Amintiri despre Doina Bucur

Doina Bucur, pe numele ei real Florica Eugeniu Ionescu, s-a născut la 18 august 1896, la București [1], fiind fiica unui renumit muzicant, conducător de orchestră militară, Oscar Pursch. De la tatăl său a moștenit talentul muzical, devenind o violonistă perfecționistă, încă de la 12 ani ea fiind apreciată și invitată să cânte la Palatul Peleș de către Regina Elisabeta [2]. Și-a făcut studiile la Conservatorul din Lipsca (Leipzig), la absolvirea căruia a primit în mod excepțional premiul Mendelsohn, acordat pentru prima dată unei străine. Ulterior, a organizat concerte de vioară, a participat la festivaluri în diverse localități din țară.

În imaginea alăturată, Doina Bucur (1896-1940) (Sursa: Revista „Arhivele Olteniei”, An XIX, ianuarie-decembrie 1940, nr. 107-112, p. 270)

Doina Bucur a fost și o înzestrată poetă, ea a scris mai multe poezii (Cărări pustii, Întunecare, Parada, Seara de primăvară, Vara, Toamna, Iarna, Popas, Te-am visat astă noapte, Descătușare, Nostalgie, Crăciun trist),romane (În pământul ţării mele, Prăpastia), pe care le-am descoperit în numere din anii ’30 ale revistelor „Ramuri”, „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români” și „Arhivele Olteniei”. În 1938, a adunat și a publicat aceste poezii într-un volum – Poeme pentru adormit durerea –, semnalat în „Arhivele Olteniei” [3]. A scris și o colecție Poeme oltenești pe care le-a depus la Fundațiile Regale [4], despre care însă nu mai avem informații.
Doina Bucur s-a implicat în activitatea socială a comunității, astfel în anii Primului Război Mondial a lucrat ca asistentă voluntară în spitalele din Galați, ulterior ca profesoară de muzică la Caracal, unde a militat pentru sprijinirea copiilor săraci prin deschiderea de cantine, cămine. A promovat și emanciparea femeilor, ea fiind președintă a asociaţiei Gruparea Femeilor Române din acest oraș, membru supleant al Comitetului Societăţii Scriitorilor Olteni [5].
Poezii ale Doinei Bucur au fost publicate și în revista „Arhivele Olteniei”: Crăciun trist, Poeme pentru adormit durerea, Seara de primăvară, Vara, Toamna, Iarna, Descătușare, Nostalgie, Popas, Te-am visat astă noapte ș.a.

1934, ianuarie 20. Poezia Doinei Bucur: Descătușare
(Sursa: „Arhivele Olteniei”, An XIII, nr. 71-73, ianuarie-iunie 1934, p. 167)

Poezia Doinei Bucur: Popas
(Sursa: Revista „Arhivele Olteniei”, An XIX, ianuarie-decembrie 1940, nr. 107-112, p. 195)

Doina Bucur a fost prietenă cu jurnalista Aida Vrioni, a debutat în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor Români”, publicând mai multe poezii, eseuri, precum Întunecare, Cărări pustii, Înviere, Răsărit. Aida Vrioni a vizitat-o la Caracal în 1934, iar la Arhivele Naţionale din Bucureşti, fond Aida Vrioni, dosar 49/1934 se păstrează un fragment de jurnal în care jurnalista descria sejurul său la Caracal, când a fost găzduită de familia Doinei Bucur [6].
A scris și proză, schițe și romane, precum În pământul țării mele, care a fost distins cu Premiul Uniunii Intelectualilor din România. De asemenea, romanul Rătăcire, tipărit fragmentar în „Arhivele Olteniei” [7], iar eseul Răsărit în „Revista scriitoarelor și scriitorilor români” [8].

Răsărit de Doina Bucur (Sursa: „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români”, An VII, nr.1-2 , ianuarie-februarie 1933)

Căsătorită cu un avocat, Doina Bucur a avut patru copii, pe care i-a crescut și educat cu devotament, i-a vindecat de boli care au afectat-o ulterior pe ea. La 24 iunie 1940, după o operație la un spital din București, Doina Bucur a murit la numai 46 de ani [9].
Despre Doina Bucur s-au păstrat foarte puține informații, o sursă relevantă fiind un articol al Aidei Vrioni, care se păstrează la Arhivele Naționale ale României [10] și l-am publicat recent în culegerea de documente Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni. Opere dramatice și alte scrieri literare:

„Doina Bucur

Doina Bucur a debutat în paginile acestei reviste, căreia i-a rămas credincioasă până în luna iunie a acestui an, când o moarte nedreaptă și barbară i-a <rupt> firul tinerelor ei zile.
Sunt 10 ani, sau poate și mai puțin, de când o scrisoare remarcabil de interesantă - însoțită de un manuscris – mi-a descoperit existența Doinei Bucur. Scrisă cu litere mari, egale, subțiri și elegante, cu vorbele detașate unele de altele și cu rândurile drepte, fără suișuri sau scoborâșuri, scrisoarea Doinei Bucur dezvăluia fără putință de înșelare, pe femeia energică, activă, precisă și cu o rară voință de a înfrunta viața cu toate surprizele ei. Stilul însă, deși ferm și hotărât, nu era în totală armonie cu forma. O sensibilitate extremă, o umbră de neliniște ce abia filtra printre rânduri, pricinuită de grija pentru ai săi, și o mare dragoste pentru frumos, sunt toate fațetele lui, denota pe mama și pe artista cu sufletul vibrant și nespus de duios. Totul exprimat într-un limbaj colorat, îmbibat de gândire și originalitate și uneori de o cuceritoare poezie.
Incontestabil, că Doina Bucur a avut un real talent de scriitoare; dar acolo unde acest talent se vădea pe deplin, țâșnind din fiecare rând, din fiecare vorbă, era în versurile ei particulare. Ce interesante, ce variate și ce pline de viață erau scrisorile Doinei! Atâta vioiniciune se revărsa din ele, că uneori mă amuțea. Rândurile ei erau pentru mine o adevărată sărbătoare. Le citeam cu emoție, le așteptam cu o îndreptățită bucurie, care nu mi-a fost înșelată niciodată. În ultimii ani însă, de câte ori primeam plicul mare, alb, de la Caracal, cu slovele clare, oblice, scrise parcă dintr-o singură trăsătură, îmi tremurau și mâinile și sufletul. Mă temeam să-l deschid. Știam că iar îmi aduce o veste rea. Știrile dureroase se succedau regulat, cu fiecare scrisoare, ca inelele unui lanț nesfârșit de nenorociri. Aproape în fiecare găseam geamătul înăbușit al celei mai iubitoare mame, al celei mai devotate soții și al celei mai afectuoase fi<i>ce.
Cineva din casă, de obicei unul din copii, era, sau fusese bolnav, iar uneori ea însăși. O! și nu cazuri ușoare! O soartă nedreaptă o covârșea cu atenția ei, acordându-i groaznice favoruri, când era vorba s-o lovească!... Cele mai grele, cele mai rare și cele mai periculoase boli secătuiau trupușoarele plăpânde ale copiilor ei, lăsându-i pentru totdeauna stigmatizați de trecerea lor.
Doina Bucur era un curaj fenomenal, îi veghea, lupta, îi scăpa de la moarte, se contagia ea însăși și după ce scăpa din ghearele scarlatinei, sau ale altei maladii infecțioase, venea la București să se vindece, sau să se opereze de consecințele acestor boli, atât de primejdioase pentru adulți și maturi.
Fire excepțională, care ținea de miracol, nici o lovitură nu o dobora. După fiecare, își ridica parcă, cu mai mult curaj capul, mai sus priveau ochii aceea frumoși, plini de lumini, și mai fermecător – deși ușor adumbrit de melancolie – îmi apărea zâmbetul, care n-o părăsea aproape niciodată și care făcea atât de fericiți pe cei din jurul ei. Când închid ochii, așa o văd pe Doina Bucur: cu fruntea spre cer, cu ochii prididiți de viață și lumină și cu un zâmbet fermecător pe figura ei bună și senină. Atâta franchețe se degaja din chipul și toată făptura ei, că nu se putea să n-o iubești și s-o prețuiești!
Și a fost iubită și prețuită Doina Bucur, așa cum merita inima ei caldă, sufletul ei mare, larg deschis pentru toată suflarea omenească – fără deosebire – și firea ei de artistă multiplu și variat înzestrată.
Dăruită cu un real talent muzical, Doina Bucur, copilă încă, a plecat la Leipzig, să-și desăvârșească studiile violonistice, ca bursieră a marii ocrotitoare a artelor, care a fost regina Carmen-Sylva. La Leipzig, tânăra română a uimit pe profesorii săi, nu numai prin talent, dar și printr-o voință și dragoste de a studia, rar întâlnite. La concursul pentru premiul Mendelsohn, la care luau parte concurenți din toate părțile lumii, tânăra noastră compatrioată, Doina Bucur, a fost aceea care a luat premiul.
Înapoiată în țară și nefiind la curent cu obiceiul pământului, adică cu consacrările și ascensiunile bazate pe reclamă, Doina Bucur, violonista premiată de la Leipzig, a intrat de-a dreptul în ceata marilor necunoscuți. Măritată curând cu un om admirabil, care o înțelegea și o prețuia, Doina Bucur și-a văzut sfera de activitate mărginită la limitele restrânse ale unui oraș de provincie.
Totuși, ce a realizat Doina Bucur în liniștitul oraș din apropierea Dunării, este fenomenal. În casa ei se făcea muzică – și din cea mai bună –interpretând ea însăși pagini de seamă din literatura violonistă, cu o rară măiestrie. Când arta ei o absorbea cu totul, Doina Bucur nu mai era veselă ca de obicei. Ca figură i se imprima un aer de gravitate și de seriozitate, care ne făcea să cunoaștem o altă Doină: pe artista, care uita de tot și de toate și se dăruia întreagă graiului suprapământesc al muzicii.
O! cum iubeam pe această nouă și stranie Doină, transfigurată și înălțată, care mă făcea să gust clipe de încântare nebănuite și îmi ajuta să uit de tot prozaismul vieții și de toată păpușăria zadarnică și ridicolă a bieților muritori!... În casa mare, albă, din mijlocul unei nesfârșite grădini de provincie tihnită și potolită, în mireasma subtilă de liliac, care intra în voie pe ferestrele deschise, pluteam depersonalizată parcă, pe acordurile d-zeești ale marilor inspirați. Când lăsa vioara, era ca amețită. După câteva clipe, își revenea, iar noi regăseam pe Doina cea de totdeauna.
Inteligentă, vioaie, surprinzător de lucidă față de seriozitatea vieții și în același timp, de o rară sensibilitate, scrisul său era imaginea acestei fericite împerecheri de însușiri firești.
Doina Bucur colabora la o mulțime de ziare și reviste din București și din țară, în special cu versuri, grai în care-i convenea mai bine să-și exprime gândurile. De altfel, și primul ei volum Poeme pentru adormit durerea, care a cunoscut un răsunător succes, a fost tot un volum de versuri.
Doina Bucur mânuia tot așa de bine și fraza neritmată, a arătat-o cu prisosință în articolele ei, în nuvele și mai ales în romane – toate în manuscris – dintre care unul, În Pământul țării mele, a luat premiu la concursul literar al Uniunii Intelectuale Române.
Doina Bucur, pentru care timpul n-avea liniște, ar putea servi drept pildă semenelor ei, care se plâng de lipsă de vreme. Ea știa și putea să fie bună gospodină, bună mamă, bună prietenă, bună violonistă, bună scriitoare, și mai știa să fie profesoară de muzică la o școală de fete, președintă a filialei din Caracal a Grupării Femeilor Române, în care calitate a activat cu multă rodnicie pe terenul asistenții sociale; iar ca membră într-un comitet de intelectuali, organiza cu mult suflet și inteligență, șezători literare și artistice în sala Teatrului local, la care uneori da și ea concursul muzical, și la care erau invitați să vorbească conferențiari (sic!) de marcă din marile centre ale țării.
Iată pe scurt activitatea acestei femei rare, a cărei pierdere nu vor înceta s-o deplângă toți cei ce au cunoscut-o și au iubit-o. Și sunt mulți aceștia! Fiindcă nu puteai să cunoști pe Doina Bucur, fără să nu te atașezi de sufletul ei cald și generos și de firea ei de veșnică primăvară.
Eu, personal, am pierdut în Doina Bucur, pe una din cele mai înțelegătoare și mai devotate prietene. Lipsa scrisorilor ei – modele de stil, de sensibilitate și de gândire, a pus goluri de neînlocuit în viața mea intimă, sufletească; iar lipsa dintre noi a făpturii ei – deși ne este extrem de dureroasă și cu greu de suportat – trebuie s-o privim ca pe un semn de marea dragoste ce i-a purtat Creatorul nostru al tuturor, care a modelat-o cu atâta delicată grijă. Fiindu-i milă de ea, a chemat-o în lumea curată a cerului, desfrângând-o ca pe o floare de preț din pământul care se clatină până în străfunduri de răutatea oamenilor”.

La Arhivele Naționale ale României s-a păstrat și o caldă scrisoare, greu lizibilă fiindcă s-a șters în timp, a Aidei Vrioni, trimisă Doinei Bucur în aprilie 1936 [11], inedită, pe care o transcriu:

Pasaje din scrisoarea către
Doina Bucur
                                                            aprilie 1936

... dacă nu v-am răspuns până acum pricina trebuie să fie căutată în multiplele și revoltător de zadarnice îndeletniciri care mi-au prins viața ca într-un clește și care abia mă mai lasă să respir. Iată de ce vreau să scap uneori, să fug spre zări mai bune și mai liniștite, unde nu mi se cere nimic și mi se dă tot. Din nefericire, nu pot să scap și de mine. Sunt osândită să mă port și să mă suport pretutindeni. E curios cum dorința de căpetenie a bietului om, este fuga.
            Desgrădinarea din rama strâmtă și sufocantă a cotidianului, a obișnuinței. Iată chiar D-ta, scumpă prietenă, erai veselă, vioaie, aici la Sanatoriu, deși suferiseși dureri fizice îngrozitoare. Uitaseși însă tot. Erai liberă! Obișnuința îți acordase un mic concediu (deși dureros), iar viața un scurt armistițiu – deși scump plătit. Rupseseși lanțurile vieții zilnice și trăiai o altă postfață, într-un mediu și decor nou. D-ta găsiseși această viață în sanatoriu, în case prietene și poate și casa mea, așa cum sufletul meu dornic de bine și de tihnă, zboară întins spre casa albă, care pentru mine este o oază de regenerare, iar pentru D-ta casa cea de toate zilele (...).
Mă recitesc și mă mir. Văd că n-am spus nimic din ceea ce aveam de spus. Mi-a sufletul mai singur azi ca ieri și, fără să bag de seamă, a început să se tânguie. Nu-l asculta... sau, ascultă-l... așa cum asculți un tril trist și stingher de privighetori, când te afli singur, în faptul serii, pierdută în întuneric și în tăcere. Viața e frumoasă, dar omul... O! omul e mort, fiindcă e rău!... Viața nu rănește, omul o rănește și o îndurerează...
...............
Te plângi că nu vei putea păstra florile de mărgăritar și de liliac din grădină. Dacă nu poți să-mi păstrezi sufletele florilor, păstrează-mi-le pe ale Dvs. și mi-e de ajuns.