Mariana Istrate, „Povești ale vorbelor. Cuvinte și lucruri”

Semnalăm volumul Povești ale vorbelor. Cuvinte și lucruri (Ed. Napoca Star, 2022), semnat de Mariana Istrate, în care autoarea „povesteşte” istoria unor cuvinte care au avut o evoluție semantică mai interesantă. Parafrazându-l pe Gian Luigi Beccaria (2007), putem să spunem că, atunci când răsfoiești un dicționar, ai impresia că o astfel de operă lexicografică este precum un roman istoric.
Lucrarea propune o investigație divulgativă, dintr-o perspectivă care vizează etimologia și evoluția sensului, raportat la istoria obiectelor și conceptelor pe care sememele respective le denumesc.
Cu o lectură participativă descoperim că vorbele au o memorie milenară și ascund în sensul lor inventivitatea celor care le-au folosit și le mai folosesc încă. Cuvintele poartă amprenta trecutului, sunt cufundate în istorie, în marile ei evenimente, dar și în cele mărunte, aparent de puțină importanță. Sensul cuvintelor este adesea legat de obiceiuri pierdute, obiceiuri consacrate sau abandonate de mult timp, legende, mituri și povești.

CARNAVAL

Potrivit accepției comune, carnavalul este perioada dintre sărbătoarea Bobotezei și începutul Postului Mare. Precede, deci, întotdeauna începutul Postului Mare, data fiind stabilită cu 40 de zile înainte de Paște. Primele sărbători de Carnaval datează din secolul al VIII-lea, când, înainte de post, se organiza un banchet cu multă mâncare și băuturi. În perioada carnavalului diferențele și ordinea socială erau șterse și deveneau nesemnificative, pentru că identitatea participanților era ascunsă în spatele unor măști. Originea termenului carnaval derivă din expresia latină carnem levare (=a îndepărta carnea, a renunța la carne), sintagmă care se referea la faptul că urma perioada postului, când carnea era interzisă. Banchetul de adio de la carne avea loc cu o seară înainte de așa zisa Mercoledì delle Ceneri. (Migliorini-Duro).
Știm că termenul a fost folosit pentru prima dată, referindu-se la momentele de sărbătoare și distracție destinate tuturor, indiferent de clasa socială, într-un document din 1094, aparținând dogelui Vitale Falier din Veneția.
Carnavalul este o sărbătoare mobilă, în sensul că nu are decât date aproximative, stabilite după principiul-regulă care fixează data Paștelui creștin, stabilit în urma Sinodului de la Niceea (325): Paștele cade în duminica următoare primei luni pline de primăvară (la momentul primelor calcule, echinocțiul cădea pe 21 martie, care a devenit, prin urmare, data de referință).
Sărbătoarea carnavalului se celebrează în țările de tradiție creștină și în special în cele de rit catolic. Atunci au loc parade în care domină elemente ludice și imaginative, dar, în special, distinctivă și caracterizatoare rămâne, cum spuneam, purtarea măștii.
În ciuda acestui fapt, Carnavalul este considerat și o sărbătoare păgână, deoarece o manifestare similară exista și înainte de creștinism. Se numea Lupercalia, fiind un derivat legat de Lupercus, vechi zeu latin, identificat inițial cu lupul sacru al lui Marte, considerat apoi ca epitet al zeului Faun. Sărbătoarea avea loc în 15 februarie și era ținută, deci, de vechii romani, în onoarea lui Lupercus, zeul fertilității și al chibzuielii, protectorul recoltelor și vânător iscusit, considerat ocrotitorul oilor și caprelor împotriva lupilor.
Și vechii greci organizau sărbătorile lui Dionysos, cu banchete în care oamenii mâncau mult, se îmbătau și își permiteau tot felul de excese. În sfârșit, sărbători de acest tip au existat chiar și în Egiptul și în Babilonul antic.
Toate aceste festivități au ca numitor comun trăsături caracteristice care aparțin și astăzi Carnavalului. De exemplu, se obișnuia să se facă o păpușă care era arsă în timpul unui ritual de purificare a întregii comunități. Multe din aceste practici au origini foarte străvechi: în spatele măștilor se ascund tradiții păgâne, spirite infernale, ceremonii de fertilitate și purificări sociale. Antropologul Piercarlo Grimaldi nota: „Carnavalul este momentul care a păstrat cele mai multe trăsături precreștine și a rămas parțial străin calendarului marcat de sărbătorile religioase. […] Gândiți‑vă la măști, precum cea a ursului: ursul este o figură păgână, care apare în multe carnavaluri tradiționale. Adesea se prezintă ca o ființă sălbatică, care se preface a fi agresivă și apoi este îmblânzită, poate de o fată, semn al trecerii sale de la animalitate la umanitate. Ursul a rămas în tradiție ca simbol al vieții în natură: hibernează iarna, când nu se lucrează pe câmp, iar când se trezește anunță că vine primăvara, și, deci, se pot consuma proviziile de hrană rămase. În măști găsim și alte figuri arhaice, precum «omul sălbatic»”
Așadar, folosirea deghizării și a măștii este foarte importantă. Pentru că, a te îmbrăca pentru altcineva, a-ți ascunde identitatea înseamnă a lua o pauză de la propria ta personalitate și a te delecta cu ceva diferit în comparație cu viața de zi cu zi. Ba chiar mai mult, în antichitate masca era folosită pentru a aduna energiile divinităților și forțele naturii. A fost deci o modalitate de a-ți capta puterea și de a o exploata după bunul plac. Așa cum scria savantul rus Michail Bachtin, odată cu inversiunea socială și crearea unei „lumi pe dos”, carnavalul este un fel de reechilibrator social, permițând desființarea temporară a relațiilor ierarhice și a autorității.
Carnavalul rămâne una dintre cele mai iubite sărbători din lume, de la Veneția până la Rio de Janeiro, trecând prin Viareggio și Nisa.

CARPACCIO

Termenul carpaccio, aparținând domeniului culinar, a fost inventat la Veneția de către Giuseppe Cipriani (1900-1980), proprietarul faimosului local Harry’s Bar. Puțini însă știu că denumirea derivă de la numele pictorului renascentist Vittore Carpaccio, în tablourile căruia culoarea și lumina se amestecă, creând o atmosferă specială. Lexemul, care a căpătat un sens concret, derivat de la numele propriu, indică, în general, un preparat pe baza de felii de carne crudă sau pește crud, la care se adaugă ulei de măsline sau alte ingrediente (sosuri sau parmezan), în funcție de varianta dorită.
Iată, pe scurt, istoria apariției acestui cuvânt, legată de încă un alt personaj al vremii, contesa Nani Mocenigo. Aceasta, aflându-se în restaurantul venețian, comandă un fel de mâncare care să aibă ca bază carnea crudă, așa cum îi prescrisese doctorul său. Contesa, la vederea preparatului adus, chiar înainte de a gusta noua specialitate, pregătită special pentru ea, face o asociere a culorii cărnii crude din farfurie cu tonurile intense ale picturilor lui Carpaccio, ale căror lucrări erau expuse chiar atunci în Palatul Dogilor din Veneția (1963). Astfel că, prin asocierea culorilor, această specialitate culinară capătă numele celebrului pictor. După unii, tabloul lui Carpaccio care l-a inspirat pe Cipriani în alegerea aranjării în farfurie și a denumirii preparatului ar fi fost Predica Sfântului Ștefan (astăzi se află la Muzeul Luvru, Paris).
Deci, dacă medicul contesei nu i-ar fi prescris să mănânce carne crudă, decorurile multicolore ale sosului presărate pe feliile roșietice ale mâncării nu i-ar fi evocat contesei asocierea cromatică cu nuanțele de roșu intens ale tablourilor lui Carpaccio, iar specialitatea culinară, chiar dacă s-ar fi inventat, ar fi fost denumită altfel.
În meniurile internaționale, inclusiv în cele din România, acest preparat poate fi întâlnit și cu numele Filetto al Carpaccio și este propus în nenumărate variante.
Important este că lexemul de origine italiană a pătruns și în limba română și este înregistrat de Florica Dimitrescu în Dicționar de cuvinte recente (1997), unde găsim următoarea definiție: „Fel de mâncare preparat din felii foarte subțiri din carne de vită”. Nu se precizează însă că se prepară din carne crudă, adică se omite chiar trăsătura pertinentă a semantemului.

GAZETĂ

Gazzetta era o monedă venețiană mică, din aliaj, bătută pentru prima oară în 1539, cu valoarea de 2 bani. Pe una din fețe, în mod metaforic, avea reprezentată, în relief, Justiția, în poziția șezând, iar pe revers simbolul Veneției, leul. Prin analogie, au fost numite gazzette și niște monede de 2 bani de la monetăriile Mirandola și Guastalla. De asemenea, unele monede ale republicii care au circulat în insulele ionice, la începutul secolului al XIX-lea, se numeau tot așa.
Întrucât un ziar costa, la un moment dat, la Veneția, o monedă în valoare de doi bani, deci o gazzetta, numele monedei a putut fi transferat asupra obiectului. Așa a ajuns să apară, la începutul secolului al XVII-lea, la Veneția, o publicație care se chema La gazeta dele novità. Transferul denominativ are o explicație ușor de identificat. O gazetă era, și continuă să fie și azi, o publicație periodică, de obicei zilnică, care conține știri, informații politice, sociale, culturale de actualitate. Astăzi, în italiană, se preferă termenul giornale, derivat de la giorno (= zi), pentru a arăta că este vorba despre un ziar cu apariție cotidiană. Totuși, denumirile unor publicații de acest gen din Italia mai păstrează și azi amintirea monedei denumite gazzetta: Gazzetta del Mezzogiorno, Gazzetta dello sport.
Termenul există și în limba română, dar este resimțit cam desuet, dacă ne gândim că personajele lui Caragiale se ocupau cu lectura, ce-i drept, agramată, a gazetelor. Pornind de la stilul gazetelor, s-a ajuns la utilizări figurate, mai ales depreciative: știri din gazetă, adică informații care stârnesc curiozitatea, ciudate, improbabile; stil, limbaj de gazetă, adică pripit, neglijent, improvizat, cu scopul de a produce impact; a crede în gazete, adică a crede în cele mai ciudate lucruri, în cele mai alarmante știri; este o gazetă ambulantă se spune despre o persoană care este la curent cu toate știrile și bârfele.
Ca și în limba italiană, românii preferă azi termenul ziar, format din zi + sufixul -ar, calc după italianul diario.

GELOS

Gelos este un adjectiv provenit în română din limba italiană geloso, moștenit, la rândul său, din latina medievală zelosus (= plin de zel), derivat din latina târzie zelus (= zel, ardoare, rivalitate, gelozie, invidie), la origine preluat din grecescul ζῆλος. Substantivul grecesc are semnificația de ‘emulație, competiție, rivalitate’. De fapt, atunci când ești gelos acorzi mai multă atenție persoanei rivale, decât persoanei care stârnește această competiție. De asemenea, putem deveni cruzi cu persoana pe care o iubim, așa cum spune Shakespeare, în numele geloziei fără sens, pentru că ceea ce ne dorim este să excelăm, să câștigăm, să fim absolut primul în inima persoanei iubite. Și pentru a face legătura între gelozie și zel am putea formula următorul enunț: „prea mult zel în gelozie”. Adică gelosul dovedește prea multă însuflețire, râvnă, sârguință, ardoare, entuziasm în grija obsedantă de a păstra numai pentru sine ceva iubit cu pasiune. Gelosul trăiește un sentiment chinuitor și obsedant pe care îl provoacă în suflet bănuiala sau certitudinea că ființa iubită îi este necredincioasă. Este vorba de o stare emoțională de îndoială și anxietate chinuitoare a celor care, cu sau fără un motiv justificat, se tem sau observă că persoana iubită este amenințată de existența unui rival.
Probabil că lexemul gelos aparține unui registru mai înalt, pentru că în română s-a dezvoltat o bogată rețea sinonimică pentru acest concept: invidios, pizmaș, pizmuitor, ranchiunos, (pop. și fam.) ciudos, (reg.) zăcaș, (Transilv.) dâcos, (înv.) pizmătar, pizmătareț, râvnitor, zavistios, zavistnic, zavistuitor, zuliar.

Mariana Istrate
(nr. 2, martie 2023, anul XIII)