Smaranda Brăescu, zburătoarea

Maranda (așa apare în actul de naștere [1], era alintată Măndița) s-a născută la 21 mai 1897, fiind al optulea copil (a avut și un frate geamăn, Panait Paul) al unei familii de răzeși, Maria și Dumitru Brăescu din satul Hănțești, comuna Buciumeni (județul Covurlui-Ga­lați) [2].
Clasele primare le-a făcut într-un sat învecinat, a absolvit școala profesională de fete din Bârlad (1916), unde în semn de respect, locuitorii au ridicat, în mai 2017, o placă de marmură în amintirea ei [3]. A obținut rezultate bune la religie, matematică, gospodărie, lucru, a învățat și limba franceză și cea italiană, ulterior și engleză și germană, cunoștințe foarte utile în călătoriile și colaborările ei internaționale [4].

(În imagine, Smaranda Brăescu. Sursa: Neculai Staicu-Buciumeni, Anii de glorie ai Smarandei Brăescu, Edit. „Vasile Cârlova”, București, 1998, p. 98)

Apoi a plecat la Bucureşti, s-a înscris la Şcoala normală „Principesa Elisabeta”, unde a locuit la internat. În primii ani după terminarea studiilor și în perioada Primului Război Mondial a fost învățătoare în comuna natală, apoi a lucrat ca funcţionară la sediul din Bucureşti al întreprinderii petroliere Astra Română, serviciul vânzări [5]. Smaranda și-a completat studiile în perioada 1924-1929, când a fost studentă la Şcoala de Belle Arte, secția artă decorativă și ceramică.
Se pare că la 26 mai 1912 [6], Măndița a văzut un avion trecând deasupra satului său, Hănțești, și i s-a înfiripat ideea de a deveni pilot, dar avea o stare financiară modestă (i-a murit tatăl în 1913, iar mama în 1924) și în acei ani femeile nu practicau astfel de meserii. Totuși, era o vreme în care femeile începeau să prindă curaj pentru a se afirma în diverse domenii considerate exclusiv ale bărbaților. Așa, de pildă, în 1914, Elena Caragiani, născută în Tecuci, obținuse brevetul de aviator în Franța. Smaranda a ajuns în 1923 pe aerodromul Școlii Militare de pilotaj din Tecuci, unde a participat la primul ei zbor [7].
În 1928, la un miting aviatic de la București, l-a cunoscut pe renumitul paraşutist german Otto Heinecke și cu ajutorul financiar al bunicii, al unor prieteni, a frecventat Şcoala Specială de Paraşutism „Schroeder” din Berlin. După antrenamente și cursuri, sub îndrumarea lui Otto Heinecke, la 5 iulie 1928, Smaranda Brăescu a executat primul salt cu parașuta, de la o înălțime de 600 m, pe aerodromul Staaken, simțindu-se „ca un copil căreia i-a reușit o ștrengărie” [8], dar devenind astfel prima femeie parașutist din România, al patrulea stat european, după Franța, Cehoslovacia și Elveția, cu o femeie parașutist brevetată!
Întoarsă în România, cu brevetul ei german de parașutistă a participat la mitingul aerian din 26 octombrie 1928, organizat la Băneasa de Aeroclubul Regal al României, și a executat primul salt în țara noastră. Era o femeie cu un curaj nemaivăzut în România: participa la un salt simultan, alături de celebrii constructori de parașute Otto Heinecke și Leslie Irving. A realizat 11 lan­sări în perioada 1928-1930, cu diverse peripeții, în cadrul mitingurilor aviatice la Bucureşti, Braşov (motorul s-a oprit în momentul decolării), Iaşi, Galaţi, Brăila (a căzut în Dunăre), Oradea, Cernăuţi (la Cluj şi Satu Mare a aterizat în copaci) [9]. A fost și grav rănită în urma unei lansări din vara anului 1930.

 
Smaranda Brăescu alături de colegi piloți și parașutiști (Sursa: Mircea Tanase, op. cit., p. 202)

La 2 octombrie 1931, Smaranda Brăescu, cu avionul Potez XXV, pilotat de locotenent Alexandru Papană [10], a doborât recordul mondial feminin la saltul cu parașuta, executat fără mască de oxigen, de la o înălţime de 6.000 de metri, aterizând în condiţii optime pe câmpia Bărăganului, nu departe de Urziceni, după o planare de cca. 22 de minute. Smaranda descria această experiență astfel: „După câteva minute de coborâre, încep să fiu legănată de niște groaznice balansuri, drumul mi se pare un chin. Nu fac nici o mișcare de teamă să nu amplific oscilațiile balansurilor, mă mulțumesc să-mi încleștez mâinile pe centura barografului, ca pe o prețioasă comoară. Așa, cu brațele încrucișate pe barograf, am străbătut mai bine de 5000 de metri, căzând din balansurile vânturilor în golurile amețitoare de aer, prin care mă prăbușeam fulgerător spre pământ cu parașuta pe jumătate închisă... Plângeam epuizată, privind ca prin vis linia de argint a Ialomiței, care curgea în dreapta, și luciul unei bălți în stânga. Pământul se apropia, zăresc silințele țăranilor ieșiți la culesul porumbului... În clipa în care îmi aruncam din mână și una din mănuși, am căzut în lanul de porumb, peste care am avut vremea să văd poposind și mătasea albă a parașutei” [11].
Acest salt a fost omologat de comisarul sportiv al Aeroclubului Regal al României, care a consemnat că după 21 minute și 25 secunde, Smaranda Brăescu a aterizat lângă gara Sărățica, la 28 km de Slobozia, și de Federația Aeronautică Internațională ca record mondial [12].
La 8 octombrie 1931, Martha Bibescu i-a trimis o scrisoare în care își exprima admirația pentru realizările Smarandei: „Scumpă Domnișoară Brăescu, ca toată lumea din țara asta am fost mișcată de modestia cu care ai săvârșit un act de eroism menit să încerce un mijloc de salvare pentru toți aviatorii. Vei primi o invitație a Aeroclubului pentru masa pe care o dăm la Mogoșoaia în cinstea Miniștrilor Aerului ai Franței, Angliei și Italiei, însă doresc să-ți scriu eu singură aceste rânduri ca să-ți spun că cinstea va fi pentru noi dacă te vom avea pe D-ta la masa noastră. Îți voi trimite un automobil și pe unul din prietenii noștri aviatori care să te însoțească până aici. Te rog să primești, scumpă Domnișoară Brăescu, sentimentele de caldă admirație pe care ți le păstrez, ca soție de aviator, ca româncă și ca femeie.” [13]
Federația Aeronautică internațională i-a omologat săritura ca record național absolut și un nou record mondial la femei și a decorat-o cu Ordinul Virtutea Aeronautică Internațională, clasa „Crucea de Aur”. Decorația i-a fost acordată Smarandei Brăescu în cadrul unei recepții organizate de Aeroclubul Regal Român, cu prezența lui Valentin și Martha Bibescu, a miniștrilor aerului din Anglia, Franța, Germania și România [14].
Cu ajutorul banilor strânși în urma unei subscripții publice deschisă de ziarul „Universul”, director fiind Stelian Tănase, un susținător constant al aviatoarei, în decembrie 1931, Smaranda a plecat în Statele Unite ale Americii, cu convingerea: „Viața mea nu înseamnă nimic dacă o țin pentru mine. Viața mea o dăruiesc țării. Dar vreau să i-o dăruiesc frumoasă și încărcată de glorie. Nu mă voi întoarce decât biruitoare, pentru că eu cred în steaua mea” [15]. În cursul primelor luni ale anului 1932 a participat la o serie de mitinguri aeriene în California, obţinând şi aprobarea Ministerului de Război al SUA pentru a se pregăti la o unitate militară a aviaţiei americane. După mai multe încercări ratate, în ziua de 19 mai 1932, românca a scris o pagină a paraşutismul mondial: Smaranda a decolat într-un avion pilotat de americanul Booshart, de la baza militară aeriană de la Sacramento, s-a lansat cu paraşuta de la o înălţime de 7.315,2 m (24.000 de picioare), stabilind astfel noul record mondial de paraşutism feminin şi masculin deopotrivă. Într-o scrisoare trimisă ziarului „Universul”, Smaranda relata despre saltul său record:

„...Am tras încă o dușcă bună de oxigen, am aruncat masca și mi-am tras ochelarii pe ochi, ca să mă apere de curentul avionului și, astfel, să pot vedea ce fac. Și apoi... Dumnezeu să mă aibă în paza lui! Căderea fulgerătoare în spațiu, la capătul căreia mă aștepta moartea sau biruința.
Încerc să-mi controlez funcționarea simțurilor și a conștiinței. Nu făcusem poate 30 și draga și credincioasa mea parașută se deschide luându-mă încă o dată sub aripa ei ocrotitoare. Încerc să privesc în sus, la alba ei făptură, dornică să-i mulțumesc printr-un salut, dar lumina ochelarilor este prinsă în strat gros de gheață, care-mi împiedica vederea. Un ger sălbatic îmi arde fața. Ridic ochelarii pe frunte și constat că mâinile îmi sunt aproape țepene, cu toate că le adăpostisem în două perechi de mănuși. Le trec repede prin centura parașutei americane ca să le feresc de tăișul frigului. N-am simțit lipsa aerului, pentru că-mi umplusem bine pieptul cu oxigen, înainte de a sări. Curenții se întețesc și deodată cu ei tortura balansurilor și a vârtejurilor, atât de groaznica pentru stomac.
Centura mă strângea de-mi venea să țip. Până jos mai era de furcă, iar chinul devenea insuportabil. Plânsul meu era un geamăt. Mă uit după avion. Nici un semn, nici un zgomot, afară de foșnetul parașutei și al tânguirii mele. Observ sub mine o pânză de nori și intrând în ei, mi se năzare un zgomot de avion. Ce bucurie am simțit! Dar zgomotul s-a pierdut. Mi se părea că nu mai cobor și că oprită-n loc între pământ și cer, visez la țara mea atât de depărtată, și la toți care m-au ajutat, fericită că-i pot vedea mulțumiți acum că ajutorul lor n-a fost zadarnic. Dar, iată, zarea se limpezește. Am ieșit din ceață, deasupra unei mari câmpii. Mă înciudasem că nu vedeam aerodroamele din Sacramento și nici orașul. Cunoșteam locul din celelalte zboruri, dar de data aceasta nu știam unde sunt. Vântul mă ducea într-o direcție nouă, pe care n-o cunosc. Deosebesc într-o parte prezența unor ape. Curenții mă duc într-acolo. Eu un râu mare și în apropiere un lac și mai mare.
E precis. Curenții mă mână la înec sigur. Avionul meu nicăieri. Jos, ici și colo, câte o casă. Atât. Numai aveam decât vreo mie de metri și căderea mea se proiecta sigur în lac. Dar chiar dacă aș fi scăpat de lac, aș fi dat peste râu, el însuși foarte lat și foarte aproape de lac. Iar între ele... mlaștină.
Disperată încerc o minune. Îmi adun puținele forțe ce-mi mai rămaseră și caut să deschid parașuta americană. Voiam să mai câștig timp, prelungind plutirea în aer, în nădejdea că voi fi împinsă spre țărm. Dedesuptul meu era moartea și eu mă îndreptam precis în brațele ei. Apa era sub picioarele mele, la câteva sute de metri. Am închis ochii. Cred că am leșinat...
M-am pomenit într-un lan cu secară. Nu-mi venea să cred...[16]

A urmat apoi cursuri la școala de pilotaj de la New York, obținând brevetul internațional de pilot pentru avioanele de turism. În 1937, brevetul internațional de pilot a fost echivalat cu unul românesc.

Brevetul de pilot obținut de Smaranda Brăescu în SUA. (Sursa: Mircea Tănase, op. cit., p. 203)

Regele Carol al II-lea decorând-o pe Smaranda Brăescu. (Sursa: Mircea Tănase, op.cit., p. 201)

Elogios a fost și discursul rostit la Academia Română, la 28 mai 1932, de poetul Octavian Goga: „Propun ca Academia Română, în sesiunea ei actuală, să acorde premiul de Virtute «Mavrogheni» domnișoarei Smaranda Brăescu, cunoscută parașutistă. Când fac această propunere, îmi dau seama că nu mă îndepărtez cât de puțin de spiritul literelor fundamentale, căci interpretează virtutea în sensul abnegației și al jertfei și vrea să recompenseze aceste calități sufletești.” [19]
Numeroase asociații și lidere feministe – Institutul cultural feminin, Consiliul Național al Femeilor Române, Casa Femeii, Ortansa Satmary, Alexandrina Cantacuzino, Margareta Atanasiu ș.a. – au organizat reuniuni cu Smaranda Brăescu, unde au elogiat realizările aviatoarei și au susținut idealurile ei. Alexandrina Cantacuzino a cerut ca aviatoarea să fie integrată la școala de pilotaj și să i se pună la dispoziție un avion [20].

Smaranda Brăescu felicitată de compatrioate (Sursa: Mircea Tănase, op.cit., p. 202)

Opinia publică a susținut visul Smarandei de a avea un avion, în 1934 s-au strâns fonduri cu contribuția unor primării, bănci, ministere, asociații, personalități, finalizate prin construirea unui avion modern, numit de temerara aviatoare: „Aurel Vlaicu”. A zburat sistematic, decolând de pe aeroportul București-Băneasa, executând zboruri Anglia-România, peste Iugoslavia și Italia [21]. La 19 mai 1936, la bordul propriului avion, marca „Milles Hawk” (de fabricație engleză), Smaranda Brăescu a realizat primul zbor al unei aviatoare din România peste apele Mediteranei, de la Roma la Tripoli, a zburat 6 ore și 10 minute.
După începerea războiului, Smaranda a fost încadrată ca instructor la Şcoala de paraşutişti de la Popești-Leordeni (1941). La cererea sa, a fost încadrată în Escadrila 1 Sanitară (1942), numită și Escadrila Albă, compusă numai din femei care executau misiuni de transport ale soldaților răniți pe frontul de Est. Pentru acest ajutor acordat răniților a fost decorată în 1943 cu Ordinul Crucea „Regina Maria”, clasa a III-a [22]. Apoi, pe frontul de Vest a plecat în calitate de comandant al unui pluton de voluntare încadrat în Detaşamentul „Corneşti” şi în Escadrila Sanitară (1944-1945). Sfârşitul războiului o găseşte pe Smaranda, împreună cu altă remarcabilă femeie-pilot, Mariana Drăgescu, pe aerodromul Trencin din Cehoslovacia, făcând parte din Escadrila 113 Legătură.

14 octombrie 1941. Smaranda Brăescu și colegi piloți. (Sursa: Mircea Tănase, op. cit., p. 200)

Smaranda Brăescu a semnat, alături de alte personalităţi (doctorul Gr. T. Popa, actorul Constantin C. Tănase ș.a.), un raport confidenţial care denunţa falsificarea alegerilor din 1946. Documentul a ajuns în mâinile Siguranţei Române, astfel încât aviatoarea a fost condamnată la doi ani de închisoare, în contumacie, fiind acuzată de legături cu grupurile anticomuniste „Haiducii lui Avram Iancu”, „Sumanele Negre” şi „Mişcarea pentru Libertate”. Pentru a scăpa de arestare a fost nevoită să se ascundă în județele Iaşi şi Bacău. S-a îmbolnăvit de cancer mamar și între noiembrie 1947 şi februarie 1948 s-a refugiat la Congregaţia Maicii Domnului din Cluj, sub numele de Popescu Maria, iar în ianuarie 1948 a fost internată la Clinica Universitară Cluj. S-a stins din viață la 2 februarie 1948, fiind înmormântată în Cimitirul Central din Cluj, sub numele de Maria Popescu.
Numeroase ziare și reviste contemporane, din România – „Universul”, „Curentul”, „Neamul românesc”, „România aeriană”, „Ilustrația Română”, „America”, „Dimineața”, „Cuvântul”, „Ardealul” ș.a. – și din alte țări au publicat opinii, note, fotografii despre uimitoarele realizări ale aviatoarei.
Memoria Smarandei Brăescu este cinstită astăzi printr-o stradă în București care-i poartă numele și un loc dedicat în cadrul Muzeului Aviației Române. În 2012, în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României au intrat două costume populare din zona Muscelului care i-au aparținut aviatoarei românce și pe care le purta cu mândrie la diverse festivități. Pe 21 mai, ziua de naștere a zburătoarei, noi, româncele, ne amintim cu drag, admirație și mândrie de Smaranda Brăescu, prima femeie-pilot și prima femeie paraşutist cu brevet din România, campioană europeană la paraşutism (1931) şi campioană mondială (în 1932, cu recordul de 7.315,2 m la Sacramento, SUA).

Inscripție despre Smaranda Brăescu la școala din Bârlad unde a învățat
(Sursa: Mircea Tănase, Smaranda Brăescu – un vis împlinit și un destin frânt, în Femei celebre ale României Întregite,
Muzeul Județean „Ștefan cel Mare”, Iași, 2020, p. 204)

Monica Negru
(nr. 6, iunie 2022, anul XII)

NOTE

1.Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Galați, Registrul de stare civilă, 1897, nr. 59, f. 61.
2. Neculai Staicu din Buciumeni, consătean al aviatoarei, care a cercetat mulți ani numeroase surse și a scris despre ea cartea: Anii de glorie ai Smarandei Brăescu, Edit. „Vasile Cârlova”, București, 1998, p. 9.
3. Mircea Tănase, Smaranda Brăescu – un vis împlinit și un destin frânt, în Femei celebre ale României Întregite, Muzeul Județean „Ștefan cel Mare”, Iași, 2020, p. 188.
4. Neculai Staicu-Buciumeni, op. cit., p. 13.
5. Ibidem, p. 16.
6. Ibidem, p. 12.
7. Ibidem, p. 16.
8. Valeriu Avram, Smaranda Brăescu – o pasăre în văzduh, în revista „Magazin Istoric”, 1/2001.
9. George Marcu, Femei de seamă din România. De ieri și de azi, București, Editura Meronia, 2012, p. 85.
10. Neculai Staicu-Buciumeni, op. cit., p. 41.
11. Sorin Turturică, Smaranda Brăescu. Niciodată nu m-am întors din drum, în revista „Historia”, nr. 185, iunie 2017, p. 18.
12. Mircea Tănase, op. cit., p. 190.
13. Neculai Staicu-Buciumeni, op. cit., p. 45.
14. Ibidem, p. 47.
15. Ibidem, p. 5.
16. Ibidem, p. 80.
17. Mircea Tănase, op. cit., p. 192.
18. Ana Maria Sireteanu, Tudor Sireteanu, Jurnalul celebrei Smaranda Brăescu, Editura Vremea, București, 2010, p. 240.
19. Ibidem, p. 239.
20. Neculai Staicu-Buciumeni, op. cit., p. 108-112.
21. Alina Paraschiv, Smaranda Brăescu, în Femei remarcabile din România și Peru, Edit. Muzeul Literaturii Române, București, 2019, p. 40.
22. Mircea Tănase, op. cit., p. 195.