Despre concepția poporului român legată de moarte

Dacă ne gândim doar la faptul că românii sunt singurii din lume care au un „Cimitir Vesel”, ar fi de așteptat să descoperim la ei o concepție despre moarte deosebită de cea a altor popoare. În acest scop, voi aduce în discuție câteva obiceiuri și idei exprimate în unele opere literare care pot oglindi o viziune de ansamblu a poporului român despre ceea ce alte popoare ale lumii consideră ca fiind ultimul şi cel mai tragic eveniment din viața omului.   
Trebuie spus că, încă de pe vremea dacilor, strămoșii noștri, aceștia trimiteau drept soli la zeul lor, Zamolxe, cei mai puternici flăcăi pe care îi aveau, aruncându-i în sus și lăsându-i să cadă în săgețile ridicate, fără ca tinerii aleși să se sustragă sarcinii lor, ci fiind, dimpotrivă, foarte mândri de onoarea care li se făcea. Tot ei, dacii, erau mai greu de învins în lupte chiar pentru că, nefiindu-le frică de moarte (tocmai pentru că aceasta ar fi însemnat întâlnirea cu zeul lor suprem), luptau cu mai mult curaj decât alte popoare. 

Aceeași lipsă a fricii de moarte o regăsim apoi în balada Miorița, care prezintă unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, mitul transhumanței, pentru care mult timp poporul nostru a fost judecat ca un popor care se resemnează fără să lupte, care se supune destinului, fără să fie înțeleasă adevărata motivație a gestului ciobănașului care, deși este înștiințat de către mioara sa năzdrăvană de moartea care i-a fost pregătită, nu ia nicio măsură pentru a se salva.
Este adevărat că el se supune într-un fel destinului, dar gândul lui se îndreaptă spre modul în care ar putea să treacă în lumea sufletelor împlinit, căsătorit, ducând deci la îndeplinire funcția socială a omului. Moartea în sine nu este văzută așadar ca o tragedie, asta pare să ne spună ciobănașul, care știe însă că trebuie să ajungă în cealaltă lume cu sufletul împăcat, căsătorit, pentru că altfel ar fi posibil ca sufletul lui să nu-și găsească odihna, să se transforme în strigoi (moroi), iar asta ar fi cu adevărat o problemă majoră. Din această cauză ciobănașul își înfățișează înmormântarea ca pe o nuntă și din această cauză în lumea satului continuă să fie încă făcute înmormântările celor tineri necăsătoriți sub forma unor nunți, o practică bine cunoscută și descrisă în lucrarea americancei Gail Kligman, Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară în Transilvania (Polirom, Iași, 1998; a se vedea și Ioanna Andreesco-Mihaela Bacou, Mourir à l’ombre des Carpathes, Payot, Paris, 1986).  

Avem apoi ca mărturie priveghiul morților în lumea satului la care participă mai mulți apropiați (familiari, consăteni...) care au sarcina de a nu-l lăsa singur pe mort pentru trei zile și două-trei nopți, timp în care ei joacă, lângă el, tot felul de jocuri, unele distractive, precum și pomana mortului la care oamenii vorbesc despre cel mort, amintindu-l cu respect, dar fac și glume pe seama lui sau zâmbesc/râd amintind momente hazlii din viața acestuia, practici care arată încă o dată modul în care românii se raportează la moarte.
Sigur că tristețea provocată de moarte este prezentă între cei rămași în viață și transmisă în lumea satului mai ales prin bocete, poezii populare create de cele mai multe ori pe moment, sub impulsul durerii celei care îl bocește pe mort, dar moartea este văzută oricum ca ceva care face parte din viață, nu ca un sfârșit definitiv, ci mai degrabă sfârșitul vieții pământești și începutul vieții eterne, într-o altă dimensiune. În acest sens, amintesc și legătura pe care o fac românii între viața omului și viața naturii, fiind atestate pe teritoriul țării noastre practici precum plantarea bradului la nașterea unui copil, împodobirea lui cu ocazia nunții și tăierea acestuia la moartea oamenilor.

Ideea legăturii românului cu natura, cea care l-a protejat și de-a lungul istoriei în momentele de cumpănă, este foarte bine oglindită în general într-o bună parte a folclorului literar românesc, un exemplu fiind cadrul natural în care ciobanul mioritic își imaginează și cere să fie înmormântat: „Ca să mă îngroape/ Aice pe-aproape,/ În strunga cu oi, / Să fiu tot cu voi;/ În dosul stânii,/ Să-mi aud cânii”, dar și în poeziile unor poeți culți, Mai am un singur dor a lui Mihai Eminescu:„Mai am un singur dor/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării;./ Să-mi fie somnul lin / Și codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape să am un cer senin./ Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri”,  sau poezia regretatului maramureșean de doar câțiva ani plecat dintre noi, Petre Got, care în poezia Rădăcini se prezintă astfel: „Eu sunt din țara de vis,/ Din țara Maramureșului,/ E-atâta înaltă lumină acolo/ Încât îți vine să plângi./ Nimeni nu moare, nimeni nu moare,/ Doar într-un târziu se retrage/ Într-o floare”.
Așadar, moartea nu are de ce să fie văzută ca o tragedie, pentru că ne întoarcem la natura mamă. E adevărat că persoanele dragi nouă nu le vom mai vedea, dar asta va fi doar pentru o vreme, pentru că mai devreme sau mai târziu toți ne vom întoarce la ea, iar într-un sfârșit vom fi din nou toți împreună.

Morții nu sunt, în multe sate din România, scoși în afara satului, la margine de sat, ci găsim cimitirul în centrul satului, lângă biserică, cei dragi având astfel posibilitatea să treacă pe la morminte de fiecare dată când merg la biserică și nu numai. Mai mult decât atât, morții fac parte din lumea satului, continuăm să ne raportăm la ei, nu au ieșit cu totul din lumea noastră și în unele momente legate de sărbătorile de peste an se crede că ei umblă liberi prin lumea celor vii (de exemplu, din joia dinaintea sărbătorii Paștelui și până la Rusalii), din când în când rudele sau cei apropiați le aprind câte o lumânare, dau pomană și fac rugăciuni pentru sufletul lor.
În acest fel este așezat și „Cimitirul Vesel” de la Săpânța, din Maramureșul românesc, în centrul satului, lângă biserică. Nu are crucile în culori reci, așa cum vedem în alte părți ale lumii, ci în culori vii, care ar caracteriza mai degrabă lumea celor ce încă trăiesc. Pe cruci nu avem epitafuri triste, ci imagini din viața celor morți și versuri (chiar sub forma specifică de „verșuri”) care glumesc în vreun fel pe seama vieții celor înmormântați acolo, care prezintă într-un mod glumeț viața acestora, sau cel puțin într-un mod senin. Un inventar al acestor epitafuri care apăreau pe cruci până în 1999, grupate în funcție de motivele versurilor, se găsește în volumul Le iscrizioni parlanti del cimitero di Săpânța, îngrijit de profesorul Bruno Mazzoni, Edizioni ETS, Pisa, 1999.

Un exemplu de o astfel de creație ar fi cea scrisă în numele unei nurori pentru soacra ei, de dată mai recentă: „Sub această cruce grea/ Zace biata soacra mea./ Trei zile de mai trăia,/ Zăceam eu și privea ea./ Voi care treceți pe-aici/ Încercați să n-o treziți,/ Că acasă dacă vine/ Iară-i cu gura pe mine./ Da așa eu m-oi purta,/ Că-napoi n-a înturna./ Cei care citiți aici/ Ca mine să nu pățiți./ Soacră bună vă găsiți,/ Cu ea bine să trăiți”, care reușește să redea eternul conflict dintre soacră și noră într-un mod simpatic și glumeț.
Cimitirul Vesel de la Săpânța, deosebit de alte cimitire, se integrează perfect în această concepție a românului care crede că moartea este de fapt doar o întoarcere a noastră într-o lume din care venim, o întoarcere spre origini. Viața este o paranteză mai lungă sau mai scurtă, iar moartea înseamnă reintegrarea noastră în elementele naturii din care provenim.

Foarte multe persoane din România, mai ales din lumea satului, atunci când vorbesc despre moarte, vorbesc în deplină seninătate, o așteaptă oricum ca pe ceva firesc. Se îngrijesc doar ca înainte să vină să fi făcut cât mai multe fapte bune, să nu fi făcut rău nimănui, ca să poată pleca liniștiți, să fie împăcați cu toți cei pe care îi lasă în urmă.
Și unul dintre proverbele românești, sinteză a înțelepciunii poporului nostru, spune foarte frumos: „Cui îi este frică de moarte și-a pierdut viața”, acesta fiind și un îndemn indirect la a trăi viața cu seninătate, în conștiința faptului că viața pământească e doar o parte a vieții noastre, scurtă, de care trebuie să profităm atât timp cât o avem, fie pentru a ne bucura noi, fie pentru a aduce bucurie celor din jur, ca să nu plecăm dincolo cu regrete.  
Așadar, poporul român știe că viața este un dar, că trebuie trăită cât mai frumos, în armonie cu semenii și cu elementele naturii, dar că moartea este și ea ceva tot atât de firesc și că nu trebuie să ne fie frică de ea. Ar fi nu numai inutil, pentru că oricum nu am putea să o evităm, dar ne-ar face să și pierdem frumoasele și scurtele momente ale vieții care ne-a fost dăruită, în deplină conștiință a adevărului exprimat de cântecului popular care spune: „Viața asta nu-i ușoară,/ Te ridică, te coboară./ Viața asta-i trecătoare/ Ca petalele de floare”.