,,Întâlnirile” Mărgăritei Miller-Verghy: Victor Hugo şi Edmond de Goncourt (I)

Mărgărita Miller-Verghy (1865-1953) este, în literatura română, o scriitoare cu un statut aparte. Deși rămasă multă vreme necunoscută, ea are câteva merite literare incontestabile care ar trebui să o readucă în atenția publicului și a criticilor. Este astfel printre primele femei care au studiat în străinătate, unde a obținut o licență în Științe Sociale și s-a înscris la doctorat (Geneva, 1895). Tot ea a realizat prima tălmăcire a versurilor lui Eminescu în franceză și a tradus mult din engleză în română, scriitori ca Robert Browning, Elizabeth Barrett-Browning, William Shakespeare, Rabindranath Tagore, a tradus multe din cărțile Reginei Maria, printre care Povestea vieții mele, opera sa de memorii. În calitate de directoare a Azilului Elena Doamna a avut o carieră didactică de aproape douăzeci de ani, a publicat cărți pentru copii și tineret și a realizat unul dintre primele manuale pentru studiul limbii franceze. A făcut muncă de etnograf prin publicarea, în 1911, a unui album cu motive ornamentale românești intitulat Izvoade strămoşeşti culese de Margarita Miller-Verghy/ Motifs anciens de décoration roumaines (ediție în franceză). A militat pentru impunerea femeii-scriitor în societate, scriind articole în paginile „Revistei scriitoarelor”, devenită ulterior „Revista scriitoarelor și scriitorilor români” și publicând antologia, rămasă o lucrare de referință în domeniu, Evoluția scrisului feminin în România, în 1935. A creat, după Primul Război Mondial, Maison d’Art, o instituție ce adăpostea expoziții și derula proiecte culturale și caritabile.
A fost o scriitoare bilingvă, romanele sale sunt scrise mai întâi în franceză și apoi traduse în română. A publicat trei romane autobiografice (Theano – 1919 în română și 1921 în franceză, Cealaltă lumină – 1944, Blandina, apărută postum în 1980 în traducerea în română a Emiliei Șt. Milicescu), unul polițist (Prințesa în crinolină, 1946) și un volum de nuvele(Umbre pe ecran, 1935). A scris și piese de teatru, dintre care, unele s-au jucat la București și la Cluj.
Ca jurnalistă a publicat mult, în special în perioada dintre cele două războaie mondiale în ziare francofone ca „La Patrie”, „Le Moment”, „L’Indépendance Roumaine”, sau de limbă română ca „Timpul”, „Timpul femeii”, „Revista scriitoarelor și scriitorilor români”.
A primit de patru ori în timpul vieții premii ale Academiei (pentru albumul de artă populară, pentru cartea Copiii lui Răzvan, pentru traducerile din Eminescu a fost nominalizată, dar în final nu a primit premiul, și pentru romanul Cealaltă lumină). A avut și o activitate caritabilă deosebită, în cadrul spitalului de campanie de la Azilul Elena Doamna în timpul Primului Război Mondial, iar după război, a creat împreună cu alte doamne din elita bucureșteană, „Căminul pentru orfani de război”. E greu de înțeles cum o persoanlitate cu deschideri către domenii atât de diverse, cu o activitate atât de prodigioasă a rămas totuși necunoscută.
În cele ce urmează vom vorbi despre acele întâlniri formatoare pe care le-a avut de-a lungul vieții, acele întâlniri care i-au modelat destinul, care au avut un aport deosebit în formarea ei ca personalitate și ca existență creatoare. E vorba în special de întâlniri cu scriitorii pe care îi admira. Ele s-au petrecut fie în realitate, fie „în spirit”: chiar dacă nu i-a întâlnit în realitate, cum este cazul lui Victor Hugo, sunt personalități pe care a încercat să le cunoască și cu care a încercat să înfiripe o relație. „Întâlnirile” sunt câteva momente de îndrăzneală neașteptată pentru temperamentul ei, în general timid.


Victor Hugo, mon amour

Prima ,,întâlnire” este cea cu Victor Hugo. Printre lecturile adolescentine ale Mărgăritei Miller-Verghy, George Eliot ocupa, cu romanul Daniel Deronda, un loc important. Îi înflăcărase sufletul prin ideile de generozitate îndreptată către cei umiliți și defavorizați. Aceleași idei generoase le întâlnește în Mizerabilii lui Victor Hugo, roman pe care îl citește pe ascuns la treisprezece ani. Plânge atât de mult când ajunge la scena morții lui Jean Valjean, încât se îmbolnăvește. Victor Hugo devine din acel moment idolul ei literar. Îi citește toate romanele: Notre-Dame de Paris, Bug-Jargal, Claude Gueux, Le dernier jour d’un condamné şi, deși se simţea intimidată de celebritatea marelui geniu, se hotărăște să îi scrie. Episodul este evocat atât în romanul Blandina, cât și în jurnalul său, unde este povestit cu multe amănunte. Era în 1879, Mărgărita Miller-Verghy avea 14 ani și îl iubea, îl adora pe marele poet francez. Îi scrie pe ascuns, așa cum de altfel și scria la vârsta aceea.
Scrisoarea Mărgăritei ajunge la destinație și este deschisă de secretarul lui Victor Hugo, Richard Lesclide, care îi răspunde [1]. El o ceartă puțin pentru curajul de a-l deranja pe marele scriitor, dar în final îi promite să facă totul pentru a căpăta de la acesta o fotografie însoțită de semnătură pentru mica petiționară. [2] În scrisoare, secretarul lui Victor Hugo încearcă să îi explice fetei faptul că, dacă acesta ar sta să răspundă tuturor scrisorilor care i se adresează, nu ar mai avea timp să scrie. O ceartă, pe un ton părintesc: « Cette lettre inattendue est une remontrance tout à fait terrible adressée à mademoiselle Marguerite Miller, qui doit être pourtant une très aimable fille. Elle se figure sans doute que Victor Hugo n’a rien d’autre chose à faire que d’écrire aux belles petites pensionnaires qui s’amusent à griffonner huit pages à son intention. Si c’était tout encore! Mais non, mademoiselle veut qu’on lui fasse des vers exprès pour elle, et qu’on lui dise les secrets des compositions du poète! Enfin, elle n’a peur de rien, elle dit tout ce qui lui passe par la tète» [3] (,,Această scrisoare este o dojană cu adevărat teribilă la adresa domnişoarei Marguerite Miller, care probabil că este totuşi o fetiţă foarte amabilă. Ea îşi închipuie fără îndoială că Victor Hugo nu are nimic mai bun de făcut decât să răspundă fetițelor de pension care îi scriu nici mai mult nici mai puţin decât opt pagini. Şi măcar dacă asta ar fi fost totul! Dar nu, domnişoara doreşte ca poetul să îi scrie versuri special pentru ea şi să-i spună şi secretele artei sale literare! În fine, nu-i e teamă de nimic, scrie tot ce îi trece prin minte!”) [4]. 
Pe măsură ce scrie, tonul devine însă din ce în ce mai plin de înţelegere, iar în final el mărturisește că  a reuşit să-i smulgă maestrului o semnătură pe una din fotografiile sale: «Il faut bien que j’avoue que j’ai trouvé cela charmant, peut-être parce que j’ai une grande fille aussi, qui m’a habitué à faire tout ce qu’elle veut. Alors, en rangeant les papiers de Victor Hugo, je me suis dit: Il faut rendre cette petite fille contente. Ce n’est pas très facile, parce qu’on demande à Victor Hugo une centaine de portraits par semaine et il perdrait tout son temps s’il voulait répondre aux lettres qu’on lui adresse. Alors, nous n’aurions plus de livres de lui. Je me demande si mademoiselle Marguerite a pensé à cela. Je suis donc arrivé avec le portrait que vous trouverez sous cette lettre et j’ai prié notre poète de la signer – pour une de mes amies! En quoi j’ai menti peut-être. Car les choses dures que renferme cette lettre ne sont pas faites pour plaire à mademoiselle Marguerite. J’en cours la chance.» [5] (,,Trebuie să recunosc că până la urmă totul mi s-a părut încântător, poate şi pentru că am şi eu o fată, care m-a obişnuit să facă tot ce vrea ea. Aşa că, punând ordine în hârtiile lui Victor Hugo, mi-am zis : Trebuie să o mulţumesc pe această fetiţă. Nu e deloc uşor, pentru că în general i se cer poetului o sută de portrete pe săptămână şi, dacă ar fi să răspundă la toate scrisorile pe care le primeşte, şi-ar pierde tot timpul. Şi atunci, n-am mai avea nicio carte scrisă de el. Mă întreb dacă domnişoara Marguerite s-a gândit la asta. M-am dus deci cu portretul pe care îl veţi găsi sub această scrisoare şi l-am rugat pe poet să semneze pentru una dintre prietenele mele ! Aici am minţit poate… Mi-am încercat norocul”). Şi norocul îi surâde: Victor Hugo semnează. Îi trimite Margaretei fotografia idolului ei însoţită de semnătura acestuia. La sfârșitul scrisorii îi cere iertare fetei pentru micile reproșuri: «Mademoiselle Marguerite, j’espère que vous me pardonnerez mes gronderies en faveur du portrait que je vous envoie» (,,Domnișoară Marguerite, sper că mă veți ierta pentru observațiile mele, în schimbul portretului pe care vi-l trimit”)  și o sfătuiește să continue «d’aimer Victor Hugo de tout son cœur, comme nous le faisons tous ici» [6] (,,să-l iubească pe Victor Hugo din toată inima, așa cum o fac toți cei care-i sunt alături de el”).
Corespondența continuă. Mărgărita îi trimite şi ea o fotografie. În a doua scrisoare, pe un ton de curtoazie dublată de anuzament, M. Lesclide îi mulţumeşte Mărgăritei pentru fotografie: «Mademoiselle Marguerite, je viens vous remercier de l’envoi de votre photographie, que je garderai précieusement. Je n’ai pas à discuter la fantaisie de vous promener en chemise et les cheveux épars dans un paysage sombre. Cela ne vous empêche pas d’être charmante et j’ai été fort touché d’une dédicace que je n’accepterai qu’après l’avoir méritée.» [7](,,Domnișoară Marguerite, vă mulțumesc pentru fotografia pe care mi-ați trimis-o, pe care o voi păstra cu grijă. Nu discut despre fantezia de a vă plimba în cămașă și cu părul despletit într-un peisaj întunecat. Asta nu vă împiedică să fiți încântătoare și am fost impresionat de o anume dedicație pe care nu o voi accepta, decât dacă o voi merita”). Îi arată fotografia poetului și obține de la acesta promisiunea de a o primi pe Mărgărita, peste câțiva ani, când va fi mare și va veni la Paris: «Il ratifie la promesse que je vous ai faite. C’est donc une chose convenue. Trois ans passent plus vite que vous ne pensez. N’allez pas être en retard au moment de partir.» [8]  (,,Este de acord cu promisiunea pe care v-am făcut-o. E stabilit. Trei ani trec mai repede ca gândul. Să nu întârziați la plecare!”) 
Într-o seară, stând de vorbă, fiica îi mărturisește mamei imensa îndrăzneală care a mânat-o să îi scrie lui Victor Hugo: «Je te demande pardon, je lui ai écrit!» [9] (Îți cer iertare, i-am scris!) Elena Miller-Verghy este mai mult decât uimită: «Tu as écrit à Victor Hugo, Marguerite !» [10] (I-ai scris lui Victor Hugo, Marguerite!) Până la urmă, mama este mulțumită, dar îi reproșează fetei că nu i-a arătat scrisoarea înainte de a o trimite.
Elena Miller-Verghy îi scrie și ea secretarului pentru a-i cere scuze pentru îndrăzneala fiicei. Acesta îi răspunde din nou cu un amestec de umor și complezență și îi cere scuze încă o dată: « C’est avec remords, madame, que j’ai lu l’aimable lettre dont vous m’avez bien voulu honorer. Le babillage charmant de mademoiselle Marguerite m’avait entrainé à lui écrire une lettre où je ne pensais pas d’abord à renfermer une leçon. Cela est arrivé malgré moi sous ma plume et j’ai à m’en excuser auprès de vous. Il n’en faudrait pas davantage pour me faire mal venir de mon illustre ami, s’il apprenait que j’ai montré un si mauvais caractère. Il prétend, et je suis en peu de son avis, que les enfants sont meilleurs que nous et plus près de la vérité absolue et qu’à eux qu’il faut se mettre.» [11] (,,Am citit amabila scrisoare cu care m-ați onorat, doamnă, cu remușcări. Flecăreala încântătoare a domnișoarei Marguerite m-a făcut să îi scriu o scrisoare în care avusesem intenția să ascund o lecție. Mi s-a întâmplat fără să vreau și sunt dator să vă cer scuze. N-a lipsit mult să fiu certat de ilustrul meu amic, dacă ar fi știut că am arătat un asemenea caracter urât. El pretinde, și în general sunt de părerea lui, că ei, copiii, sunt mai buni decât noi și mai aproape de adevărul absolut și că trebuie să avem încredere în judecata lor”).  O asigură de amabilitatea cu care le va primi la Paris peste câțiva ani : «Je serai très heureux de vous accueillir à Paris à l’époque éloignée que vous fixez. Vous pouvez être assurée de la bienveillance avec laquelle Victor Hugo recevra votre visite.» [12] (,,Voi fi foarte fericit să vă întâmpin la Paris  în perioada foarte îndepărtată pe care o fixați. Puteți fi sigură de bunăvoința cu care Victor Hugo vă va primi”).
Visul Mărgăritei de a-l cunoaște pe Victor Hugo nu se va îndeplini, poetul va muri în 1885, înainte ca ea să ajungă la Paris și nu numai atât, fascinația pe care Victor Hugo a exersat-o asupra ei va păli în comparație cu influența altor mari scriitori pe care îi va descoperi în curând.


Edmond de Goncourt, un perfect de gentilom al Literelor

Dacă ,,întâlnirea” cu Victor Hugo rămâne o aspirație adolescentină, următoarea întâlnire se va petrece în realitate. Mult mai târziu, în 1891, Mărgărita ajunge la Paris în compania Henriettei și a lui Patan Sihleanu [13], care îndeplineau rolul de părinți, în lipsa mamei, rămasă în țară. Ea avea de mult timp o dorință secretă: să îl cunoască pe Edmond de Goncourt, singurul dintre cei doi frați rămas în viață, căruia îi purta o mare admirație, la fel ca cea pe care o avusese pentru Victor Hugo în adolescență.
Într-o zi, cere permisiunea să iasă singură în oraș, și iat-o la Auteuil, în fața ,,Casei unui artist˝, pe care o cunoștea foarte bine din cele două volume pe care i le consacrase Edmond de Goncourt. Ajunsă în fața casei, cu inima bătând de îndrăzneală, se găsește față în față cu Pélagie, servitoarea scriitorului. Dialogul cu servitoarea o lasă fără speranță. Aceasta, ca să nu își deranjeze stăpânul, îi spune că acesta lipsește de acasă.
Era 15 octombrie. Edmond de Goncourt nota în jurnalul său acest eveniment neobișnuit. «Jeudi 15 octobre. Une jeune Roumaine frappe à ma porte, demandant me voir. Sur la réponse que je suis sorti, des pleurs lui montent aux yeux, dans l’impossibilité qu’elle a de repasser mercredi. Elle revient quelques minutes après et dit à Pélagie: „Est-ce que vous ne pourriez pas me donner quelque chose, venant de M. de Goncourt?” Et Pélagie, qui ne veut pas me déranger, lui donne son crayon avec lequel elle fait ses comptes de cuisine.» [14] (,,Joi,15 octombrie. O tânără româncă bate la ușa mea, cerând să mă vadă. În urma răspunsului că sunt plecat, aflată în imposibilitatea de a trece din nou miercuri, izbucnește în plâns. Revine peste câteva minute și o întreabă pe Pélagie: « N-ați putea să îmi dați ceva de la domnul de Goncourt?» Și Pélagie, nedorind să mă deranjeze, îi dă creionul său cu care notează socotelile de la bucătărie”). Fragmentul de jurnal este foarte scurt, notațiile scriitorului aveau o dimensiune destul de mică, acesta nu povestea cu lux de amănunte evenimentele, ci le creiona în scurte crochiuri și, probabil, nici nu a acordat prea multă importanță evenimentului, care însă pentru tânăra româncă va rămâne un episod important al vieții.
Pentru scriitoarea în devenire, întâlnirea era însă cu adevărat importantă, își pusese toate speranțele în ea. În Blandina, ea o povestește în detaliu și îi putem acorda credibilitate, pentru că tot ceea ce povestește în romanul său autobiografic s-a dovedit real. De altfel, evenimentul este relatat şi într-una din scrisorile publicate în ziarul „Le Moment” sub titlul Lettres à Marinette [15]. Versiunea din roman este aceasta: cu ochii în lacrimi, Mărgărita pleacă, foarte supărată, dar, fără să își dea seama, în loc să se întoarcă în oraș, urcă panta care o îndepărta de acesta. Când realizează că a greșit drumul, se întoarce și, trecând din nou prin fața porții, o revede pe  Pélagie, care, dintr-o dată, a devenit foarte amabilă și o invită în casă. Așa ajunge să îl cunoască în carne și oase pe Edmond de Goncourt. ,,O aștepta în picioare, în pragul cabinetului său de lucru. Era înalt, cu umeri lați, ușor aplecați spre micuţa vizitatoare. Vestonul de interior din catifea neagră scotea în evidență albeața de fildeș a chipului său frumos, cu trăsături puternic accentuate, ca și părul alb ca neaua, des, ușor buclat și foarte lung, care-i înconjura, ca o aureolă luminoasă, capul. Singurul punct întunecat erau ochii negri; privirea lor ascuțită părea să capteze forma, culoarea și volumul lucrurilor printr-o luare în posesie involuntară, trăsătură caracteristică a temperamentului său de pictor. Ochii păreau în același timp voalați de un fel de vis interior și de o înaltă detașare, datorată firii lui de gânditor. Gesturile și atitudinea aveau o grație lentă și aristocratică, atât de bine rezumată de Guy de Maupassant care vedea în Edmond de Goncourt tipul perfect de gentilom al Literelor.” [16]
În pofida emoției puternice ce îi face inima să bată puternic, Mărgărita începe conversația, întrebând dacă scriitorii se simt inconfortabil în fața interesului insistent al admiratorilor (sau admiratoarelor, am putea adăuga noi). Goncourt îi răspunde că, dimpotrivă, majoritatea se simt flatați și impresionați. Scriitorul o întreabă care sunt autorii preferați în România și pare surprins să audă că vitrinele librăriilor nu oferă aproape nimic altceva în afară de cărți franțuzești. Viitoarea scriitoare îi mărturisește că a convins un tânăr scriitor dintre prietenii săi să nu traducă în română Les frères Zemganno, pentru că ea crede că este un sacrilegiu să denaturezi opera prin traducere, oricât de bună ar fi aceasta din urmă.  Conversația ajunge la punctul culminant: dorința ei de a scrie și frica de a cunoaște prea puține aspecte ale vieții, pe care să le poată folosi într-un roman. Să descrii un atelier de pictură ca în Manette Salomon, sau o redacție ca în Charles Demailly sau o mină ca în Germinal era imposibil, pentru că ea nu văzuse niciodată nimic de genul acesta. Răspunsul lui Edmond de Goncourt este dovada că marii scriitori sunt, mai mult sau mai puțin, vizionari. El este de părere, și viitorul literaturii o va confirma, că ,,romanul va înceta curând să descrie anumite medii speciale și că se va întoarce tot mai mult către autobiografie. Prevedea că peste câțiva zeci de ani romanul realist și descriptiv își va încheia existența și adăuga că în viața cea mai simplă și cea mai umilă se poate afla materia unei capodopere.” [17]
La sfârșitul întâlnirii, Edmond de Goncourt îi oferă micuței românce o fotografie cu autograful său. ,,Scrisul era de o grație încântătoare. Toate literele distanțate, mici și rotunjite, fin desenate, ca literele japoneze, păreau niște perle puse una lângă cealaltă, înainte de a fi înșirate.” [18] Mărgărita deținea acum două prețioase efigii, și chiar dacă mai târziu ele vor intra prin efracție în posesia unui colecționar nedelicat, cine i-ar fi putut răpi elanurile secrete care o mânaseră către aceşti mari scriitori?

Mihaela Bacali
(nr. 4, aprilie 2023, anul XIII)

NOTE

1. Scrisorile secretarului lui Victor Hugo se află în arhiva scriitoarei de la BNR, în dosarul CXCII/8.
2. BNR, Mss. CXCII/8, f. 38, scrisoare semnată Richard Desclide, datată Paris, le 28 août 1879.
3. Idem.
4. Idem.
5. Idem.
6. Idem.
7. Idem.
8. Idem.
9.BNR, Mss. CD II/23, Jurnal în franceză, f. 11-12, mardi le 7 août.
10. Idem.
11. BNR, Mss. CXCII/8, f. 44, scrisoare semnată Richard Desclide, datată le 22 septembre 1879, Paris.
12. Idem.
13. Henrietta, căsătorită cu Patan Sihleanu, era verișoara Mărgăritei Miller-Verghy, fiica Lucreției Lupașcu. Era una dintre fiicele acesteia, soră cu Marya (după căsătorie Delavrancea) și cu Lucreția (după căsătorie Ghica).
14. Journal des Goncourt, Mémoires de la vie littéraire, 1889-1891, tome huitième, Paris, Bibliothèque Charpentier, le 15 octobre 1891, p. 279.
15. M.M.-V., ,,Lettres à Marinette”, Le Moment, no 244, 3ième année, Bucarest, Dimanche 15 décembre 1935, p. 2.
16. Blandina, traducere, îngrijire de text, prefață, notă asupra ediției, repere cronologice și index de Mihaela Bacali, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, Partea a cincea, Capitolul 3, ,,Edmond de Goncourt”.
17. Ibid, Capitolul 1, ,,Totul se întâmplă”.
18. Idem.


Bibliografia lucrărilor consacrate scriitoarei Mărgărita Miller-Verghy

Teză de doctorat
Mihaela Dumitru (Bacali), ,,Margareta Miller-Verghy ou un destin de femme-écrivain à la fin du XIXe siècle et dans la première moitié du XXe siècle”, thèse de doctorat https://theses.hal.science/tel-02014605

Ediții

Mărgărita Miller-Verghy, Blandina, Traducere, îngrijire de text, prefață, notă asupra ediției, repere cronologice și index de Mihaela Bacali, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020
Marguerite Miller-Verghy, Une âme s’ouvre à la vie. Blandine, Édition établie, préface, repères chronologiques de la vie de l’écrivaine, notes et bibliographie par Mihaela Bacali, Editura Universității București, București, 2020
Mărgărita Miller-Verghy, Cealaltă lumină, Prefață, notă asupra ediției Mihaela Bacali, Editura Muzeul Literaturii Române, 2020
Mărgărita Miller-Verghy, Theano/Théano, ediţie bilingvă, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018, Prefaţă şi note Mihaela Bacali

Articole

Mihaela Bacali, A special case of literary marginality: Mărgărita Miller-Verghy (1865-1953), in Journal of Literary Studies, Issue no.28/2022, International Romanian Humanities Journal Arhipelag 21 Press, pp. 430-441
Mihaela Bacali, ,,Au seuil de la mort ‒ Cealaltă lumină (L’autre lumière), de Mărgărita Miller-Verghy”, in Actes du Colloque international « Le seuil », XXVe édition, Iași, 28-29 mai 2021, Editura Junimea, Iași, pp. 171-183
Mihaela Bacali, ,,Être femme et écrivain au XIXe  siècle, un statut encore incertain”, in Revue Roumaine d’études francophones, publication ARDUF, no. 11/ 2019, Editura Junimea, Iași, 2020, pp. 31-46
Mihaela Bacali, ,,Mémoire et construction identitaire dans le roman de Margareta Miller-Verghy, Une âme s’ouvre à la vie. Blandine”, in Revista Cercurilor Studenţeşti ale Departtamentului de limba şi literatura franceză, nr. 8/2019, Editura Universităţii din Bucureşti, pp. 5-20
Mihaela Bacali, ,,Auto-ironie, ironie en clin d’œil et ironie du sort dans le roman de Margareta Miller-Verghy, Une âme s’ouvre à la vie. Blandine”, in Petit éloge de l’ironie, Actes du colloque international Journées de la Francophonie, XXIVe édition, Iasi, 29-30 mars 2019, Editura Junimea Iasi, pp. 150-164 
Mihaela Bacali, ,,Marguerite Miller-Verghy, Jurnal la 14 ani”/,,Diary at 14 yars old”, p.83-89 și ,,Jurnal Marguerite Miller-Verghy”, pp.98-108, in Manuscriptum, anul XLVIII (177-178),  nr.1-2/2019  
Mihaela Bacali, ,,Noțiunea de „scris feminin” ieri și azi în România”/ The Notion of Feminine Writing in the Past and Present in Romania”,, in Moldova literară, nr. 1, (30), martie 2017, p. 93-97
Mihaela Bacali, ,,Margareta Miller-Verghy, o scriitoare de raftul al doilea ?”/ ,,Margareta Miller-Verghy, a second-rank female writer”, in Manuscriptum, Revistă editată de Muzeul Național al Literaturii Române, Serie nouă, 2 2016, ( 172), anul XLV, pp. 247-260
Mihaela Bacali, ”A Novel Protagonist in Search of Virtues: Blandina, the Main Character of the Novel Bearing the Same Name, by Margareta Miller-Verghy”, Lumen Jurnals, Logos Universality Mentality Education Novelty, Section: Philosophy and Humanistic Sciences 2017,VolumeV,Issue1, June, p.41-53:  http://dx.doi.org/10.18662/lumenphs.2017.0501.04
Mihaela Bacali, ,,Margareta Miller-Verghy, L’autre lumière (Cealaltă lumină), le roman d’une quête intérieure”, CNTDR Cluj, Volumul Conferinței Text și discours religios, CNTDR Cluj, nr. 8/2016, pp.205-223
Mihaela Bacali, ,,Ecriture féminine-évolution d’un concept”, (“Feminine Writing”-the evolution of a concept), Management intercultural, Volumul al XVIII-lea, nr. 3 (37)/1916, pp. 421-427
Mihaela Bacali, “Feminine Writing” in the Past and Present in Romania”, The European Proceedings of Social & Behaviural Science EpSBS, World LUMEN Congress. Logos Universality Mentality Education Novelty 2016, p. 87-94, published by Future Academy www.FutureAcademy.org.uk,  http://dx.doi.org/10.15405/epsbs.2016.09.11
Mihaela Bacali, ,,Margareta Miller-Verghy ou un destin de femme-écrivain dans la première moitié du XXe siècle”, in Revista Cercurilor Studențești ale Departamentului de Limba și Literatura Franceză, nr.4/2015,  (indexată WordCat, KVK, AMI, etc.), pp.43-48