă în sens larg, care îi propune cititorului un univers imaginat de către scriitor, fără a fi caracterizat de o legătură directă, evidentă cu elemente din realitate. Ficțiunile care cuprind și episoade de restituire istorică se situează, în schimb, într-un punct median, între operele de pură imaginație și lucrările științifice cu tematică istorică, adresate fie specialiștilor din domeniu, fie având intenții de popularizare a informației specifice domeniului. Această caracteristică poate face să crească interesul publicului pentru ulterioare lecturi de aprofundare ale unui subiect dat, deoarece această tipologie de text atrage cititorii prin dimensiunea ficțională, dar prezintă, totodată, ca într-o avanpremieră, și elemente din realitatea istorică verificată.
Atunci când apare necesitatea de a supune procesului de traducere un astfel de text literar, traducătorul se va afla într-o poziție specială; alături de posibilele provocări legate de transferul lingvistic, din limba-sursă în limba-țintă, va fi nevoie să răspundă adecvat și provocărilor pe care le implică transferul de cunoștințe și de specific cultural.
Istoria, ca disciplină din cadrul ansamblului de științe umaniste, și-a dovedit rolul și influența (și încă are această influență) în procesul de construire a identității omului și a oamenilor, în comunități. În analiza de tip istoric, de cele mai multe ori, nu putem vorbi în termeni absoluți de opoziția conceptuală bine-rău, deoarece factorii contextuali ai oricărui eveniment sunt numeroși, iar judecățile de valoare se schimbă și în funcție de epoca în care ia naștere acea analiză (contemporan cu evenimentul sau retrospectiv cu acesta, dintr-un punct T1). Luând în considerare această perspectivă, traducătorului îi revine sarcina, asemenea unui acrobat pe o funie întinsă, de a stabili, pe cât posibil, un echilibru între curajul de spune lucrurilor pe nume și atenția acordată detaliilor cu potențial ofensator. Într-o anumită măsură, cel care traduce astfel de texte poate fi asimilat figurii diplomatului, cel care menține relații cordiale între două unități statale, prin intermediul diverselor „instrumente” (legi, de exemplu) și practici corespunzătoare. Tot la fel, traducerea poate menține deschise frontierele dintre culturi, dintre spații geografice și istorice mai mult sau mai puțin diferite unele de altele.


Le ultime lettere di Jacopo Ortis- Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis

Analiza din rândurile care urmează se dezvoltă în jurul operei literare Le ultime lettere di Jacopo Ortis- Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis, corpusul ales fiind alcătuit din câteva fragmente (în varianta lor originală, în limba italiană, dar și în variantă tradusă), din Lettera da Ventimiglia, 19 e 20 Febbraro, fragmente ce pot fi regăsite în opera amplă Ugo Foscolo- Opere scelte/Opere alese, apărută în anul 2019 în colecția Biblioteca Italiană a editurii Humanitas, tradusă de Smaranda Bratu Elian și Cornel Mihai Ionescu.
Le ultime lettere di Jacopo Ortis apar la începutul secolului al XIX-lea și se vor înscrie, conform criteriilor istoriei literaturii, în categoria operelor aparținând Romantismului. Povestea personajului principal, tânărul Jacopo Ortis, se țese printr-o oscilație constantă între istoria personală și Istoria Italiei, așa cum a rămas în cărți, în relatări și diverse documente.
În ceea ce privește „istoria generală”, episoadele relatate în aceste scrisori au legătură cu trecerea, marcată prin revoluții, de la epoca Luminilor la un nou secol, laps de timp în care Italia îi vede pe francezi, aflați la acea vreme sub comanda lui Napoleon I, ca pe salvatorii Peninsulei de sub dominația străină. Ugo Foscolo, el însuși un fervid patriot, născut pe insula Zakynthos, la acea vreme integrată Republicii Venețiene, se va implica în viața politică și chiar militară. Totul, însă, se va transforma rapid în deziluzii; în 1797, Napoleon încheie un tratat cu Imperiul Habsburgic – tratatul de la Campoformio –, prin care spațiul venețian intră sub stăpânire austriacă, până în momentul în care va deveni parte a Italiei Unite (1866).
Cât despre istoria individuală a lui Jacopo Ortis, acesta se dovedește a fi un alter-ego al scriitorului Foscolo, la rândul lui, un „personaj” cu o existență pendulară. „(...) putem spune că, dintre marii scriitori italieni, Foscolo este cel care – prin viața lui și relațiile cu ceilalți – se apropie cel mai mult de spiritul neliniștit al romantismului”. (Ferroni, 2019: 8). Scrisorile dezvăluie cititorului figura unui tânăr captiv în permanență între dorul de ființa iubită și dorul de patrie, ambele fiindu-i refuzate (de altfel, coordonatele spațio-temporale ale corespondenței indică trecerea personajului dintr-un loc în altul, fiind supus unei pribegii constante.): „Jacopo aspiră la eroism, drept care nu-și află locul în acea lume în care află numai meschinăria societății și tăcerea oarbă a naturii”. (Ferroni, 2019: 12-13).
Punerea în paralel a celor două versiuni, cea originală, în limba italiană, și cea tradusă, în limba română, permite cititorului să observe nuanțele din ambele texte, asemănările și deosebirile dintre cele două variante. Ceea ce rămâne, totuși, comun este stilul scriiturii, narațiunea construindu-se în jurul conceptelor de ethos și de pathos, afirmând o încărcătură emoțională care va atinge un climax, în momentul sinuciderii personajului Jacopo Ortis.
Traducerea se realizează în echivalență stilistică (justificată, din punctul meu de vedere): atunci când în italiană se utilizează termeni aparținând câmpului semantic al instinctualului, al manifestărilor animalice, se observă menținerea acestei direcții și în traducere: Le nazioni si divorano... devine Națiile se sfâșie între ele...; Così sbranavansi gli antichi Italiani finché furono ingojati dalla fortuna di Roma... devine La fel se sfâșiau vechii italieni, până când i-a înghițit Roma (pp. 330-331); La Terra è una foresta di belve. devine Pământul este un codru locuit de fiare (pp. 332-333). Se întâlnesc, de asemenea, exclamații: I tuoi confini, o Italia, son questi! care devine Hotarele tale, Italie, sunt acestea! (pp. 328-329) sau întrebări retorice: Ove sono dunque i tuoi figli? – Unde îți sunt fiii? (pp. 328-329); Perché dunque io fuggo? (...) dove mai troverò gli uomini diversi dagli uomini? – De ce oare fug? (...) Unde am să aflu oameni altfel decât oamenii? (pp. 334-335).
Ne aflăm în fața unui întreg aparat lexical și retoric menit să dea formă unor trăiri intense, violente, care pot părea neverosimile, dar, în același timp, pot fi apreciate și ca sentimente reale de deznădejde, de revoltă, de disperare, de suferință profundă. În mod cert, nu putem ignora faptul că această operă se înscrie în curentul cultural și literar romantic, care promova cultul pentru istorie, își așeza „obiectivul” pe istoria națională, pe cei considerați eroi naționali; în egală măsură, este bine-cunoscută preferința paradigmelor romantismului pentru sentiment, în detrimentul rațiunii. Aceste caracteristici explică, parțial, stilul patetic, marcat afectiv, al acestor scrisori-mărturie.
Totuși, din punctul nostru de vedere, suferința personajului Jacopo Ortis poate fi considerată oglindirea unei suferințe care a existat într-adevăr: o parte din identitatea unei persoane este dată și de integrarea, la un moment dat, într-un anumit spațiu geografic și într-o anumită cultură – Italia de la începutul secolului al XIX-lea este un spațiu divizat, nu numai din perspectiva alcătuirii geografice, ci și din punct de vedere politic, social, lingvistic. Într-un asemenea context, reacțiile personajului îi pot părea cititorului modern brutale, însă ele pot fi receptate și ca niște răspunsuri firești în situația dată.
În relația istoriei cu literatura ficțională, atunci când se impune traducerea acestui gen de opere, traducătorul are datoria de a „crea” un text care să reflecte întocmai intențiile auctoriale originale: „...si la traduction est communication interculturelle, elle communique des contenus d'information, elle communique des spécificités culturelles, c'est-à-dire ce qui caractèrise l'Autre et pas le Même...” (Cordonnier, 2002: 42). [1] O națiune poate împărtăși povestea sa lumii întregi și prin scrierea literară, astfel că cei care traduc cărți de acest gen își asumă misiunea de a duce mai departe această poveste încercând să nu deformeze originalul în funcție de propriile opinii și convingeri, oferind astfel cititorului posibilitatea de a ajunge singur, prin „filtrare” individuală, la anumite concluzii.

În încheiere, se poate afirma că este nevoie ca traducerea scrierilor de tip ficțional în care se regăsesc și episoade istorice să permită comunităților din cultura-țintă participarea, pe termen lung, la crearea și modelarea paradigmelor legate de istorie și cultură, în general, pentru o mai bună înțelegere a dinamicilor care mișcă, în definitiv, oamenii.