Amintiri despre Elena Văcărescu în arhive

Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie/3 octombrie 1864, la Bucureşti, fiind fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, iar bunicul său a fost poetul Iancu Văcărescu. Copilăria și-a petrecut-o pe moșia familiei din Văcărești, lângă Târgoviște, unde a cunoscut şi a scris de mică despre lumea satului (culegerea de cântece populare româneşti La Rapsode de la Dâmboviţa a fost foarte apreciată).
Împreună cu mama şi sora sa, a plecat la Paris, iar la Sorbona a primit o educaţie aleasă în filozofie şi poezie. A debutat în anul 1886, publicând volumul Chants d'Aurore (Cântecele zorilor), lucrare premiată de Academia Franceză.

În imagine, Elena Văcărescu (1864-1947). (Sursa: ANR, SANIC, Colecția Scriitori Români, dosar 2, f. 1)

În ţară, Elena Văcărescu a făcut parte din suita Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) din 1888, căreia i-a tradus poeziile în limba franceză şi a însoţit-o la curţile princiare din Germania, Austria, Italia, Spania. În anul 1891, a fost exilată de Regele Carol I, în urma ruperii logodnei dintre ea şi prinţul Ferdinand.
La Paris, ea a deschis un salon literar, vizitat și de Marcel Proust, Jean Cocteau, Paul Valéry, Anna Brâncoveanu [1]. A scris numeroase poezii (Aprilie, De-ai ştii acele zile…, Dragoste etenă, Mâna ta, Patriei mele, Sunet), romane (Amor vincit, Vraja), teatru (Cobzarul), memorii (Regi şi regine pe care i-am cunoscut, Le Roman de ma vie). A tradus în limba franceză și a popularizat astfel poezii ale lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu. Dar și poeziile ei au fost traduse în germană de Carmen Sylva, de asemenea în engleză, italiană, daneză, suedeză, chiar și în japoneză.


Poezia Le Reve a Elenei Văcărescu
(Sursa: ANR, SANIC, Colecția Scriitori Români,  dosar 1)  


Creațiile literare ale Elenei Văcărescu au fost apreciate și în România, de exemplu Adela Xenopol i-a publicat în revista „Dochia” mai multe poezii.


O poezie tradusă a Elenei Văcărescu, publicată în revista „Dochia”, An 1, nr. 8, noiembrie 1896, p. 87
(Sursa: biblioteca ANR)

În 1912 a revenit în ţară, a fondat și a fost membră a numeroase societăţi culturale şi ştiinţifice, de exemplu Cercul artelor, iar în 1915 a luat parte la întemeierea Ligii Culturale. Între 1914-1916, a militat pentru intrarea României în război alături de Antantă. Împreună cu alte românce refugiate în Franța în anii Primului Război Mondial, a făcut eforturi pentru sprijinirea României. Astfel, Elena Văcărescu a înființat organizația „Ajutoare pentru ambulanțele României”, care a fuzionat cu „Comitetul automobilelor sanitare Regina Maria” organizat de Elena Șuțu și cu „Asociația pentru spitalele militare românești” condusă de Zoe Vlahuță-Slătineanu [2]. Aceste trei organizații au fuzionat sub egida Comitetului de asistență al Crucii Roșii Române de la Paris şi au oferit ajutoare României în anii 1917-1918 [3].


Comitetul de asistență al Crucii Roșii Române
(Sursa: ANR, fond Comitetul de asistență Crucea Rosie, dosar 122, f. 17)

În perioada ianuarie 1919-ianuarie 1920, a făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. Totodată, Regele Ferdinand a numit-o secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor, pentru o perioadă de douăzeci de ani. Elena Văcărescu, care era o remarcabilă oratoare, a pledat pentru drepturile naționale ale României în cadrul a numeroase conferinţe internaţionale.
Pentru meritele sale, guvernul francez i-a decernat Ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare. În anul 1925, Elena Văcărescu a devenit membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu.


O lucrare a Elenei Văcărescu publicată la Paris (Sursa: biblioteca ANR)


Multe românce au consultat-o și i-au cerut ajutorul în diferite probleme culturale. Astfel, Alexandrina Cantacuzino, lideră a mai multor asociații feministe naționale și internaționale, a colaborat constant cu Societatea Naţiunilor în perioada interbelică, ea comunicând şi consultându-se cu Elena Văcărescu, ambele delegate ale României la acest for internaţional [4]. Alexandrina Cantacuzino sublinia într-un discurs, în toamna anului 1920, că mergând la Paris a avut o lungă întrevedere cu Elena Văcărescu, care i-a argumentat necesitatea întemeierii unei organizaţii, afiliată la Consiliul Internaţional al Femeilor, „căci o mişcare intensă se prefigura printre femei, care putea atinge însăşi interesele primordiale ale României” [5]. În 1921, s-a înființat Consiliul Naţional al Femeilor Române, asociație considerată prima mişcare cetăţenească a femeilor române, înfiinţată sub oblăduirea Franţei [6].
Personalitatea Elenei Văcărescu a fost apreciată și de feminista Aida Vrioni, care a scris și a publicat în „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români” un articol în care a povestit despre întâlnirea lor de la Paris și puternicele impresii pe care le-a trăit:

„Este cea mai strălucită figură femenină a secolului nostru. Cea mai desăvârşită personalitate din câte mi s-a dat să văd, este o revanşă a Creaţiunii în massa imensă de banali şi inexistenţi. De o inteligenţă uimitoare, de o comprehensiune căreia nu-i scapă nimic, de o activitate prodigioasă, de o energie fără pereche, de o amabilitate domnească, de un natural fermecător şi de o totală lipsă de pedantism şi poză, d-ra Văcărescu este vlăstarul fără de preț, produsul minunat al celor mai români  dintre boierii noştri.                                         
M-am dus s-o văd aşa cum trebuie să te duci să vezi una din minunile acestui oraș miliardar în comori de artă. Am găsit-o înconjurată de români, în artisticul său apartament, situat într-unul din cele mai aristocratice cartiere [ale Parisului], în preajma admirabilei Avenue des Champs Elysées. M-a întâmpinat la ușa salonului, cu ambele mâini întinse spre mine, cu un surâs fermecător pe buzele care nu s-au crispat niciodată de asperitățile cuvintelor aspre și rele. Încă din prag mi-a furat tot sufletul și mi l-a alipit de al său, atât de cald al acestei îndrăgostite de omenire. M-a invitat într-un fotoliu comod și a luat loc alături de mine, cu bucurie ca și cum ne-am fi cunoscut din totdeauna.
Nici unul din marii noștri oameni de stat nu a făcut pentru România, aceea ce a făcut și face d-ra Văcărescu, pentru țara pe care a părăsit-o de atâta vreme, dar pe care n-a uitat-o niciodată. Nu cred să fie vreun român atât de atașat de pământul patriei, cum este această mare româncă. [...]
La Societatea Națiunilor, la tribuna publică, dar fără publicitate, d-ra Văcărescu își urmărește cu străduință și succes opera de a face cunoscută și apreciată țara noastră. Mai în urmă a ținut la Paris un ciclu de conferințe, care au fost urmărite cu mult interes de tot ce are Parisul mai distinct și mai select ca aristocrație a spiritului și a numelui.” [7]

De asemenea, jurnalista Aida Vrioni a scris și a publicat în „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români”, An VIII, Nr. 8-9, august-septembrie 1934, o biografie și poezii ale Elenei Văcărescu, traduse din limba franceză de scriitoarea Mărgărita Miller Verghy.







Prin toate aceste realizări, Elena Văcărescu a rămas un model de femeie şi scriitoare din perioada interbelică. „Întreaga sa viaţă, Elena Văcărescu şi-a pus-o în slujba idealurilor nobile ale actului de cultură, văzut ca parte determinantă a cooperării internaţionale, alături de care, creaţia sa dezvăluie atât propria sa sensibilitate, cât şi pe cea românească, pe care, în orice împrejurare, a servit-o cu o mare veneraţie şi responsabilitate” [8].



Monica Negru
(nr. 11, noiembrie 2021, anul XI)




NOTE

1. Adina Berciu-Drăghicescu, Anemari Monica Negru, Elena Văcărescu în Eroinele României Mari. Destine din linia întâi, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2018, p. 445-446.
2. Alin Ciupală, Bătălia lor: femeile din România în Primul Război Mondial, Editura Polirom, Iași, 2017, p. 145.
3. ANR, SANIC, fond Comitet de asistență Crucea Rosie, dosar 122.
4. Elena Bogdan dr., Feminismul, Timișoara, p. 87.
5. ANR, SANIC, fond Familial Cantacuzino, dosar 183, f. 300, manuscris.
6. Ibidem, dosar 264, f. 26.
7. ANR, SANIC, fond personal Vrioni Aida, dosar 38/1927, f. 1-4, manuscris; articolul a fost publicat de Aida Vrioni în „Revista Scriitoarei”, Anul I, nr. 5, martie 1927.
8. Ştefania Viorica Rujan, Trois cas d”integration dans l”espace culturel francais: Anna de Noailles, Marthe Bibesco, Helene Vacaresco, Editura Junimea, Iași, 2003, p. 397.