Tehnica alternării în nuvela „Trenul a fluierat” de Luigi Pirandello

Simțind încă de mic copil o chemare aparte, o atracție deosebită și o pasiune ieșită din comun pentru literatură, Luigi Pirandello își începe studiile universitare în cadrul Facultății de Litere din Palermo, urmând să le finalizeze la Roma, în ciuda dorinței tatălui său, care voia ca tânărul Luigi să calce pe urmele sale în domeniul afacerilor. Debutează literar în anul 1887 prin publicarea volumului de versuri intitulat Rău vesel. În urma unei tragedii petrecute în cadrul uneia din minele de sulf ale tatălui său în anul 1903, Luigi Pirandello se confruntă cu o serie de tragedii, printre care și paralizia parțială a soției sale, aceasta urmând să fie internată într-un ospiciu în anul 1919. Neavând posibilități materiale, trebuie să suporte şi sărăcia. Ceea ce l-a salvat din această situație a fost însăși literatura, căci prin publicarea celebrului roman Răposatul Mattia Pascal în 1904, Luigi Pirandello devine din ce în ce mai cunoscut, opera sa fiind tradusă și în alte limbi. Grație activității sale scriitoricești, el reușește să înființeze celebrul „Teatro d’Arte di Roma”, urmând ca în anul 1934 să i se acorde Premiul Nobel pentru literatură.
Deși este cunoscut, în primul rând, pentru romanul mai sus amintit, ca și pentru operele sale dramatice, Pirandello a scris și numeroase nuvele reunite în volumul Nuvele pentru un an, publicat în 1914, din care face parte și Trenul a fluierat (Il treno ha fischiato), o nuvelă care, în ciuda dimensiunii sale reduse, abordează o temă extrem de complexă și cuprinzătoare, ce se referă la descătușarea, la eliberarea ființei umane împovărate de greutățile vieții și de monotonia ei, această eliberare fiind posibilă prin evadarea într-un spațiu al fantasticului, al imaginarului.
În ceea ce privește acțiunea propriu-zisă a nuvelei, se remarcă faptul că autorul foloseşte abil alternarea de planuri temporale şi de perspective narative, construind trama nu liniar-cronologic, ci prin alternarea a trei secvențe narative, a căror ordine nu este deloc întâmplătoare, ci are o semnificație aparte. Virtuozitatea scriitorului priveşte, de asemenea, parodia şi umorul grotesc, slujind însă observării şi ascultării realităţii. În cele ce urmează vom analiza nuvela din perspectiva alternării secvenţelor narative, a planurilor temporale şi a registrelor de limbă.
În prima secvență narativă, naratorul descrie internarea personajului principal, Belluca, într-un spital de nebuni. Încă din primele rânduri ale nuvelei se remarcă faptul că naratorul nu pune accent exclusiv pe situația lui Belluca, ci pe atitudinea oamenilor care fac parte din viața lui, aceștia fiind criticați pentru comportamentul lor necuviincios față de situația în care se află personajul principal. Colegii lui, care se duc să îl viziteze pe Belluca la spital, nu numai că nu au respect pentru semenul lor, ci au chiar o atitudine sfidătoare, prefăcându-se îngrijorați și îndureraţi pentru el, dar fiind de fapt cu totul indiferenți față de acesta: „Și voiau să pară îndurerați, dar de fapt erau foarte mulțumiți, inclusiv că și-au făcut datoria.”
Cea de-a doua secvență narativă descrie evenimentele ce au avut loc cu o seară înainte și care reprezintă totodată motivul pentru care personajul principal a fost internat în acel spital. Internarea a venit ca urmare a comportamentului inadecvat al acestuia, a faptului că s-a „răzvrătit mânios împotriva șefului său de birou și pe urmă, la dojana aspră a acestuia, aproape s-a năpustit la el”. Naratorul nu se oprește, însă, la faptele lui Belluca, ci analizează într-un mod cu totul aparte, ce se aseamănă cu o veritabilă analiză psihologică, cauzele care l-ar fi putut îndemna pe Belluca să acționeze astfel. Pentru a sublinia modul brutal și necivilizat în care Belluca era tratat de colegii lui și chiar de membrii propriei familii, naratorul apelează la o serie de epitete şi comparații sugestive, pornind de la: „Mărginit… cine l-a definit astfel? Unul dintre colegii lui de birou. Mărginit, bietul Belluca, în limitele foarte strâmte ale obligației sale aride de contabil, fără nimic în minte, care să nu fie despre înregistrări simple, sau duble, sau de storno, și despre defalcări și încasări și impozitări; note de plată, registre generale, registre tematice, registre de operațiuni zilnice și tot așa”. Aşadar, „un ghișeu ambulant”. Caracterizarea culminează prin asemănarea bietului Belluca cu animalul de povară prin excelenţă, catârul. Atât colegii lui, cât și membrii familiei îl tratau pe Belluca ca pe un catâr, deşi el era mereu respectuos și binevoitor. Remarcăm, deci, că prin această comparație Belluca este dezumanizat de cei din jurul lui: „Ei bine, de o sută de ori acest catâr bătrân fusese lovit, biciuit fără milă, doar de distracție [...]. A încasat loviturile de bici nedrepte și înțepăturile crude, cu cea mai sfântă resemnare, mereu”. Este firesc ca, în urma unui astfel de comportament, Belluca să aibă acea reacție violentă împotriva șefului. De aceea afirmă naratorul: „Și nimănui nu-i trecea prin cap că, având în vedere situația cu totul deosebită în care trăia nefericitul acela de atâția ani, cazul lui putea fi chiar foarte natural. și că tot ce spunea Belluca și tuturor li se părea un delir, un simptom al delirului frenetic, putea fi de-a dreptul explicația cea mai simplă a cazului său foarte normal”.
Starea în care se afla Belluca nu este, aşadar, decât o urmare firească a modului în care a fost tratat de către cei din jur. Inumani sunt chiar cei care l-au batjocorit pe el. Naratorul dorește astfel să demonstreze că nu Belluca este cel care are probleme de natură psihologică, nu Belluca este cel nebun, ci tocmai cei care s-au comportat fără discernământ cu el.
Naratorul, fiind totodată vecinul lui Belluca, deci un narator-personaj, cunoaște detalii din viața personală a acestuia și descrie modul regretabil în care era tratat până și de către membrii propriei familii, care nu numai că nu îl apreciau pentru faptul că el este cel care le pune mâncare pe masă, dar nici nu îi ofereau susținerea morală necesară pentru a înfrunta greutățile zilnice.
Analizând cu atenție textul literar, observăm totodată și o alternare a două perspective.  Prima este perspectiva personajelor secundare, adică a șefului lui Belluca, a membrilor familiei lui și a colegilor săi, toți aceștia fiind ferm convinși că Belluca suferă de probleme mintale irecuperabile. Cea de-a doua perspectivă este cea a naratorului, care înțelege perfect starea lui Belluca și îl compătimește, criticând totodată comportamentul celorlalți.
De o importanță crucială pentru decodificarea acestui text literar este cea de-a treia secvență narativă, care descrie evenimentul petrecut cu două seri înainte. Acest eveniment reprezintă începutul propriu-zis al acțiunii. Ostenit și împovărat fiind, Belluca se azvârle pe divan pentru a se odihni şi, ca în vis, aude fluieratul trenului. Sugestia onirică joacă un rol esenţial, reprezentând posibilitatea de comunicare cu spațiul imaginar, fantastic. Acest fluierat ar putea fi comparat cu un sunet dătător de viață, este ceea ce necesită Belluca pentru a evada, pentru a se descătușa de monotonia și de moartea sufletească în care stagna de atâta vreme: „Fluieratul acelui tren i-a sfâșiat și i-a smuls deodată mizeria întregii lui sărăcii oribile și, ca dintr-un mormânt descoperit, s-a pomenit rotindu-se gâfâitor în atmosfera lumii, care i se descoperea enormă împrejur”.
După acest eveniment extraordinar, Belluca ajunge chiar să-și însușească un limbaj poetic și se remarcă această alternare a registrelor de limbă la nivel stilistic, între limbajul tehnic din prima parte şi limbajul poetic din partea a doua a nuvelei. Înainte de transformarea pe care a suferit-o, Belluca era, după cum am menţionat, doar un „ghișeu ambulant”, având un limbaj tehnic și practic, de specialitate. După fluieratul trenului, Belluca, cu „imaginația trezită dintr-odată”, spunea „lucruri nemaiauzite, expresii poetice, trăsnite, care stârneau cu atât mai multă uimire, cu cât nimeni nu-și explica prin ce minune, cum anume înfloreau în gura lui, adică a unuia care până atunci nu se ocupase decât de cifre și registre și cataloage, rămânând ca orb și surd în fața vieții”. Astfel că „acuma vorbea de frunțile albastre ale munților înzăpeziți, înălțate spre cer; vorbea de cetacee vâscoase care, voluminoase, pe fundul mărilor, cu coada făceau o virgulă. Lucruri, repet, nemaiauzite”.
Lucrurile acestea extraordinare, despre care Belluca vorbea cu atâta pasiune, erau considerate de ceilalți ca aiureli și ca o formă de manifestare a nebuniei sale, însă acel fluier i-a dat scop personajului principal, i-a dat un motiv și un reper pe care acesta să-l urmeze negreșit. În finalul nuvelei naratorul explică faptul că, deși Belluca se va întoarce la viața lui anostă, el se va folosi de amintirea fluieratului trenului pentru a putea evada din nou în lumea fantasticului, ori de câte ori greutățile vieții tind să devină prea apăsătoare: „Doar că șeful de birou de-acum nu mai trebuia să-i pretindă prea multe, ca-n trecut: trebuia să-i permită, din când în când, între o înregistrare contabilă și alta, să dea o fugă, da, în Siberia… sau, sau… în pădurile din Congo”.
În ceea ce privește titlul operei, acesta devine sugestiv după lecturarea temeinică a textului literar și analiza simbolisticii trenului. Fără îndoială, trenul este un simbol al călătoriei și un mijloc ce permite oamenilor deplasarea către cele mai îndepărtate și exotice colțuri ale lumii. În cazul lui Belluca, trenul și fluieratul acestuia reprezintă mijlocul cu ajutorul căruia poate ajunge în locuri precum Siberia sau pădurile din Congo. Trenul este, deci, cheia pe care Belluca o folosește pentru a avea acces la lumea fantastică.
Faptul că acțiunea nuvelei se desfășoară pe parcursul a trei zile nu este întâmplător. Acestea reprezintă trecutul, prezentul și viitorul personajului principal şi descriu modul în care vechiul Belluca, cel trist, batjocorit și împovărat de greutățile vieții, devine un om nou, cu „ochi care acum îi râdeau foarte luminoși, parcă erau ai unui copil, sau ai unui om fericit”.
Nu în ultimul rând se impune și desprinderea lecțiilor de viață prezente în nuvelă. Cititorul are multe de învățat din aceasta, dar două aspecte sunt absolut esențiale. Cititorul trebuie să înțeleagă cât de important este să-și dezvolte abilitatea de a înțelege suferința aproapelui său, de a se pune în locul acestuia. Abilitatea aceasta o are chiar naratorul care înțelege perfect suferința lui Belluca și este capabil de a discerne problema psihică sau nebunia de starea pe care o experimentează Belluca. Cea de-a doua lecție care poate fi învățată din această remarcabilă nuvelă este următoarea: nu întotdeauna omul va fi tratat cu respect și cu bunătate, chiar dacă este respectuos, cuviincios, darnic și moral. Toate aceste trăsături îl caracterizează pe Belluca şi totuşi el este tratat cu dispreț de către semenii săi, care profită în mod perfid de bunătatea şi omenia lui.
Iată cum, în ciuda dimensiunilor reduse ale textului literar, Luigi Pirandello reușește să cuprindă în această nuvelă complexitatea și importanța posibilității evadării omului într-o lume fantastică, creând astfel o capodoperă care îl îndeamnă pe cititor să cugete profund la modul în care se raportează la propria lui existență.

Nuvela Trenul a fluierat este accesibilă online la acest link, în traducerea lui Laszlo Alexandru.