Amintiri despre Alice Voinescu în arhive

Alice Voinescu-Steriadi s-a născut la 12 februarie 1885, în Drobeta-Turnu Severin, fiind fiica lui Sterie Steriadi, avocat, și al Massincăi Poenaru, descendentă a lui Petrache Poenaru, nepoata lui Constantin Rădulescu Motru. Licențiată a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, Alice Steriadi și-a pregatit doctoratul la Leipzig, la Paris și la Marburg, sub conducerea lui Hermann Kohen, șeful școlii neokantiene, iar teza (L 'interpretation de la doctrine de Kant par l'ecole de Marburg) și-a sustinut-o la Sorbona, în 1913, devenind astfel prima femeie din România cu doctorat în filozofie.

În imaginea alăturată, Alice Voinescu (1885-1961). (Sursa: https://dosaresecrete.ro/cum-au-umilit-o-comunistii-pe-alice-voinescu-fisa-penala-a-stralucitei-profesoare/)

În 1915 s-a căsătorit cu avocatul Stello Voinescu, iar din 1922 până în 1948 a fost acceptată să deţină catedra de Istorie a literaturii dramatice de la Conservatorul din Bucureşti (Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică), după ce prejudecăţile timpului nu-i îngăduiră să ocupe catedra de Istoria Filosofiei din cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti [1]. Alice Voinescu-Steriadi avea un dar unic al comunicării, atrăgea la prelegerile ei o audiență enormă, de toate categoriile și vârstele, iar foștii ei elevi i-au păstrat amintirea și recunoștință toată viața – precum Maria Ana Murnu, studentă, prietenă și editoarea Jurnalului ei [2].
A colaborat la revista „Ideea europeană”, a scris cronica dramatică la Revista Fundatiilor Regale. A publicat trei cărţi: Montaigne. Omul şi opera (1936), Aspecte din teatrul contemporan (1941) și Eschil (1946), alte lucrări i-au apărut postum. A colaborat la tratatul de Istoria filosofiei moderne. Eseurile ei închinate lui Wedekind, Pirandello, Shaw, Ibsen, T. Wilder, Jean Cocteau rămân până azi cele mai pătrunzătoare studii consacrate acestor autori. A scris un interesant și amplu Jurnal, dedicat soțului ei, cu memoriile ei din anii 1929-1961, cu însemnări despre diverse personalități – Nicolae Iorga, George Enescu, Regina Maria, André Gide ș. a. – întâlniri cu prietenii.
La Arhivele Naționale ale României se păstrează și documente care ilustrează numeroasele ei inițiative sociale și culturale, implicarea în diverse asociații feministe și contribuția la emanciparea femeii. Astfel, Alice Voinescu a participat constant la activitatea unor asociații feministe, precum Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR) – în 1939, ca membră în comisia interimară a ţinut patru conferinţe în oraşele Bucureşti, Galaţi, Tecuci şi Braşov în folosul filialelor asociației [3]. De asemenea, la 3 aprilie 1943, Alice Voinescu conferenția despre „Rolul spiritual al Femeii” la școala „Zoe Romniceanu” a SONFR din București [4].

Scrisoare internă a SONFR privind conferința Aidei Vrioni de la liceul „Zoe Romniceanu”
(Sursa: ANR, SANIC, fond SONFR, dosar 1240, f. 42)

Alice Voinescu a fost și o promotoare a idealurilor Asociaţiei Creștine a Femeilor (ACF), întemeiată în 1919, sub patronajul Reginei Maria, cu ajutorul şi îndrumarea unor secretare străine „secretare anglo-americane care au lucrat timp de un an fără răgaz” [5], sosite în țară în anii Primului Război Mondial. Prin această organizaţie, regina Maria a dorit să asigure tinerelor o educaţie fizică, intelectuală şi morală armonioasă, în spiritul credinţei strămoşeşti, pregătindu-le pentru serviciul aproapelui [6].
Membrele reprezentative ale Asociației Creștine a Femeilor Române au fost: Regina Maria – preşedintă de onoare (1919-1938), Principesa Ileana – președinta cercurilor Triunghiul Albastru, preşedintă de onoare (1938-1947), Maria Filipescu – președintă activă, văduva omului politic Nicolae Filipescu [7]. Presedinta ACF-ului a fost și domnisoara Natalie Slivici [8], iar vicepresedinta era Tanti Georgescu (directoarea Liceului Teoretic de Fete – Carmen Sylva din București) [9]. Alte membre remarcabile ale ACF care au rămas în istorie au fost: Viorica Litzica, director general al Marii Legiuni a Asociației Cercetașelor României, condusă de principesa Ileana a României, secondată de Nissa Cămărășescu [10], Bucura Dumbravă – prima femeie care a urcat pe vârful Omu și a înființat prima asociație de turism din România, Zoe Râmniceanu, Alexandra Catargi, Constanța Nichita, Lucreția Brancovici [11] ș.a.

Organizarea Asociației Creștine a Femeilor. (Sursa: ANR, fond ISISP-XV, Personalitati, dosar 294, f. 13)

Membrele ACF se reuneau în mod constant, dezbăteau diverse probleme, țineau discursuri, luau decizii. În documentele fondului ACF păstrat la ANR, Alice Voinescu este menționată ca participantă constantă la aceste reuniuni și susținătoare a unor eseuri, precum următorul:

„Spre reclădirea umană. Rostul religiei

                                                Alice Voinescu

Orice atitudine – a științei, a artei, a filozofiei proclamă dreptul uman; atitudinea religioasă în cultură garantează dreptul uman. A lipsit această atitudine. Omul e lângă gândirea care cercetează și reflexiunea în ceea ce privește raportul între om și univers – creator de cultură – are și puterea de a se închega într-o atitudine integrală religioasă.
Mitul = placenta în care se naște cultura.
Platon: originea raționalismului european.
(Platon sec. al V-lea î. de Christos, Descartes sec. al XVIII-lea
S-a statornicit metoda de cercetare științifică, s-a stabilit cercetarea)
Ce este atitudinea religioasă? O integrare a omului, a tuturor funcțiunilor prezente într-un act nu numai de cunoaștere, ci de adeziune la marea necunoscută, pe care o afirmă rațiunea știința. Marea necunoscută – o idee.
            Cine are puterea ca în afară de actul de cunoaștere să se adune la actul de adeziune a necunoscutei. Acest X rămâne o necunoscută. Adeziunea nu este numai un act sentimental, ci de voință, care se trăiește; actul de adeziune nu la necunoscută, ci la mister este o atitudine religioasă.
            Ce aduce nou această atitudine pentru salvarea umanului?
            Știința a desființat absolutul religiei îl garantează. Trăim în absolut. Eul când se întâlnește cu absolutul, devine el absolutul.
            Un absolut nu poate să fie decât într-o conștiință care trăește în absolut. Eul întreg nu trăește decât în absolut.
            Se naște o chemare, absolutul ne cere să ne identificăm conștiința unei răspunderi, să răspundem cu toată ființa față de mister. Se naște la răspundere totală.
            Eul își câştigă locul în Univers. Se naște conștiința de sine: nu există demnitate într-o ființă care se consideră relativă. Numai trăim relativ, ci ca un întreg din întreg.
            Consecința = liberare
            Absolutul trăit integral nu mai depinde de el, dar sunt un fel al lui. Raportul de filiațiune a adus libertatea.
            Isvor veșnic în el în care curge prin filiație. Raportul fundamental: eul și absolutul. Prin asta eul se liberează, nu se mai teme. Curajul de a te așeza în fața absolutului.
            Actul liberator născător al individului omenesc.
            Salvarea individului și a colectivității. Care nu poate fi formată decât din întregi. Conversiunea dintr-o atitudine relativă, într-una (absolută) integrală.
            Integralizarea nu este o spargere a întregului, a ierarhiei sociale. Un om întreg și liber și-a câștigat locul în univers.
            Ierarhia o garantează, cei capabili de răspundere.
            Biserica: o colectivitate vie.
            Fiecare are un loc precis în colectivitatea spirituală integrală. Societatea ideală constitue un regulat organism al vieții fiecăruia.
            Noțiunea de progres și perfecțiune. Progresul este mecanic – perfecția este desăvârșire.
            Deosebire între om și mecanic.
            Știința raționalizată a îndrăsnit să intre în domeniul uman; a început să simtă lipsa culmei religiei: Bergson – simptom al acestui lucru.
            Metoda nouă a creștinismului a dragostei: puterea renașterii individuale.
            Admite dragostea spre nevăzut (Goethe)?
            Atitudine creatoare a ceva ce nu este încă, creatoare a unei realități mai bune.
            Dragostea = omul se depășește, creează, aportul om între el și absolutul care cuprinde pe toți”. [12]

1934, ianuarie 20. Poezia Doinei Bucur: Descătușare
(Sursa: „Arhivele Olteniei”, An XIII, nr. 71-73, ianuarie-iunie 1934, p. 167)

Eseul Spre reclădirea umană. Rostul religiei de Alice Voinescu
(Sursa: ANR, SANIC, fond Asociația creştină a femeilor române, dosar 1, f. 149 -150)

Membrele ACF au organizat reuniuni și în anii 1940-1947, iar la arhive s-a păstrat un caiet cu notițe despre desfășurarea unor ședințe ale asociației din 1945, la care au participat Natalia Slivici, președinta asociației, Principesa Ileana și alte doamne. Alice Voinescu este și ea consemnată în acest caiet, participând la discuții și susținând discursuri cu tematică religioasă. Iată un fragment dintr-un discurs înregistrat în ședința ACF din 31 august 1945:

„Dna A. Voinescu: crede că e pătrunzătoare lectura Evangheliei în comunitate. Nu e nevoie de comentare a celor citite. Apostolii sunt oameni simpli. Domnia Sa [13] a vrut doar să ne ajute cu experiența dumneaei. Niciodată n-a fost așa de conștientă de unica cale (sic!) pentru noi în viață: găsirea Mântuitorului. Am fost duse înapoi spre noi înșine, ne-a ușurat de-a ajunge la conștiința noastră, când ne dăm seama că suntem răspunzătoare fiecare. În fond toată lupta creștinilor e de a merita mântuirea, care e problema noastră fundamentală.
            Singura învățătură e cea creștinească pentru că ne înviază, pentru că Isus ne-a adus învierea din duh și din apă, din rădăcina nemuritoare. Sunt mulți care trăiesc în spaima morții, care nu doresc mântuirea pentru că n-au ajuns încă la această treaptă a conștiinței lor. Și nu numai să ne mântuim pe noi, dar să răspândim în lume darul de mântuire.
            Să ne deprindem să nu putem trăi fără adevăr.
            Dna Voinescu a vrut să pornească de la o idee lumească susținută de credința creștină pentru a vedea cum putem să ne re-umanizăm, să ne refacem. Și cum aș putea dori refacerea lumii dacă n-aș avea în mine dorința mântuirii? Acei care nu cred că Isus a venit pentru mântuire, au darul vag de mântuire. Darul conștient de mântuire (crede că am ajuns cu toate la el) și că această mântuire trebuie s-o așteptăm de la Isus, dar prin efortul nostru. Unii cred că putem face totul prin noi, alții că putem acționa numai prin har. Numai cel care crede poate cere mântuirea și cerând-o înseamnă că contribuie (sic!) la realizarea ei. (...)
            Cum parvenim să-l punem în practică? Isus spune să-L urmăm. Dar asta nu înseamnă a-L privi pe El, ci să acționezi ca El. De aceea ne-a fost evocat Isus în ședința de ieri. Noi nu înțelegem totul din Evanghelie, dar arunca un văl peste rațiunea ce ne admite. Ce e dincolo de ea, iar acceptarea în întregime e credință.
            Acum e momentul în care să ne hotărâm dacă-L urmăm sau nu pe Isus, nu numai în vorbă, ci și în faptă. Pentru a ne naște în acest act, trebuie să dorim, să venim, să riscăm moartea rațiunii noastre. Isus a murit efectiv pentru noi. Și noi, până n-aveam curajul să murim în conștiința noastră logică, nu renaștem dincolo. Acesta e saltul cel mai greu. Fără cunoaștere nu poți să crezi și nu poți să iubești. Am fost invitate la acest salt. Actul de credință nu se face odată pentru totdeauna, el trebuie să se repete. Sfinții sunt mântuiți de gândul că nu sunt mântuiți. Ne convingem de aceasta citind „Les lettres de Perè Laurent” care a fost ani de zile chinuit că nu e mântuit, că nu merită mântuirea. De câte ori se majerează natura omenească, trebuie să facem acest salt. Dar noi știm că nu suntem singuri, că Isus va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor și că El ne poartă jugul nostru. Să avem deci încredere, căci El nu ne poate înșela în cele făgăduite.
            N-am fost chemate pentru a cunoaște saltul, ci pentru a-l face împreună. De aceea spune Isus că atunci când vom fi doi sau mai mulți, ce-I vom cere ne va da. Să-I cerem ajutorul Lui!
            La fiecare din noi, El iubește și mântuie omenirea. Prin mântuirea noastră, garantăm omenirii, mântuirea. Isus a murit pentru fiecare din noi, deci pentru toți, buni și răi, de toate gradele de conștiință. Dar omenirea nu e salvată, ea trebuie salvată la fiecare moment, prin aportul fiecăruia din noi. Nu știm fiecare la câte suntem chemați și omul nu se poate mântui fără împlinirea acestei chemări.
            Poți iubi pe aproapele, fără nevoia aprigă de a se mântui și el? Dacă se spune că creștinul n-are putere de refacere a vieții pentru că e prea preocupat de mântuirea lui și de viața de dincolo, se răspunde că nu ești creștin dacă nu dorești mântuirea celorlalți. Poate idealurile omenești stau răzlețe, ele sunt realizate în creștinism.
            Unii se sacrifică pentru o idee, alții pentru o realitate. Așa Isus nu se gândește la legea universală, ci la fiecare în parte. Dacă mântuirea din noi nu e realizată, universul e compromis. Dacă nu trăim certitudinea mântuirii în noi, este un gol în omenire și din cauza noastră, omenirea va aștepta mai mult mântuirea ei. Cu cât convertim mai mulți, cu atât omenirea se îmbunătățește. Fiecare, care rămâne nemântuit e un punct opac în fața luminii. Să nu facem o elită din cei convertiți, căci Isus vrea ca mântuirea să fie pentru fiecare. (...)
Fiecare suntem capabili de aceste păcate: n-am omorât, dar în gând am omorât înțelegând de exemplu iubirea de patrie prin ura pentru ceilalți care nu sunt de același neam cu mine. Câteodată nu faci păcate din mândrie, dintr-un fel de demnitate, nu pentru a te perfecționa.
            Creștinismul nu se mulțumește cu idealuri, ci realitatea trebuie încercată. Cum poți învăța să crezi după cele spuse de Isus? Iudeii n-au înțeles dărâmarea templului și clădirea lui în trei zile. A trebuit ca Isus să reapară în trupul glorios. Maria L-a recunoscut când a strigat-o, unii apostoli când mergeau... Petre L-a recunoscut când Isus a frânt pâinea. Numai Toma a avut nevoie să controleze și cu rațiunea pentru a se convinge. Isus nu condamnă mereu necredința Lui, dar spune: „Fericiți cei ce n-au văzut și cred”. Putem conta că Isus răspunde la orice act de credință, la orice, la orice năzuință și efort de-al nostru.
            Care e rezultatul pentru cel ce-a făcut acest salt în hotărâre? E bucuria ce vine în urma acestei eliberări, prin saltul total ce ne rupe de vechea ființă și ne dă libertatea.
            Când pot fi mulțumit de credința mea? Când simt lucrarea. Efectul imediat e realizarea omului liber, complet, e instalarea omului netrecător în epocă trecătoare. Mântuirea lumii începe să se închege prin fiecare din noi. Răul ce ne împiedică e indiferența, ne-preocuparea noastră față de Dumnezeu.
            Fiecare conversiune e ceva intim, prin bucuria ei lucrează asupra celorlalți și devenim părtași la reformarea lumii, care reformă începe prin noi, căci altfel golul meu rămâne în lume, întârzie mântuirea lumii cu o viață de om, viața mea. (...)  [14]   

Între 1945 şi 1947, în paralel cu tabăra Asociaţiei Creştine a Femeilor, la Bran s-au organizat şi tabere conduse de foste secretare de la ACF, pentru studentele şi elevele de liceu refugiate din Basarabia. Programul taberelor cuprindea excursii în împrejurimi, focuri de tabără aprinse pe Valea Turcului, în spatele Spitalului Inima Reginei, participări la slujbele religioase din biserica principesei Ileana sau la biserica din satul Poarta, pelerinaje la mormântul inimii reginei Maria, vizite la castelul Bran sau la târgul din Bran organizat în 9 august de Sfântul Pantelimon (stil vechi), baluri mascate, jocuri sportive (meci de volei), şezători, participări la prelegeri sau discuţii de grup, având ca invitaţi clerici şi laici [15].
Alice Voinescu a fost și una dintre membrele Uniunii Intelectualilor Români [16], a făcut parte din Secția Tinerilor Intelectuali, alături de Alexandru Tzigara-Samurcaş, Ion Petrovici, Emanoil Bucuţa, Aida Vrioni, Principesa Jeana Ghica [17]. Membrele asociației au reuşit să organizeze anual adunare generală şi congres, de asemenea diverse conferinţe ştiinţifice cu tematică prestabilită, vizite ale unor personalităţi din străinătate.
La 25 aprilie 1951, Alice Voinescu a fost arestată pentru participare la conferințele organizate de filozoful Petru Manoliu în cadrul unei „mișcări de rezistență”. Rămâne în detenție până în 1952, când i se fixează domiciliu obligatoriu în localitatea Costești. În ianuarie 1954 i-au fost ridicate restricțiile domiciliare, putând reveni la București. Până la moartea sa, Alice Voinescu a trăit marginal, traducând sau corectând diverse manuscrise, bucurându-se de afecțiunea prietenilor, dar, mai ales, refugiindu-se în jurnalul său. A continuat să îşi ajute apropiaţii şi câţiva tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris. A murit la 4 iunie 1961, iar opera şi activitatea sa au fost redescoperite postum.
Alice Voinescu a fost o mare intelectuală, mare conferențiară, profesoară celebră, prietenă cu mari scriitori și cărturari europeni André Gide, Roger Martin du Gard, André Malraux, Paul Desjardins ș.a. Alice Voinescu era „un suflet frumos” cum spuneau mulți din cei care au cunoscut-o. Ea credea în forța omului, în frumuseţea „trestiei gânditoare” şi în progres – ca întrupare a unei atitudini morale, dar şi ca acţiune a individului şi a speţei [18].