O deschizătoare de drumuri: Margărita Miller-Verghy

Margărita s-a născut în 1 ianuarie 1864, la Iași, fiind fiica profesorului și politicianului Gheorghe Milewsky (descendent dintr-o familie nobilă poloneză, refugiat politic în Moldova) și a Elenei Miller-Verghy. Profesorul şi-a schimbat numele şi religia după căsătorie [1], a murit subit când Margărita avea numai patru ani, dar mama ei a reuşit să-i asigure o educaţie sistematică la Geneva – o lectură bogată și complexă, cunoașterea a șase limbi străine (greaca veche, engleză, franceză, germană, spaniolă, rusă). După cinci ani, ruinată, familia a fost nevoită să revină în țară, iar Margărita și-a continuat studiile și și-a luat bacalaureatul la Azilul de fete „Elena Doamna” din București. Apoi, a avut din nou posibilitatea să se înscrie la Universitatea din Geneva, unde și-a luat licența în litere și doctoratul în filozofie.
Mama Margăritei, Elena Miller-Verghy, o femeie erudită, poliglotă, cu studii temeinice în străinătate, a deschis în septembrie 1870 primul pension de fete din Bucureşti (cu clase primare şi liceu), instituţie care a dobândit repede un înalt şi binemeritat prestigiu. Graţie unei politici moderne și inovatoare de formare a unui corp profesoral propriu, porţile Pensionului Miller-Verghy au stat mereu deschise în faţa celor mai prestigioşi tineri literaţi, diplomaţi şi oameni politici ai vremii, precum Barbu Ştefǎnescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Spiru Haret, Virgil Arion, Ştefan Sihleanu sau Alexandru Vlahuţă [2].
În anul 1901, Margărita a tradus și a publicat anonim la Geneva – iar în 1904 la București – 45 de poezii ale lui Mihai Eminescu, ea fiind prima care a tradus în franceză din lirica eminesciană [3]. Multe din publicațiile Margǎritei le-a semnat cu pseudonime ca: Mama Lola, Ion Pravilǎ, Marg. M-V, Ariel, Dionis, Ilie Cambrea şi altele.
Revenită în țară, Margărita a început o amplă activitate de traducere a unor lucrări literare valoroase (Regele Lear, Macbeth, Dacă îți place de William Shakespeare, Mildred de Robert Browning, Sonete portugheze de Elisabeth Barret Browning, Grădinarul de Rabindranath Tagore ș.a.) și colaborare cu revistele „La Roumanie”, „Semănătorul”, „La Patrie”, „Flacăra”, „Viața Românească”, „Dreptatea”, „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români” ș.a.
Un alt domeniu în care s-a implicat și a promovat Margărita a fost cel al tradițiilor populare. În 1907, a publicat la editura Goebbels lucrarea Isvoade strămoșești, împreună cu o ediție franceză intitulată Motifs ancients de décorations roumaines [4], pe baza unei cercetări științifice sistematice.

Coperta lucrării Margăritei Miller-Verghy, Vechile motive decorative românești

Covor vechi oltenesc, secolul XIX
(Sursa: Margărita Miller-Verghy, Vechile motive decorative românești, p. 331)  


 
Motive decorative la Mănăstirea Curtea de Argeș
( Sursa: Margărita Miller-Verghy, Vechile motive decorative românești, p. 232)

Despre această lucrare, Nicolae Iorga a scris un raport în vederea acordării premiului „Năsturel” de Academia Română: „D-rei Miller-Verghy îi va rămâne meritul de a fi pornit studiile teoretice despre arta populară românească, adăugând la colecțiile existente una din cele mai bogate și mai îngrijite”. [5]
La București, Margărita a fost profesoară, apoi directoare la Școala Normală din Azilul de fete „Elena Doamna”. Interesată de modernizarea învățământului românesc, Margărita Miller Verghy a publicat în anul 1900 un Manual pentru învățarea limbii franceze și lucrări pentru elevi, precum Copiii lui Răzvan (1912), lucrare premiată de Academia Română. În raportul realizat pentru Academie, scriitorul Duiliu Zamfirescu spunea: „Cercetând din nou anul acesta lucrarea d-șoarei Miller-Verghy, cu toate adaosurile făcute, potrivit dorințelor Academiei, o găsesc mai mult ca oricând completă și demnă de a fi încoronată. Cele 28 de capitole, introduse în urmă, cuprind materia cea mai variată, trecând de la Dunăre, la Anibal, Iuliu Caesar, Newton, Eminescu, Casa de Economii, etc., cu o rară înțelepciune în alcătuirea bucăților. Profesorul, care vorbește copiilor de Caton din Utica, de Pasteur și de Grigorescu, are o mare iscusință în împerecherea vorbelor și apropierea lor de mintea celor prea tineri. Toate datele istorice sunt adevărate.” [6]

Coperta lucrării Margăritei Miller-Verghy, Copiii lui Răzvan, Atelierele Grafice Socec, București, 1912
(Sursa: biblioteca Arhivelor Naționale ale României)

Margărita Miller-Verghy în centru, având alături pe Aida Vrioni (în dreapta ei) și pe scriitoarea Lucia Demetrius,
cântăreața Viorica Vrioni (în stânga)
(Sursa: ANR, Colectia Documente Fotografice I 7732 poza 4)

De asemenea, a fost membră a Uniunii Intelectuale Române, o asociație culturală coordonată de Alexandrina Cantacuzino, care a organizat sesiuni și conferințe științifice anuale, serate literare – uneori cu participarea Reginei Elisabeta, a Reginei Maria. Se  recitau versuri traduse în limba franceză de Margărita Miller Verghy, din poeţii: Goga, Pillat, Alecsandri, Eminescu [11].              
În anul 1924, Margărita Miller Verghy a suferit un accident grav de mașină și și-a pierdut aproape complet vederea, deși s-a tratat cinci ani într-un sanatoriu la Nantes. „În 1924, scrie prefaţatoarea Blandinei, dupǎ ce admirase exponatele Muzeului Gustave Moreau din Paris, plecând spre locuinţa lui Patan şi Henrietta Sihleanu, Mǎrgǎrita Miller-Verghy îşi întâlneşte ceasul rău: un camion în plină viteză sfărâmă taxiul în care se afla şi o puternică lovitură la cap îi desprinde retina ambilor ochi. O noapte neagră avea s-o învăluie pentru tot restul vieţii” [12].
Chiar şi lipsită de vedere, Margărita Miller Verghy a continuat să participe la viaţa culturală. Astfel, în anul 1925, împreună cu Adela Xenopol, a fondat Societatea Scriitoarelor Române, ea fiind vice-preşedintă. În anul următor, membrele asociaţiei au publicat „Revista Scriitoarei”, redenumită din 1929 „Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Români”. Din comitetul de conducere al acestei reviste au făcut parte: Margărita Miller-Verghy, Hortensia Papadat-Bengescu, Claudia Millian, Liviu Rebreanu, Ion Peretz, Ion Pillat, Adrian Maniu. În acest comitet au activat şi Nichifor Crainic, Agatha Grigorescu-Bacovia, Constantin Rădulescu-Motru, Radu Gyr, Ion Minulescu. Adela Xenopol era menţionată ca fondatoare, iar Aida Vrioni a fost directorul revistei din 1931 până la dispariția în 1944.

Antetul „Revistei Scriitoarelor și Scriitorilor Români, Anul III, nr. 6-7, iunie-iulie 1929

Bucureşti, joi 29, 1929
Scumpa mea,

Am primit chiar acum scrisoarea d-tale. Clementine scrie aşa de clar şi de repede, încât prefer să-i dictez, decât să te mai necăjesc cu nenorocita mea caligrafie. Veştile bune sunt că Cella a fost o săptămână la Bran, la Regină, şi că i-a cerut din partea mea un articol pentru numărul din septembrie, pe care Regina l-a promis. Martha Bibescu nu e în Bucureşti, dar sper s-o prind pentru mai târziu.
A doua veste bună este că Tautckhline a luat angajament să ne facă 20 de abonaţi, pe care să-i încaseze chiar ea, acelaşi angajament mi-l iau şi eu, îndată ce te vei întoarce. Mă duc în persoană la 25 de prieteni, de la care nu vin fără 25 de lei în buzunar.
A treia nuvelă bună e că persoana care trebuia să-mi plătească ipoteca în octombrie mi-a plătit chiar acum. Încât nu mai am nici o grijă de partea asta.
A patra nuvelă bună e că în chestiunea pensiei mele am aranjat cât se putea de bine la Ministerul de Instrucţie, ducându-mă aproape zilnic, în faţa frumoasei d-tale case. Cred să termin cât de curând şi la Ministerul de Finanţe în chestiunea pensiei.
A cincea nuvelă bună e că mă simt foarte en forme şi că am început să-mi dictez romanul (Prinţesa în crinolină), al cărui erou se cheamă Florin.
Acum iată şi nuvele mai puţin bune: am fost bolnavă de două ori de când ai plecat, probabil din pricina căldurii, dar acum sunt bine de tot.
A doua nuvelă rea: n-a fost chip să prind până acum iscălitura lui Mirtho, căci lipseşte din Bucureşti şi am rămas cu aprobarea verbală. Samoilă nu mai poate umbla după el, căci e plecat la Berlin, dar din fericire umblă pentru mine şeful de cabinet de la Instrucţie. Ştii că de asta depinde între altele şi soarta Revistei?
A treia nuvelă rea: n-am putere să vorbesc cu Mitropolitul, la care am o chestiune gravă, cu toate că mi-a dat audienţă, dar am aflat prea târziu, neavând telefon.
A patra nuvelă rea e că n-am putut să mă duc la Predeal, la nepoata dnei Brăiloiu, unde eram invitată pe toată vara, neputând suporta altitudinea de 1000 de metri. Bineînţeles, m-aş fi oprit mai întâi la d-ta.
A cincea nuvelă şi cea mai rea dintre toate e că n-am să pot veni să te văd, cum aş dori, pentru că sunt prizonieră aici după cum vezi. Şi, Doamne, mult mi-ar fi plăcut să stau cu Dta sub brazi, fie şi cu trei şaluri pe mine, să vorbim, să citim, să-mi cânţi. Ce schimbare de la pensiunea Varom la Dta. Dacă, dacă, dacă o vrea Dumnezeu să termin favorabil înainte de întoarcerea dumitale, n-ar fi imposibil să-ţi pic pe o zi, două, dar vezi singură că nu pot încă hotărî nimic.
Am citit câteva cărţi admirabile, una absolut extraordinară: A l’Ouest Rien de Nouveau. Sper că ai citit-o, e o carte dintr-o mie şi, cum Florinel e pasionat, sper că o fi cumpărat-o, aş cumpăra-o şi eu, care m-au apucat idei de economie, căci m-am cam lansé în cumpărări de mobile, şi am făcut chiar drăguţ această odaie în care sper să nu mucezesc mult timp – câte inimi a sfărâmat Viorel şi câte capete a întors? Dar drăguţa ei mamă, ce conquêtte a mai făcut?
(...)

Încă odată sărutări                    Zâna cea mică

De asemenea, Margărita Miller Verghy a continuat tot restul vieții să activeze, să scrie, să colaboreze constant la revistele „Sămănătorul”, „Timpul”, „La Roumanie”, „Viața românească”, „Dreptatea”, „Flacăra”, „Rampa”, „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români”, ș.a. A fost una din primele scriitoare moderne din România, abordând o paletă literară diversificată: romane (Cealaltă lumină – premiul Academiei Române), romane polițiste (Prințesa în crinolină), nuvele (Umbra pe ecran), piese de teatru (Prințul cu două chipuri, Garden-Party, Gura Lumii), albume de artă populară (Isvoade strămoșești – premiul Academiei Române), antologii (Evoluția scrisului feminin în România, împreună cu Ecaterina Săndulescu), traduceri (în limba franceză din operele lui Alexandru Vlahuță, Mihai Eminescu, în limba română – W. Shakespeare, Somerset Maugham).
Iată cum își descrie opera literară, în antologia Evoluția scrisului feminin în România, care a fost prefațată de Eugen Lovinescu, chiar autoarea: „Ceea ce caracterizează scrierile Marg. Miller-Verghy e deosebirea dintre formă și fond, fiecare de esență diversă, o limbă riguroasă românească, în care neologismele suferă o aspră prigoană sub influența lui Delavrancea, o limbă cu vădite forme arhaice servește de mod de exprimare unui suflet cu rezonanțe fundamental occidentale. Preocuparea substratului moral al unei opere, chiar dacă nu se înfiltrează în scris decât în mod indirect, e o atitudine a gândirii îndeosebi apuseană și nu se găsește în literatura răsăritului nostru. Sufletul din care izvorăsc scrierile acestei autoare oglindește influența marilor gânditori francezi mai mult decât seninătatea orientală, luminosul păgânim și spontaneitatea românului neaoș. Zugrăvirea personagiilor printr-o sinteză simplificată, o revărsare continuă de intimă poezie și de înalt înțeles moral, fac din Margărita Miller-Verghy o figură de o reală originalitate printre scriitorii români contemporani.” [15]
Profesoară, scriitoare, jurnalistă, traducătoare, militantă pentru emanciparea femeii, inovatoare, deschizătoare de drumuri, o femeie sensibilă, muncitoare, generoasă, caldă, Margărita Miller-Verghy a fost una din cele mai desăvârșite femei din România în prima jumătate a secolului XX.

Margărita Miller-Verghy (1864-1953)
(Sursa: Marg. Miller-Verghy și Ecaterina Săndulescu, Evoluția scrisului feminin în România,
Editura Bucovina, București, 1935,p. 278, în Biblioteca ANR)

Monica Negru
(nr. 1, ianuarie 2022, anul XII)

NOTE

1. Margărita Miller Verghy, Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin din România, Bucovina, Bucureşti, 1935, p. 177.
2. Ştefan Ion Ghilimescu, Memorie şi literatură, în „Viaţa Românească”, 8-9/1921, https://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/09/memorie-si-literatura/#content
3. Margărita Miller Verghy, Ecaterina Săndulescu, op. cit., p. 280.
4. Ibidem, p. 281.
5. Margărita Miller-Verghy, Vechile motive decorative românești, ediție critică de I. Oprișan, Editura Vestala, București, 2007.
6. Margărita Miller-Verghy, Copiii lui Răzvan, Atelierele Grafice Socec, București, 1912, p. XIV.
7. Margărita Miller Verghy, Ecaterina Săndulescu, op. cit., p. 282, 283.
8. George, Marcu Femeile de seamă din România. De ieri și de azi, Meronia, București, 2017, p. 299.
9.  Ibidem.
10. ANR, SANIC, fond Familial Cantacuzino, dosar 209, f. 128, manuscris.
11. Ibidem, dosar 187, f. 1-19, manuscris.
12. Ştefan Ion Ghilimescu, op. cit.
13. „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români”, An VI, nr. 4, aprilie 1930.
14. Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni, vol. I, Memorii şi corespondenţă, editor Anemari Monica Negru, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2021, p. 112-113.
15. Margărita Miller Verghy, Ecaterina Săndulescu, op. cit., p. 284.