|
|
Severa Novian Sihleanu, un globe trotter filantrop
 Biografia Severei Novian-Sihleanu este puțin cunoscută, în contextul arderii arhivei sale de la moșia din Ocina (actuala comună Adunați, județul Prahova) în anii instalării regimului comunist. Pe adresa primăriei comunei Adunați citim și azi scurte rezumate istorice privind contribuțiile soților Novian la modernizarea localității. La unele anticariate se mai găsește lucrarea Severei Sihleanu Note și desmintiri asupra amintirilor d-nei Sabina Cantacuzino, iar despre nobilimea locală găsim informații în studiul profesorului Gheorghe Stanciu, Boieri și boiernași din zona Breaza-Ocina-Bezdead în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea [1]. Însă nu avem biografii, note în enciclopedii, nici studii sau alte lucrări istorice de referință despre Severa Novian-Sihleanu.
(În imagine, Severa Sihleanu, Note și desmințiri asupra amintirilor d-nei Sabina Cantacuzino, București, Tiparul „Cartea Românească”, 1938).
Din aceste surse păstrate se cunoaște că Severa a fost fiica lui Enache și a Anei Stati, proprietari ai moșiei Ocina, s-a căsătorit cu Radu Novian, profesor de geografie la gimnaziul Matei Basarab (redenumit Cantemir Vodă) din București. Soţii Novian au fost primii români care au trecut Cercul Polar de Nord, în 1897, şi care au ajuns în insula Spitzbergen din arhipelagul Svalbard (Norvegia). La revenirea în ţară, Radu Novian a ţinut o conferinţă, a scris și a publicat lucrarea Școala și biserica în Norvegia, care a cunoscut două ediții. Pentru a informa cititorii asupra sursei acestei publicații, Radu Novian și-a început lucrarea cu o notă: „Rândurile de față sunt impresii personale de călătorie din ținuturile vizitate de noi, între Cristiania și Spitzberg, în vara anului trecut”.
Radu Novian, Școala și biserica în Norvegia, ediția a II-a,
cu portretul autorului și o prefață de C. Rădulescu-Motru,
București, Atelierele grafice I. V. Socecu, 1904
Severa și Radu Novian s-au stabilit la Ocina, unde aveau un conac, au dăruit terenuri pe care să se construiască Biserica, Primăria şi un monument al eroilor de război, au contribuit la înzestrarea școlii comunale, care poartă numele lor. În arhiva comunei s-a păstrat declaraţia de la 12 februarie 1903, în care se menționa că proprietarul Radu Novian şi soţia au donat pentru şcoală hanul din mijlocul satului şi 3675 metri pătraţi danie, cultivat cu pomi nobili, de la pepiniera din Vişan, între care mai ales pruni Agen şi peri [2]. Radu Novian a murit în 1903, dar Severa Novian a continuat munca filantropică, donațiile ei fiind menționate și în presă, de exemplu în ziarul „Adevărul”: „D-na Severa Radu Novian a făcut donaţiune comunei Ocina, jud. Prahova, un local de şcoală.” [3] Prin stăruinţele proprietarului şi prin supravegherea primarului la 20 ianuarie 1904, s-au finalizat lucrările pentru şcoală şi stau la dispoziţia elevilor trei săli de clasă şi o sală de lucru, iar pentru cei doi învăţători, o cancelarie spaţioasă bine aerisită şi luminată. Ca mobilier, darul proprietarului a întrecut nevoile unui mobilier de şcoală primară rurală [4].
Acțiunile filantropice în Ocina ale Severei Novian au continuat cu donații de bani școlii din sat, înzestrarea cu pământ a văduvelor și orfanilor de război. La 16 octombrie 1905, în revista „Albina” apărea informația:
„La şcoala din comuna Ocina, jud. Prahova, ministerul a înfiinţat un al treilea post de învăţător. Înfiinţarea acestui nou post de învăţător se datoreşte în totul d-nei Severa R. Novianu, proprietara moşiei Ocina, care s’a devotat cu totul propăşirei şi ridicărei comunei Ocina la nivelul comunelor din ţările cele mai înaintate în cultură şi civilizaţie. În adevăr, această şcoală atrage admiraţia tutulor celor ce o vizitează, ea poate rivaliza cu succes cu cea mai bine întocmită şcoală urbană, şi aceasta mulţumită numai sacrificiilor făcute de d-na Severa R. Novianu.” [5]
Severa Novian a îngrijit țărani răniți în anul răscoalei 1907, a continuat să călătorească, să se informeze, să învețe și să promoveze valorile locale culturale și cele naționale. Aceste calități au fost apreciate și de Casa Regală, Regina Maria fiind mereu informată și păstrând legătura cu Severa:
„De la curte. M. S. Regina şi A. S. R. Principesa Maria au binevoit a primi în audienţă, pe d-na Severa Radu Novianu, filantropa proprietară a moşiei Ocina, din judeţul Prahova, care s’a devotat cu totul binelui obştesc şi care s’a reîntors de două zile de la Băileşti, unde, ca soră de caritate, a dat îngrijiri răniţilor. D-na Novianu va pleca, ziiele acestea, în Egipt şi Palestina, spre a vizita institutul de surdo-muţi. Se ştie că d-na Novianu a oferit societăţei Vatra luminoasă Regina Elisabeta un teren de pe moşia sa spre a se stabili acolo proiectata colonie de orbi.” [6]
Iar în anii Primului Război Mondial, departeă de a pactiza cu inamicii – cum sugera Sabina Cantacuzino – Severa Sihleanu și-a făcut pe deplin datoria, după cum menționează în paginile cărții sale. A lucrat efectiv la spitalul nr. 108 (Azilul de bătrâni) din București, din 1 septembrie și până la 9 decembrie 1916, când a fost transformat în spital de contagioși. Fiind obligată să se ocupe de moșia de la Ocina, să păstreze ce nu s-a distrus și nu s-a luat, a reușit să scape din lagăr numeroși prizonieri din comuna Ocina, sub pretextul că sunt necesari pentru muncile agricole, să asite medical pe răniți.
În 1918, a luat legătura cu dr. Gedeon Wells, profesor la Universitatea din Chicago și șef al Crucii Roșii Americane în România, care a deschis la Ocina, Talea și Provița de Sus cantine de ajutor alimentar și pentru îmbrăcăminte. Ulterior acțiunea s-a extins la Breaza și până sus la Predeal, ajutând peste 10.000 de nevoiași (copii, invalizi, văduve etc.). În ziarul „Voința Prahovei” se menționa în 1919 cum „copiii, văduvele și invalizii nu vor uita niciodată de buna și energica D-na Sihleanu care pe ploaie le dedea hrana” [7]. La Ploieşti s-a făcut o distribuţie de alimente şi îmbrăcăminte, donate de „Crucea Roşie” americană, la peste 200 de invalizi şi văduve de război. Distribuţia s-a făcut sub conducerea neobosită a dnei Sihleanu [8].
Între timp, posibil în 1918, s-a căsătorit cu Ștefan (Patan) Sihleanu, biolog cu studii la Napoli, fost președinte al Ateneului, director al TNB etc. În 1922, soții Sihleanu au început construirea unei case pe strada Paris 40 în București, o vilă de inspirație norvegiană.
„Casa Norvegiană” a soților Sihleanu din București, strada Paris, nr. 40
Însă și al doilea soț a murit în 1923, iar Severa Sihleanu a continuat să facă donații: pentru construirea unui liceu la Câmpina, pentru Centrul Caselor Naționale, Academiei Române 1008 volume în 1929 ș.a.
În cartea sa de memorii Note și desmințiri asupra amintirilor D-nei Sabina Cantacuzino, Severa Sihleanu scria: „Am ajutat școli, biserici și biblioteci, văduve și orfani, infirmerii, în fine ori unde am crezut că pot fi de folos semenilor mei; am contribuit cât am putut ca străinii să ne cunoască drept un popor activ, cinstit și civilizat așa cum cred din suflet că este adevărat” [9].
Severa Novian-Sihleanu a fost un mare globe trotter, a vizitat multe țări europene, a călătorit în Turcia, Egipt, SUA, India, Japonia. Scriitorul Radu D. Rosetti a publicat în ziarul „Universul” [10] un interesant articol despre călătoria în jurul lumii a Severa Sihleanu la 69 de ani:
„O româncă a făcut ocolul pământului
de Radu D. Rosetti
Oricât s-a dezvoltat și la noi gustul turismului, ocolul pământului nu l-au făcut mulți. Nici străini nu sunt cu duiumul să poată să se laude cu asemenea călătorie.
Și iată că la șaptezeci de ani fără unul, dna Severa Sihleanu – tot ce poate fii pe lume mai puțin sever ca suflet și ca înfățișare – Șerica, după cum e cunoscută în societatea bucureșteană – fost soție a regretaților Radu Novian și apoi a lui Patan Sihleanu, se întoarce veselă și sănătoasă, după ce a străbătut circumferința mapamondului.
Mi-a făcut cinstea să-mi trimită din când în când câte o carte poștală ilustrată, reprezentând peisagii și monumente locale; și acum, în ospitaliera ei casă din strada Paris 40, plină cu amintiri, la o masă încărcată cu bunătăți de la Ocina – moșioara pe care o gospodărește, să facă bani de drum, pe aceste vremuri de valută – ne istoricește minunile văzute.
Să nu vă fie teamă că povestește din Blanco Ibanez, lucruri cunoscute din celebra operă a ilustrului romancier spaniol. Tot ce spune e original, și mai ales întâmplările în legătură cu țara noastră.
Mai întâi conflictul cu omul de serviciu de pe vapor. Coana Șerica observa că-n fiecare zi, stegulețul patriei, pe care îl punea la capătul patului, să-i amintească de țară pe țărmuri depărtate, îl găsea mereu mototolit într-un colț al cabinei. Nu-și putea explica antipatia servitorului contra tricolorului nostru; până când, într-o dimineață a aflat: neamțul fusese soldat la Mărășești și ne purta ranchiună! Bătrânica s-a burzuluit și omul amenințat să fie aruncat peste bord, s-a îmblânzit.
Înduioșătoare vizita Benares-ului din India. Compatrioata, într-un automobil, și-aduce aminte că acolo și-a găsit moartea prin accident aviatorul nostru Radu Beller și se interesează unde este îngropat, să-i pună o floare pe mormânt. Coincidență bizară: l-a transportat în agonie la hotel chiar șoferul care conducea mașina în care se afla călătoarea. Conducătorul știa și locul unde curajosul ofițer își doarme somnul de veci.
În cimitirul creștin din Benares, crucea pe care e scris în limba franceză: Locotenentul pilot aviator Radu Beller, mort pe câmpul de onoare, în serviciu comandat, la 17 mai 1930, e udată pentru prima oară cu lacrimi românești și Șerica Sihleanu ia și-o pietricică de pe mormânt – atenție delicată – s-o ducă familiei îndurerate din Moldova.
Iat-o la Honolulu. Informată de însărcinatul nostru de afaceri din Tokio, că la debarcaderul de-acolo se află un inspector vamal de origine română, la sosirea vaporului are fericirea să-l zărească pe chei unde împărțea sosiților niște flori de hârtie roșii, galbene și albastre! formând astfel tricolorul drag.
Șerica noastră i se adresează direct:
- Bun găsit, domnule Buța.
Omul rămase perplex. Ochii i se umezesc. Răspunde într-o românească perfectă. E căsătorit c-o portugheză și are patru copii. Înstrăinat de mai bine de patruzeci de ani, visul lui e să strângă o mică avere, să se întoarcă în satul natal.
Doritor să îndatoreze călătoarea, o poftește la masă într-un restaurant, unde e servită cu cuib de rândunică, preparat cu untdelemn de soya, cu supă de Bambu și cu fel de fel de otrăvuri. O recomandă mândru tuturor cunoscuților:
- Să le arăt dumnealor cum e o cucoană româncă, exclamă dânsul mulțumit, că măgarii ăștia cred că suntem canibali! Noblesse oblige. Cucoana e datoare să-și arate filotimia. Și portugheza se alege cu splendidul costum național al invitatei. E unul din mijloacele de propagandă națională ale Severei Sihleanu. Până acum a împărțit, în diverse călătorii, șaptesprezece.
Nu totdeauna are, însă, ocazia să se bucure de pe urma sentimentelor naționale ale compatrioților de pe glob. A mai mare decepție o așteaptă într-un orășel din America. Pe un preot român l-a dăruit Dumnezeu cu doi copii... care nu vorbeau decât englezește.
- Bine, părinte, i se adresează indignată, ca fostă soție a unui director de școală viu din New York. În casele evreilor expatriați de la noi, am văzut purtându-se bluza națională și am auzit cântându-se doina; am mâncat: varză acră, mămăligă și mititei... Mi-ai turtit fesul.
Dar cum a reușit cea dintâi să se coboare pe țărmul american, unde, ca să debarci, ți se cer atâtea formalități? Printr-un mijloc ingenios: și-a atârnat pe piept Crucea roșie americană, acordată ei în timpul războiului mondial și salutată până la pământ, nu numai c-a fost lăsată să treacă îndată, dar s-au bucurat de aceiași favoruri toți cei ce-o însoțeau.
De atunci s-a știut pe bord că doamna din București e cineva și i s-au acordat atenții speciale.
În ziua de 10 Mai, cerând, a fost servită în vesela de aur a echipajului. Căpitanul, mirat, a întrebat-o a doua zi ce-a aniversat și aflând c-a fost sărbătoarea noastră națională, a regretat că n-a știut din vreme ca să arboreze pavilionul nostru – după cum l-a arborat pe al americanilor, la sărbătorirea lui Washington.
Atâtea salamalecuri au ofensat amorul propriu al unui istoric austriac, Lorenz, care, într-o conversație de prânz, a întrebat ostentativ pe inimoasa noastră compatrioată dacă românii se trag din țigani. «Aceasta fiindcă după datele științifice, am ajuns la concluzia că ei n-au pornit de la Roma, ci de la Romi», a explicat savantul. Am fost în timpul războiului în România și am văzut țigani mai mulți decât în ori care altă parte a lumii.
- E ca și când ați trage vreo concluzie că americanii sunt negri, fiindcă rasa neagră este reprezentată în Noul Continent mai mult decât oriunde! A replicat Șerica, devenită odată în viața ei Severa. Pentru un om cu pretenție de cultură, e regretabil.
Învățatul a înghițit și a tăcut.
Parcă era un făcut, doamna noastră reprezentantă avea note de însemnat, relative la patrie, peste tot. Ajunsă la Mia Gimn, insula poetică de pe coasta Japoniei, unde n-a fost omorâtă niciodată nici o viețuitoare, ghidul local, care conducea grupul, aflând că printre asistenți se află și o cetățeană de pe malurile Dâmboviței, o ia la o parte:
- În timpul marelui măcel, am simpatizat cu d-voastră, îi șoptește în limba engleză.
- Știm.
N-a apucat să se apropie iar de grup și ofițerul german de pe Resolute o întreabă:
- Ce v-a spus japonezul?
- Un răspuns la o radiogramă dată de pe bord.
- Să vă feriți, că sunt perfizi. Noi ne-am încrezut în ei și ne-au luat coloniile.
S-ar crede că povestitoarea e o șonivistă, după atâtea incidente patriotice, și cu toate acestea, nu-i așa. Îndată ce se ivește ocazia, dă Cezarului ce-i al Cezarului.
Resolute ajunge în California. E grevă generală și nici un hamal în port. Vaporul trebuie totuși aprovizionat. Cine va încărca, cine va descărca? Cinci minute după sosire, marinarii echipajului sunt informați de împrejurare și câteva ceasuri, de la căpitan până la muss, toți fac pe hamalii, pentru ca vasul să plece exact la ora indicată.
- Ai naibii organizatori nemții ăștia, domnule!
(...)
Dar toată povestea aceasta, de la început și până la sfârșit – redactată de mine palid și incomplet și nu în ordinea în care mi-a fost spusă – n-a fost decât un șir de vorbe de duh, pe lângă atâtea observații personale, care ne-au făcut să nu băgăm în seamă că afară se înserase și noi eram încă la dejun.
- Și acum, c-ai făcut înconjurul pământului, dac-ar fii să te întrebe cineva care e țara cea mai frumoasă de pe glob, ce-ai răspunde, Șerico? a pus ultima întrebare o nepoată.
- Țara Românească a răspuns amfitrioana, și n-am putut să nu mă scol de la masă, s-o sărut. La șaizeci de ani dintr-o parte și la șaptezeci fără unul de cealaltă, nu e shoking!
N.R. Întreagă această interesantă călătorie a fost filmată de dna Severa Sihleanu și va rula cu ocazia unei serii de conferințe pe care le va ține în iarnă”.
Radu D. Rosetti, O româncă a făcut ocolul pământului
în „Universul”, Anul 51, nr. 300, vineri, 2 noiembrie 1934, p. 2
Despre această viață de drumeție a Severei Sihleanu a povestit și prietena ei, scriitoarea Mărgărita Miller-Verghy: „Să nu uităm că, la anumite serate de gală, pe un vas, în Oceanul Indian, călătoarea noastră îmbrăca costumul împodobit cu paiete și cusut cu motive multicolore al țărăncilor noastre și dansa, printre tangouri și rumbe, prețioasele noastre dansuri populare când lente, când la horă, ca mersul apăsat al unor preotese antice, când nestăpânite și palpitând ca bătaia din aripi a unei libelule. În timpul acestei lungi călătorii în care a făcut înconjurul tuturor climatelor și al tuturor artelor, Severa Sihleanu a avut fericita inspirație să turneze, cu ajutorul unui specialist, un film în care ne pune la îndemâna tuturor măreția multiformă a lumii” [11]. Severa Sihleanu, la întoarcere în țara, în locuința sa din strada Paris, a arătat filmul prietenilor, în primul rând Reginei Maria. Ulterior a organizat spectacole cu acest film pentru ajuta populația din câteva județe din Basarabia afectate de seceta din 1934. După aceea a mai făcut un drum în Dalmația, o vizită cu avionul la mănăstiri din Moldova [12], iar una dintre ultimele știri este despre o călătorie pe vapor în 1943 [13].
Severa Sihleanu s-a stins în 1946, după o viață închinată modernizării comunei Ocina, ajutorării copiilor și familiilor paupere (mai ales pe Valea Prahovei) și călătoriilor în lumea întreagă. Mărgărita Miller Verghy a descris-o relevant pe Severa Sihleanu ca un mare globe trotter și o „femeie mereu în mișcare, mereu vibrând de entuziasm aproape religios pentru frumusețe și bunătate, mereu plină de viață și de ciripit a un cuib de vrăbii primăvara.” [13]
Monica Negru
(nr. 3, martie 2024, anul XIV)
NOTE
1. Gheorghe Stanciu, Boieriși boiernași din zona Breaza-Ocina-Bezdead în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, în „Anuarul Societății de Științe Istorice din România, Filiala Câmpina”, nr. 6, MMXV, 2015, pp. 304-332.
2. Ibidem, p. 313.
3. „Adevărul”, marți, 11 noiembrie 1903, p. 3.
4. https://comunaadunati.ro
5. „Albina”, An IX, nr. 3, 16 octombrie 1905, p. 76.
6. „Tribuna Arad”, 1 mai 1907, p. 3.
7. httpswww.facebook.comTrecutulinculoriposts120156116588982
8. „Viitorul”, An 12, nr. 3542, luni, 8 decembrie 1919, p. 4.
9. Severa Sihleanu, Note și desmințiri asupra amintirilor d-nei Sabina Cantacuzino, București, Tiparul „Cartea Românească”, 1938.
10 Radu D. Rosetti, O româncă a făcut ocolul pământului, în „Universul”, Anul 51, nr. 300, vineri, 2 noiembrie 1934, p. 1-2.
11. Mărgărita Miller-Verghy, Scrisori către Marinette, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2023, p. 31.
12. Ibidem, p. 32.
13. Pagina Facebook Trecutul în culori.
14. Mărgărita Miller-Verghy, op. cit., p. 32.
|
|
