 |
|||
 |
|||
|
Memoriile Aidei Vrioni, jurnalistă, scriitoare și feministă activă în România interbelică
Strada Spiru Haret 4 Bucureşti IV România 1 ianuarie <19>31 Dragă Doamnă, În numele soţului meu, aflat într-o uşoară suferinţă, scriu această carte poştală. A fost foarte mişcat de scrisoarea Dvs. şi de cele două articole atât de pline de inteligenţă şi de bunăvoinţă şi îşi aminteşte foarte bine momentul de discuţie familiară de la dna Stern şi plăcerea de a schimba idei cu Dvs. Păstrăm o frumoasă amintire a zilelor petrecute la Bucureşti şi dorinţa de a reveni. Vă mulţumesc, dragă Doamnă, în numele soţului meu şi al meu, şi vă rog să credeţi că vă port o amintire plăcută. Blanche Duhamel” În această lucrare au fost transcrise amintirile Aidei Vrioni din anii participării României la Primul Război Mondial (1916-1919), însemnări şi scrisori din anii 1921, 1922, 1924, 1927, 1930, 1933-1949 şi cinci caiete cu memorii din 1949-1953. În anii 1949-1953, bătrâna și bolnava doamnă Vrioni a reușit să-și scrie aproape zilnic memoriile. În fiecare dimineață, scriitoarea începea jurnalul cu descrierea stării vremii, care o influenţa fizic şi psihic, apoi nota despre evenimentele zilei, treburile casei, problemele de sănătate (analize, controale, medici, boli, tratamente), serbări onomastice, religioase, naţionale, consemnate la Bucureşti şi la Călimăneşti, unde mergea cu soţul, în fiecare vară, la tratament. Aida a scris despre numeroase persoane cu care intra în contact: membrii familiei, rudele, prietenele, medicii. Desigur, în jurnal, Aida scria și comentarii, critici, dar şi aprecieri cu privire la măsurile economice, sociale, culturale impuse de noul regim comunist şi impactul lor socio-economic. Multe pagini din aceste caiete sunt pline cu descrieri de cărţi şi de scriitori, deoarece multe din zilele favorite ale Aidei însemnau lecturi și audieri de concerte la radio. Aceste memorii constituie o adevărată frescă socială, cu pagini despre viața oamenilor în acești ani de geneză a regimului comunist în România, în condițiile crizei monetare, scăderii veniturilor, a salariilor și pensiilor, impunerii raţiilor la alimente, la lemne, măsuri care au determinat foamete, frig și boală. Ni s-a raţionat lumina electrică. S-au dat cote imposibil de respectat. S-a revenit asupra măsurii trecute. Poţi consuma cât vrei, dar s-a scumpit kilowatul la 30 de lei. Deci reducere forţată de consum electric. Cine va putea plăti mii de lei pe lună numai pentru lumina electrică, când majoritatea lefurilor variază între 3 şi 5000 de lei! Poate numai cei care au sute de mii de lei lefuri pe lună. S-a raţionat gazul (petrolul): 8 litri pe lună! Oamenii nevoiaşi care se încălzesc şi gătesc la lămpi de gaz sunt consternaţi. Chiar şi această cotă se dă numai celor care posedă carte de lemne; cei care n-au dreptul la lemne, n-au nici dreptul la gaz! S-a revenit în parte şi asupra acestei măsuri: se menţine cota lunară cu 10 lei/litru şi se vinde la liber cu 16 lei litrul. Ce să facă şi bietul Stat! Are nevoie de mulţi bani pentru această vastă organizaţie socială şi trebuie din când în când să imite pe speculanți, deşi n-ar vrea s-o facă. O face desigur cu strângere de inimă. Nici sare de bucătărie nu se găsește. Se vede că au secat salinele. Se găseşte doar în cutii, din acelea mai scumpe.” [2]N-avem bani. Nu mi s-a dat nici un acont din mizerabila aia de pensie. Cu ce-or fi vrând puternicii zilei să se hrănească milioanele de oameni ai acestei țări? Nu toți sunt funcționari și muncitori. Ce să facă restul? Aceasta este generoasa ideologie la care m-am închinat o viață întreagă? Denaturată punere în practică!” [3]
„Noii posesori ai bibliotecii noastre au telefonat când pot veni să ridice mobilele. Tăticu’, care este cu grija casei și care știe că avem atâta nevoie de bani, le-a spus că pot să vină vineri. M-am agățat de un fir de pai și l-am rugat să amâne până sâmbătă. Deci, numai două zile va mai sta în casa mea biroul mare cu placă de cristal, de la care am condus eu Revista scriitoarelor și scriitorilor români timp de vreo 15 ani, de când l-am cumpărat, și biblioteca masivă, agreabilă, căsuța cărților și scrierilor mele în tot acest timp”. [4]
Totuşi, probabil pentru a se proteja şi a nu se expune persecuţiilor autorităților comuniste, Aida a scris destul de apreciativ în memoriile sale despre liderii comunişti, de exemplu despre Gheorghe Gheorghiu Dej: „Joi 8 noiembrie <1951>. Astăzi, Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului muncitoresc român, a împlinit 50 de ani. Pentru acest eveniment însemnat s-a decretat zi de repaos general. Din 50 de ani, omul a trăit numai 39 de ani, 11 ani a fost închis. Groaznic lucru trebuie să fie, să te priveze careva de libertate, fără să fi comis o crimă sau o nelegiuire! Ce meschin abuz de putere!” [6]
Regimul comunist a fost restrictiv și în domeniul călătoriilor în străinătate, iar emigranții erau considerați trădători. În memoriile sale din 1951, Aida Vrioni își amintea cu durere și regret de momentul plecării din România a unor evrei, prieteni de familie. Aceștia obținuseră de la autoritățile comuniste dreptul la libertate și puteau pleca în Palestina, iar Aida comenta cu tristețe de confiscarea acestor drepturi legitime de către autoritățile comuniste: „Joi 26 aprilie. Mi s-a povestit azi de dimineață o scenă care m-a emoționat până la lacrimi. Aseară, la ora 9, au plecat 1200 de evrei cu trenul, din Gara de Est, la Constanța, pentru ca astă-seară să ia vaporul spre Palestina. O prietenă s-a dus la gară să vadă pe două prietene ale ei (mamă și fată), care plecau. Fata și-a lăsat aici un logodnic creștin. Mama se urca în tren și fata ședea pe peron cu logodnicul. Mama era în toate stările de teamă ca nu cumva fata să lase trenul, să plece fără ea. În ultimul moment, după o despărțire sfâșietoare, s-a urcat în tren lângă mama sa, în hohote disperate de plâns. Poate, este chiar sigură că nu se vor mai vedea niciodată... Mama și fata se duc în Israel, unde sunt așteptate de soț și tată, care nu le-a văzut de câțiva ani. A venit înadins cu avionul de la Paris sau Londra, ca să le primească. Fericiți oameni! Erau mii de oameni în gară, care-și conduseseră rudele și prietenii și care, în tramvai, printre lacrimi, surâdeau spunându-și unii altora: „Lăsați, că peste 10-12 zile, plecăm și noi”. Pot pleca! Dumnezeule! ce mare fericire. Îmi dau seama acum, mai mult decât oricând, ce înseamnă libertatea individului. Să poți pleca unde vrei, când vrei. Să schimbi orizontul, să te reînnoiești, să te instruiești, să te poți mișca după voie, liber într-o țară liberă. Niciodată nu mi-am dat seama mai bine ca în momentul acesta de starea de robie și umilință în care ne aflăm. Nu mai vorbesc de mine, care sunt în pragul morții, mă gândesc însă la miile de tineri, care or trăi încătușați, străini la toate comorile și frumuseți ce se găsesc dincolo de lanțurile care formează azi hotarele țării noastre! Cum va fi omul civilizat de mâine? Civilizația și progresul nu sunt niciodată regionale, ci universale. Altfel de civilizație nu e de înțeles. E un surogat.” [7] În caietele de memorii din anii 1949-1953, Aida Vrioni a notat diverse informații privind personalitățile epocii, politicieni, funcționari, scriitori, preoți, medici, artiști, de care auzise sau cu care a intrat în contact, precum: Ion Marin Sadoveanu [8], Mircea Beniuc [9], Î. Pr. Sf. Nifon Craioveanu [10], doctorița Ana Aslan [11], Lucia Sturdza Bulandra [12] ș.a. Există puţine surse istorice cu informații despre activitatea Aidei Vrioni, care n-a rămas în atenţia istoricilor [13], doar în lucrările memorialistice ale Claudiei Millian şi, mai ales, ale Agathei Grigorescu-Bacovia [14], unde se găsesc câteva referințe. Chiar şi pentru a afla data morţii Aidei Vrioni a fost necesară intervenţia la autorităţile locale ale Bucureştiului [15]. Manuscrisele cu scrierile Aidei Vrioni păstrate la Arhivele Naţionale au avut de suferit de-a lungul timpului, s-au estompat, sunt foarte greu lizibile şi ne bucurăm că prin scanare şi prin aceste culegeri le vom păstra în viaţă.
1.ANR, SANIC, fond personal Vrioni Aida, dosar 55, f. 28v, manuscris. |
||
