 |
|||
 |
|||
|
„Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni”: Opere dramatice și alte scrieri literare, vol. II
În imaginea alăturată, Aida Vrioni (ANR, Colecţia Documente Fotografice I 7732, poza 5)
De la 1898-1904 a colaborat cu articole şi lucrări literare la diverse ziare şi reviste, care oficiau în vremea aceea la Bucureşti [3]. În 1904, jurnalistul Constantin Mille a chemat-o la Bucureşti, oferindu-i un post de redactor permanent, salariat, la „Adevărul”, devenind astfel prima femeie din Romania ziarist-profesionist. A urmat o perioadă de peste doi ani de intensă activitate gazetărească, la ziarul „Adevărul”, unde avea rubrica ei, „Impresii și palavre”, ca și la „Dimineața” (de la aparitia acesteia) sau la „Țara”, „Cronica Literară” (Constanţa), „Provincia literară” (Tecuci) ş. a. A publicat cronică feminină, artistică, juridică, interviuri, reportaje, anchete. La inființarea sindicatului ziaristilor, a fost prima femeie care a devenit membră. Din anul 1907 s-a dedicat vieţii de familie (s-a căsătorit cu Ștefan Vrioni [4], funcționar, au avut doi copii: Armand Florin și Viorica), iar după o retragere în primii zece ani de căsătorie, Aida a revenit în spaţiul culturii. S-a afişat ca o femeie elegantă, foarte activă şi cu multiple talente – jurnalistă, prozatoare, dramaturg, activistă în multe asociaţii feministe; desigur, a fost apreciată, dar şi criticată de contemporani. S-a implicat și în mișcarea feministă: a devenit membru în Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, vice-preşedinta Uniunii Intelectuale Române şi presedintă a secţiei de „litere” a Consiliului Naţional al Femeilor Române. La 19 februarie 1925, a fondat, alături de Adela Xenopol, „Societatea Scriitoarelor Române”, devenind redactorul și sufletul „Revistei Scriitoarei”, redenumită din 1929 „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români” și condusă tot de ea până la încetarea apariției în 1944. În această revistă găsim scrieri semnate de mai toate membrele asociației, precum și de alte scriitoare consacrate: Hortensia Papadat-Bengescu, Claudia Millian, Ticu Arhip, Agatha Grigorescu, Alice Gabrielescu, Sanda Movilă, Maria Cunţan. La ea au colaborat şi Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu şi G. Bacovia.
Elena Văcărescu [5] Este cea mai strălucită figură feminină a secolului nostru. Cea mai desăvârşită personalitate din câte mi s-a dat să văd, este o revanşă a Creaţiunii în massa imensă de banali şi inexistenţi. De o inteligenţă uimitoare, de o comprehensiune căreia nu-i scapă nimic, de o activitate prodigioasă, de o energie fără pereche, de o amabilitate domnească, de un natural fermecător şi de o totală lipsă de pedantism şi poză, d-ra Văcărescu este vlăstarul fără de preț, produsul minunat al celor mai români dintre boierii noştri. M-am dus s-o văd aşa cum trebuie să te duci să vezi una din minunile acestui oraș miliardar în comori de artă. Am găsit-o înconjurată de români, în artisticul său apartament, situat într-unul din cele mai aristocratice cartiere [ale Parisului], în preajma admirabilei Avenue des Champs Elysées. M-a întâmpinat la ușa salonului, cu ambele mâini întinse spre mine, cu un surâs fermecător pe buzele care nu s-au crispat niciodată de asperitățile cuvintelor aspre și rele. Încă din prag mi-a furat tot sufletul și mi l-a alipit de al său, atât de cald al acestei îndrăgostite de omenire. M-a invitat într-un fotoliu comod și a luat loc alături de mine, cu bucurie ca și cum ne-am fi cunoscut din totdeauna. Pe ferestrele mari, tăiate pe cenușiul caselor din față, intra lumina bolnăvicioasă a străzilor Parisului, aceste tunele înalte și neacoperite. O femeie de serviciu, româncă ca și stăpâna, aprinde focul în largul cheminée, ca într-o enormă vatră strămoșească. Mă simțeam bine în atmosfera călduță și tihnită, în care graiul românesc îmi vorbea de țară și în care pâlpâitul flăcărilor îmi amintea poveștile nesfârșite, depănate la gura sobei, în lungile seri de iarnă. Ascultam ca într-un vis muzica mângâietoare a vocii d-rei Văcărescu, care-mi vorbea ca unei prietene vechi și mă lăsam furată (dusă) de farmecul nelămurit, ce mă învăluia de toate părțile ca o plasă fină și moale. Aș fi vrut s-o aud mereu, mereu, și eram furioasă de nesfârșitele vizite ce mi-o răpeau pentru câteva clipe, fără însă ca s-o îndepărteze cu totul de mine. Românce nenumărate, atrase toate de acest Paris, leagăn al gloriei [și mormânt al visurilor] [6] sau al bogăției, dezamăgite de realitatea crudă, care nu se aseamănă deloc cu mirajul viselor, vin cu aripile obosite să-și ia noi forțe din acest sanctuar al energiei, din această comoară de bunătate și dragoste. D-ra Văcărescu nu refuză pe nimeni, nu știe să refuze. Este dintr-un neam de oameni care n-au cunoscut nedelicatețea refuzului. N-a ieșit nimeni trist sau decepționat din casa d-rei Văcărescu. Toți coboară scările cu surâsuri pe buze și cu micul carton de recomandație în sacoșa grea încărcată acum de greutatea speranțelor. O fată tânără venise să ceară o recomandație pentru ca să facă cinema, alta pentru Crucea Roșie, alta pentru o persoană influentă, alta dorea să aibe o mai bună traducere la poeziile lui Eminescu, și tot așa mereu. Și d-ra Văcărescu dădea, dădea mereu, din comoara nesecată a sufletului său, nemulțumit veșnic de a nu putea da mai mult.[Sunt convinsă, că dacă d-ra Văcărescu ar cunoaște locul unde stă ascunsă fericirea, ar împărți-o toată, fără să-și oprească nimic pentru sine.] E sigur că d-ra Văcărescu n-ar putea prididi singură mulțimea recomandaților ce i se cer. Amabilul d-nul secretar, d-nul Munteanu, scria mereu la persoanele influente, cărora d-ra Văcărescu recomanda pe micile sale protejate, necunoscute până în clipa aceea și care când biruiesc, uită să-și amintească cine le-a înlesnit primii pași spre victorie. Dar d-ra Văcărescu nu vrea să știe de recunoștiință. Primește pe toată lumea cu același surâs fermecător și întinde la toți mâinile sale, atât de bogate în daruri sufletești. Toți românii vin cu drepturi în casa acelei pe care o cred datoare să ajute (...) [7] n-are nici o datorie față de sine. Nici unul din marii noștri oameni de stat nu a făcut pentru România, aceea cea făcut și face d-ra Văcărescu, pentru țara pe care a părăsit-o de atâta vreme, dar pe care n-a uitat-o niciodată. Nu cred să fie vreun român atât de atașat de pământul patriei, cum este această mare româncă. [Încununată cu aureola gloriei literare, nu se odihnește pe laurii câștigați și nu se închide în turnul de fildeș al acelora care nu se iubesc decât pe ei.] La Societatea Națiunilor, la tribuna publică, dar fără publicitate, d-ra Văcărescu își urmărește cu străduință și succes opera de a face cunoscută și apreciată țara noastră. Mai în urmă a ținut la Paris un ciclu de conferințe, care au fost urmărite cu mult interes de tot ce are Parisul mai distinct și mai select ca aristocrație a spiritului și a numelui. M-am despărțit cu o nesfârșită părere de rău de aceea pe care viața mi-o scosese în față numai pentru câteva clipe, ca pe urmă să mă doară mai mult comparația cu restul oamenirii. [În același timp, vrednica urmașă a marilor Văcărești, a scris în Universul impresii admirabile despre acea Franță generoasă, care i-a devenit patrie de adopție.] Mi-a dat fotografia și m-a îmbrățișat pe amândoi obrajii, ca o soră geamănă a sufletului meu. Am pornit pe scară fericită, cu dumnezeescul surâs al Elenei Văcărescu, răsărit pe buzele mele dezamăgite. Am pornit în goana mașinii pe Champs Elysées, scăldată în soarele luminos al amiezii. Micul interior în care îmi închisesem bucuria sufletului mi se părea că cântă (sic!). Și auzeam notele vii și cristaline (ale bucurii sufletului). Soarele minunat ce aurea văzduhul nu putea să egaleze pe acela care îl purtam eu în suflet. Al meu era mai luminos și mai ales mai cald. Era răsărit numai pentru mine, numai al meu și mă încălzea numai pe mine. Răsărise din flacăra vie a unei vetre românești, în fața căreia o formă mică îngenunchiată îmi amintea de femeile credincioase ale vechilor jupânițe. Raza caldă, furată din salonul d-rei Văcărescu, îmi însoțea pașii și îmi lumina calea. M-am dus numai s-o cunosc pe d-ra Văcărescu, nu să scriu ceva despre această desăvârșită personalitate, pe care nimeni nu e în stare să s-o descrie cum trebuie. Dacă am scris rândurile acestea, o rog să nu se supere. Fiecare își manifestă admirația așa cum poate. Eu, nemulțumită de a o păstra numai pentru mine, o arunc ca o pulbere (ploaie) de aur în mijlocul mulțimii, dornică de înviorare și de căldură, care n-a știut s-o păstreze în mijlocul lor și să-și dea seama ce suflet mare a părăsit pământul patriei de învie în suflete mari. Manuscris De asemenea, am transcris și piesele de teatru descoperite în fondul Vrioni Aida de la Arhivele Naționale, precum Învinsă! [9], piesă în patru acte care, deși neterminată, fiind inedită, am cosiderat că merită să fie cunoscută. Foarte greu lizibile și unele inedite – probabil Aida Vrioni nu a reușit să le publice în anii ’40-’50, când a fost război, apoi s-a instalat regimul comunist în România – sunt manuscrisele pieselor Aidei Vrioni: Prăbușirea [10], Să nu ucizi [11], Suflete în vâltoare [12], Decorat! [13], Viață nouă [14], Martirii de la Grivița [15], Ultimul zbor [16]. În stagiunea 1941, la Teatrul Naţional, s-a jucat piesa Suflete în vâltoare [17]. Aida Vrioni este și autoarea a două romane, care se păstrează în manuscris la Arhivele Naționale, dar au fost și publicate: Rătăcire [18], roman, editura „Adevărul”, Bucureşti, 1923, 234 pp. și Fata-sport [19], roman, editura „Adevărul”, Bucureşti, 1925, 210 pp.
Am integrat în această lucrare și texte despre culegerea de eseuri: Şi zilele grăesc [20], tipărită de editura „Cartea Românească”, la Bucuresti, în 1927, lucrarea cea mai dragă a Aidei Vrioni, de care era foarte mândră: „Eu, celebrul scafandru sufletesc – cum m-a numit un filozof al nostru după ce a citit «Şi zilele grăesc»…” În volum sunt incluse şi câteva pagini scanate din această carte a Aidei Vrioni, cu desene executate de pictorița Nadia Grossman Bulyghin.
În 31 octombrie 2022, cu ocazia „Zilei Arhivelor” (31 octombrie), a avut loc lansarea lucrării Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni, volumul II, Opere dramatice și alte scrieri literare (editor Monica Negru). Au luat cuvântul: Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române, Cristian Anița, directorul Arhivelor Naționale ale României, Lăcrămioara Petrescu, profesor universitar la Facultatea de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Alina Pavelescu, director adjunct la Arhivele Naționale ale României și Monica Negru, consilier superior la Arhivele Naționale ale României. După lansare, s-a organizat o masă rotundă cu tema Prinți și scriitori, moderată de Alina Pavelescu, la care au participat istoricii: Ștefania Dinu (Muzeul Național Cotroceni), Georgeta Filitti, Monica Negru (Arhivele Naționale ale României), Petre Otu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară), Alina Pavelescu (Arhivele Naționale ale României), Silvia Irina Zimmermann (Centrul de cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied).
1. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Prahova, Colecţia de condici şi registre de stare civilă, Primăria Municipiului Ploieşti, dosar 639-1880, f. 52v; Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Arhivelor Naţionale Istorica Centrale, fond personal Vrioni Aida, dosar 1, f. 1, dosar 58, f. 21v, 44v, manuscrise. |
||
