Din amintirile Elenei Alistar, prima femeie deputat din România

Elena Alistar s-a născut la 1 iunie 1873, în Basarabia, satul Vaisal, județul Ismail, fiind unul din cei șase copii ai preotului Vasile Bălan și Elisavetei. A început să învețe la o școală rusească în sat, iar în 1883 a fost admisă în Şcoala Eparhială de fete din Chişinău – instituție rezervată fiicelor de preoți, învățători, unde țăranii, care formau majoritatea populației, nu aveau acces - și a absolvit-o în 1890 [1]. Cu greu s‑a deprins cu regimul şcolii, îndeosebi cu regula de a vorbi numai în ruseşte, iar amintirile din perioada studiilor la acea şcoală sunt legate de deznaţionalizare [2]. Mai târziu, în decembrie 1918, când Elena Alistar a fost numită profesoară și directoare a Școlii Eparhială de fete, a transformat-o dintr-o veche instituție de rusificare într-o răsadniță vie de românism [3].

1918, martie 27, Chișinău. Elena Alistar. (Sursa: ANR, SANIC, Colecția Documente Fotografice, F IV 234, fragment)

A lucrat ca învățătoare până în 1896 în comunele Roșu și Zărnești din județul Ismail, apoi s-a căsătorit cu preotul Dimitrie Alistar [4] și l-a însoțit în parohiile sale. În 1898 s‑au mutat în satul Rezeni din judeţul Chişinău, unde a întemeiat „singura şcoală de adulţi în întreaga Basarabie”, în care se vorbea în limba română, ceea ce era interzis de regimul țarist. În fiecare duminică aveau loc „şezători cu citire în româneşte... la care deseori d. Pelivan cu recitările lui hazlii ne‑a dat concursul”. Dorinţa ei de a „lumina poporul” s‑a confruntat cu o problemă majoră, lipsa de cărţi româneşti. Şcoala românească de adulţi a fost închisă de autorităţi [5].

Țărani basarabeni la începutul secolului XX
(Sursa: ANR, SANIC, fond personal Pelivan Ion, dosar 209, f. 23)

Elena Alistar a fost o femeie cu numeroase inițiative patriotice, a promovat tradițiile, cultura românească, răspândind revistele „Sămănătorul”, „Albina” [6], lucrări de istorie a poporului român la școlile unde a lucrat. În 1899 a murit soțul său, iar Elena Alistar, neavând copii, susținută de filantropul Vasile Stroescu și Constantin Stere, în 1909, deși avea 36 de ani, s-a hotărât să se înscrie ca bursieră la facultatea de medicină din Iași. În 1913, în contextul celui de-al Doilea Război Balcanic, medicul Elena Alistar a contribuit la combaterea holerei și tifosului exantematic în Oltenia și Muntenia, fiind decorată cu medaliile „Bărbăție și credință” și „Meritul sanitar”.
La Iași, Elena Alistar s-a implicat în curentul unionist și a participat, împreună cu Pantelimon Halipa și Eliza Bălan [7], la manifestele studenților împotriva Rusiei, care sărbătorea centenarul răpirii Basarabiei [8] (16 mai 1912). Totodată, Elena Alistar a susținut o serie de discursuri și a publicat articole în „Cuvânt Moldovenesc” în care a criticat politica colonială a Rusiei ţariste în Basarabia, a arătat că din cauza regimului ţarist, peste 90% din moldovenii basarabeni deveniseră analfabeţi.
Prin această atitudine de propagandă pro-românească, ea a intrat în atenția autorităților ruse, așa cum reiese și din adresa Comandamentului Jandarmeriei din Basarabia către Procurorul Tribunalului din Chișinău, la 26 august 1914, Elena Alistar, aflată la Rezeni, în vizită la părinți, fiind arestată și deținută câteva săptămâni în închisoarea centrală din Chișinău ca spion al României [9].
După intrarea României în Primul Război Mondial, Elena Alistar a fost mobilizată ca doctor sublocotenent la spitalul „Crucea Roșie” din Iași, unde a lucrat până în februarie 1917, când a revenit în Basarabia ca medic la spitalul din Costiujeni, condus de cumnatul său, medicul Mihail Isanos [10]. În aprilie și mai 1917 au avut loc congrese ale învățătorilor din Basarabia, în cadrul dezbaterilor manifestându-se cele două orientări privind viitorul Basarabiei: una național-moldovenească și una pro-rusă [11].

1917, Chișinău. Congresul învățătorilor din Basarabia. (Sursa: ANR, SANIC, fond personal Pelivan Ion, dosar 209, f. 33)

Elena Alistar s-a implicat în toate demersurile naționale, culturale, politice care au avut loc în Basarabia, astfel, alături de numeroşi intelectuali, printre care Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halipa, Simeon Murafa, Nicolae Alexandri, dr. Varzari, părintele C. Popovici, la sfârşitul lunii martie 1917, a contribuit la înfiinţarea Partidului Naţional Moldovenesc din Basarabia [12].
În octombrie 1917, când au fost aleși membrii Sfatului Țării (un parlament al Basarabiei), Elena Alistar a fost singura femeie româncă din cei 156 de deputați. Ca deputat în Sfatul Țării, Elena Alistar a aderat la cea mai numeroase grupare – Blocul Moldovenesc – care, deși era împărțit în probleme sociale, avea aceeași viziune în problema națională: Unirea cu România. Sfatul Țării, un adevărat parlamentul revoluționar al Basarabiei, a funcționat între 21 noiembrie 1917 și 27 noiembrie 1918, Elena Alistar a activat în comisiile Redacţională şi Şcolar.
Sfatul Ţării şi‑a deschis lucrările în ziua de 21 noiembrie/4 decembrie 1917. Deschiderea a avut un caracter solemn, emoţionant. „Când marele luptător Alexandri, fiind ales, ca cel mai în vârstă din comitet, să deschidă şedinţa, a pronunţat: «Declar prima şedinţă a Sfatului Ţării deschisă», ochii îi erau plini de lacrimi, vocea îi tremura, pe barba‑i încărunţită au prins a‑i curge lacrimi care se vărsau pe piept. În acel moment nici Halippa, Pelivan, câţiva preoţi, părintele Iurie nu şi‑au putut ţine lacrimile. Întreaga sală a fost zdruncinată de un sentiment aşa de adânc, de o bucurie aşa de puternică ce nu se poate închipui decît numai văzând”. Deputata Elena Alistar, în costum naţional, a pus pe umerii preşedintelui Sfatului, Ion Inculeţ, panglica tricoloră [13]. În cadrul aceleiaşi şedinţe, reprezentanta Ligii Femeilor Moldovence a insistat asupra rolului femeii în educaţia generaţiilor viitoare. În data de 2/15 decembrie Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească.
Jurnalistul Alexis Nour scria în „Acțiunea feministă”: S-a stabilit eligibilitatea şi partea la vot a femeii în toate alegerile; s-a admis femeia judecător de pace. În baza acestui principiu triumfător, d-na Dr. E. Alistari a fost aleasă ca deputat al Sfatului Ţării, o socialistă, Vera Grunfeld, a ajuns ministru de industrie şi comerţ a Republicii Moldoveneşti... [14]
În ziua de 24 ianuarie/6 februarie 1918 s‑a proclamat Republica Moldovenească Independentă, separată de Republica Federativă Rusă, cum era până atunci. După Te‑Deum şi parada de la catedrală, generalul Ernest Broşteanu a invitat întreg Sfatul Ţării şi alţi oaspeţi, împreună cu Legaţia franceză, la Cazino. La banchet subiectul principal era unirea în cel mai scurt timp. Tot acolo, Elena Alistar a ţinut o frumoasă și emoționantă cuvântare despre unire [15].
La 27 martie/9 aprilie 1918, Elena Alistar, în costum popular şi maramă de borangic, a fost una din cei 135 de deputați care a votat pentru unirea Basabiei cu România. Ea a scris despre acest moment istoric în memoriile ei [16]:

„Pe urmă s-a lucrat regulat și bine în Sfatul Țării până în ziua de 27 martie. Când s-au lucrat condițiile cu care să se facă unirea, eu am fost de părere că dacă se admit oarecare condiții pentru unire, trebuie pusă și condiția păstrării drepturilor femeii, căpătate prin revoluția rusească, iar d.[omnul] Marghioman, după cum am înțeles, a fost contra de a se pune aceste condiții în actul Unirii, iar majoritatea dintre ai noștri ziceau că «asta se înțelege de la sine» și n-am mai întunecat acest mare act cu o protestare din partea mea.
După oarecare luptă sufletească ce s-a petrecut în sufletul meu, totuși bucuria Unirii Basarabiei cu patria mamă a fost mai presus de toate. Și atunci și acum în adâncul sufletului meu port o fermă convingere, că atunci când vom fi uniți și vom fi izbăviți de aceste tulburări externe și vom începe a ne aranja lucrurile noastre înlăuntrul țării, nu se poate ca aspirațiile unei jumătăți a neamului nostru, a femeilor, să nu fie numaidecât împlinite.
Cu câteva zile înainte de 27 martie au început a se purta vorbe în mod serios despre actul Unirii. Toți deputații erau foarte animați – cei care sperau pentru Unire, cât și cei care erau contra. În zilele acelea au fost multe ședințe ale blocului și ale partidei țărănești.
Cu câteva zile mai înainte a venit și dl. Stere, care a fost întâmpinat cu mult entuziasm de către toți deputații și majoritatea din populația Chișinăului. La una din ședințe, el a fost proclamat ca președinte al Sfatului Țării. Cu cuvântările lui entuziaste despre însemnătatea Unirii, el a făcut ca acest act să se facă mai repede și mai cu succes de nu era oarecare ostilitate din partea unor transilvăneni și a unora din regat la adresa lui Stere, trecea actul Unirii și cu mai mult succes. La venirea lui Stere am scris un articol și l-am dat la «România Nouă», care, cu toate că niciodată nu-mi refuza, totuși, acel articol nici până azi nu l-a tipărit.
În ziua de 27 martie, seara, la orele 6, s-a început ședința la care s-a proclamat Unirea Basarabiei cu Patria mamă. E greu de descris bucuria multora din Sfatul Țării, în frunte cu dl. Stere, care avea înfățișarea unui om foarte fericit. Seara am fost invitați la un banchet de către dl. Marghiloman. Cu toată bucuria ce o simțeam în sufletul meu cu ocazia Unirii, am simțit o mare durere când dl. Marghiloman a zis «prima și ultima deputată a Țării». Aceste cuvinte din gura dl. Marghiloman m-au făcut să regret că n-am avut destulă îndrăzneală ca să protestez pentru păstrarea drepturilor.”

Elena Alistar între deputații aleși în Sfatul Țării (Sursa: ANR, SANIC, fond personal Pelivan Ion, dosar 209, f. 34)

Elena Alistar a fondat Societatea Culturală „Făclia” a Femeilor Studente la Medicină, iar  împreună cu alte învățătoare, precum Nadejda Turdor [17], a întemeiat și a fost președinta Ligii Culturale a Femeilor Moldovene din Basarabia, care a promovat idealul unității românești.
În anii interbelici, Elena Alistar (în 1921 s-a recăsătorit cu profesorul Constantin Romanescu [18], o căsnicie de scurtă durată, dar a păstrat numele și după 1940, ca protecție în fața autorităților comuniste) a susținut permanent mișcarea feministă, a participat la adunările SONFR filiala Chișinău. Astfel, ea a luat parte la ședința de constituire a filialei Basarabia, la 17 iunie 1918, în sala Muzeului Regional din Chișinău, alături de mai multe membre, unele refugiate în Moldova – Margot Oromolu, Elena Perticari. În procesul verbal al acestei ședințe, prezența ei este semnalată astfel: „Dna Dr. E. Alistar vorbește în numele Ligii femeilor basarabene, care urmărește aceleași scopuri național-culturale ca și Societatea Ortodoxă” [19]. Elena Alistar a colaborat constant cu Iulia Siminel, președinta filialei basarabene a SONFR, a participat la reuniunile asociației, în anii ’30 a întemeiat o filială basarabeană a Grupării Femeilor Române, primul partid politic al femeilor române.
După Unire, a fost aleasă directoare a Școlii Eparhiale de Fete din Chișinău, unde a activat între anii 1918-1938, instituția de învățământ pe care o conducea devenind în acest timp un important focar de cultură și educație românească și formând viitori pedagogi și oameni de cultură ce au contribuit la menținerea spiritualității românești pe aceste meleaguri. Elena Alistar a fost un profesor reformator, interesată în permanență de modernizarea sistemului de învățământ din Basarabia. După momentul Unirii Basarabiei cu România, au fost construite în fiecare sat, comună din Basarabia câte o şcoală primară; dacă în anul 1919 existau peste 1398 de şcoli cu 2397 de învăţători, în anul 1930, funcţionau 1972 şcoli rurale cu 5276 de profesori. Cadrele pregătite în şcolile de elită urmau să realizeze în practică învăţământul general de masă, iar şcoala de elită, condusă de Elena Alistar, a pregătit o pleiadă întreagă de scriitori, publicişti, eseişti, învăţători, mulţi intelectuali şi oameni de cultură.
În martie 1938, când s-au sărbătorit 20 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, Elena Alistar își amintea cu durere de Școala Eparhială, dar și cu speranță în creșterea gradului de educație al femeilor basarabene:

„Azi, când sărbătorim 20 de ani de la Unirea Sfântă, ce a avut loc aici în sala aceasta, când am avut fericirea să iscălesc actul Unirii ca reprezentantă a femeilor moldovene din Basarabia. Îmi face deosebită plăcere îndeplinindu-mi și o datorie față de femeia moldoveancă din Basarabia. Femeia moldoveancă de la țară a păstrat graiul strămoșesc în Basarabia. După răpirea Basarabiei de ruși, s-a<u> înființat școli secundare de stat pentru băieți. În primul rând a fost înființat Seminarul Teologic pentru a pregăti preoți rusificați ca să aibă agenți devotați rusificării poporului, căci restul de funcționari, mai cu seamă cei superiori, se trimiteau din fundul Rusiei. Țăranii însă trebuiau rusificați în primul rând prin biserică.
            În Seminarul Teologic reușeau să formeze preoți cu cunoștința limbii ruse, dar preoții, venind în contact cu moldoveni-parohieni, însurându-se cu domnișoarele din familiile moldovene, unde uitau și limba rusă, deoarece în familie se vorbea aproape numai moldovenește.
            Arhiereii, conducătorii bisericii din Basarabia, au observat acest lucru și Preasfințitul Antonie în anul 1864 înființează școala Eparhială de fete din Chișinău, pentru fiicele clerului, în scopul de a da educație viitoarelor soții de preoți și de a pregăti luminatoarele poporului – învățătoarele.
            În școala Eparhială cu drept cuvânt se primeau numai fiicele clerului în condiții foarte favorabile, iar orfanele clericilor studiau ca bursiere cu completa întreținere, inclusiv cărți și haine. Ba, mai mult, când absolveau școala primeau o mică zestre. Elementele cele mai bine pregătite pentru scopul urmărit rămâneau ca pepiniere – candidate la postul de pedagoage în școală.
            Fiecare clasă avea câte două pedagoage, care se ocupau cu educație elevelor în spiritul vremii și în vederea scopului urmărit. Cu drept cuvânt, se stingea. Când am intrat eu în școala Eparhială ca elevă în 1883, nu știam aproape deloc rusește, dar pe la sfârșitul anului, când vorbeam cu părinții, amestecam aproape 50% cuvinte rusești. Iar după absolvire, știam perfect rusește și în toate familiile preoților și învățătorilor, afară de mici excepții, se vorbea numai rusește. Numai mamele noastre și femeia de la țară niciodată nu și-au schimbat graiul său dulce, cântând și plângând tot numai în dulcea limbă moldovenească.
            Când veneau copiii de la școală acasă, ori cât de bine ar fi știut rusește, trebuiau să vorbească cu mamele și rudele lor numai moldovenește.
            Mai târziu, când a<u> ajuns și bunicile să fie absolvente al școalei Eparhiale, s-a intronat complet limba rusă chiar și în familiile preoților, învățătorilor, notarilor etc. din pătura cultă a orașelor și satelor.
            Femeia țărancă însă a rămas credincioasă limbei strămoșești, obiceiurilor tradiționale, cântând, bocind, povestind balade, spunând ghicitori, în care se oglindește așa de bine spiritul poporului nostru moldovean și în care e cristalizat tot sufletul acestui popor horopsit să trăiască 106 ani sub stăpânire străină, ce nu s-a gândit nici odată să-i dea lumina slovei naționale.
            Femeei moldovence de la țară îi aduc eu azi adânci mulțumiri pentru păstrarea limbei strămoșești.
            Dacă n-ar fi fost mamele luptătorilor din trecut ca Pelivan, Inculeț, pe a căror mame le cunosc personal, Pântea, Crihan, Tanțu, Buzdugan și altii, nu aveau dânșii acel suflet românesc și conștiință națională care i-a îndemnat la luptă și sacrificii.
            Femeei românce îi adresez eu astăzi rugămintea să facă toate sacrificiile pentru propășirea femeei de la țară din toate punctele de vedere.
            Azi, când Majestate Sa Regele ne-a acordat drepturile civile și politice, noi femeile române, trebuie să ne dăm toată silința să justificăm încrederea Marelui Nostru Rege, să lucrăm pentru ridicarea satelor prin ridicarea femeei de la țară, care este temelia familiei.
            Închei, exprimându-mi admirația față de femeia moldoveancă din trecut, pentru păstrarea limbii și tradițiilor strămoșești, iar femeei de azi și celei de mâine îi doresc propășirea și ridicarea familiei, deci și a satelor și a neamului întreg.
            Trăiască femeia română!
                                                                        Dr. E. Alistar

În anul 1940, când URSS a invadat din nou Basarabia, Elena Alistar-Romanescu s-a refugiat la Iași, unde a locuit la sora sa, soția doctorului Mihail Isanos. În condițiile instalării regimului comunist și în România, se pare că i s-a impus domiciliul în orașul Pucioasa, județul Dâmbovița. Cercetări recente [20] au condus la cunoașterea datei corecte a morții ei: 10 ianuarie 1956, oficial fiind anul 1955, marcat și pe piatra funerară.