Jeni Acterian și „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”

În urmă cu 109 de ani, la 22 iunie 1916, s-a născut Eugenia Maria (Jeni), la Constanța, într-o familie de intelectuali armeni, Aram și Haiganuș Acterian, frații săi fiind Haig și Arșavir. A fost cunoscută în teatru ca Jeni Arnotă, ca o regizoare română, de origine armeană, teatrolog și autoare a unui jurnal intim.
Primii zece ani de școală i-a făcut la Liceul „Notre Dame de Sion” din București, după care a fost nevoită, din lipsă de bani, să-și dea examenele, inclusiv cel de bacalaureat, în particular. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie, și-a luat licența în 1940 cu o teză de licență pe o temă de logică matematică: Raționamentul prin recurență. A fost studenta preferată a lui Nae Ionescu, alături de Alice Botez. Spera să se poată înscrie și la Facultatea de Matematică, totodată a fost remarcată de Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care i-a promis o bursă la Sorbona, însă problemele financiare, izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au împiedicat-o să-și continue studiile.
Anii de tinerețe și educație ai lui Jeni Acterian au fost influențați de personalitățile epocii cu care a intrat în contact și despre care a scris în memoriile sale, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea, Petru Comarnescu, Marietta Sadova (soția lui Haig Acterian). A fost bună prietenă cu actrițele Marieta Rareș, Clody Berthola, pictorița Nuni Dona (nepoata Cellei Delavrancea), scriitoarea Alice Botez, pictorița Lucica Vasiliu-Cosmescu, Rori Nasta (soția actorului și regizorului Dan Nasta) ș.a.

Jeni Acterian și prietenele ei, Alice Botez, Nuni Dona la nunta Lucicăi Vasiliu-Cosmescu
(Sursa: ANR, fond familiar Acterian, dosar 84, poza 2, față, verso)

Din 1941, timp de mai bine de patru ani, s-a exilat la C.A.F.A. (Casa de  Amortizare si Finanțare) – Dobra, comună în apropiere de Hunedoara – ca funcționară – slujbă pe care a găsit-o cu ajutorul fostului ei profesor Mircea Vulcănescu, pe atunci subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe. Pentru Jeni Acterian au fost patru ani de monotonie, angoase și tracasări mărunte, care i-au slăbit și mai mult puterea de a rezista în fața propriului scepticism dizolvant. „Acum lucrez toată ziua la niște situații semestriale ale serviciului (adunări, înmulțiri și împărțiri, și n-am nici mașină de calculat). De citit n-am timp, pentru ca trebuie totuși să mă spăl și, de altfel, «chinurile mele metafizice» (pfiu, ce greață!) nu-mi lasă libertatea «spirituală» necesara lecturii. Am sorbit totuși cu nesaț câteva volume de înaltă cultură găsite la colegele mele și cerute de mine cu lacrimi în ochi, intitulate Masca alba, Răzbunarea mexicanului...” [1]
În 1947 s-a înscris la secția de regie a Conservatorului de Artă Dramatică. A fost asistentă de regizor de scenă și apoi regizor principal la Teatrul Odeon, Teatrul Municipal și Teatrul Tineretului din București. La Teatrul Municipal, care acum poartă numele de Lucia Sturdza Bulandra, unde a fost asistent de regie, a colaborat cu regizorii Liviu Ciulei și Marietta Sadova (cumnata sa). Numele său de scenă era Jeny Arnotă, a monta propriile reprezentații (piese de Shakespeare, Cehov, Albert Camus etc.), piesele regizate: Scufița roșie – Teatrul L.S. Bulandra (1949), Poveste despre adevăr – A.T.F. București (1949), Doi tineri din Verona – A.T.F. București (1949), Crima directorului Riggs – Teatrul Toma Caragiu Ploiești (1951). A tradus piese din franceză și engleză.
Jeni Acterian n-a fost norocoasă în dragoste, mariajul cu tânărul actor Adrian Georgescu pricinuindu-i doar dezamăgiri, exprimate în jurnal sau în corespondență prin convingerea că neîmplinirea în iubire i-a fost hărăzită de soartă, fără posibilitatea de a o anula sau ocoli. Încuiată în propria casă vreme de o lună, timp în care n-a mâncat aproape nimic, fumând în schimb încontinuu, Jeni s-a scufundat ușor-ușor în durere și melancolie...
Jeni Acterian a început să-și scrie jurnalul la 16 ani, din anul 1929, sub titlul Jurnal intim (se pare că denumirea Jurnalul unei fete greu de mulțumit aparține fratelui său, Arșavir Acterian, care a publicat lucrarea) [2]. Acest jurnal cuprinde 26 de caiete, scrise în limba română, franceză și engleză, aflate astăzi în fondul familial Acterian de la Arhivele Naționale ale României. Jeni Acterian nu și-a publicat însemnările, dar fratele său, Arșavir Acterian, a trimis câteva pagini, în 1973, care au apărut în caietul cultural „Cadran” al cenaclului „George Bacovia“ din Bacău, cu o prefaţă a redactorului-şef Ştefan Popescu.

iulie 1973, București. Articol al lui Ștefan Popescu despre Jeni Acterian și pagini din jurnal
(Sursa: ANR, fond familial Acterian, dosar 83)

În 1991, Arșavir Acterian, împreună cu poeta Doina Uricariu, a publicat Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, numai prima parte, din 1932 până în 1947, o variantă cu titlul schimbat și o serie de modificări făcute sub pretextul protejării intimității protagoniștilor. În 2015 s-a publicat ediția integrală, cuprinzând perioada 1929-1953 [3]. Postum, a fost publicat și un volum de Corespondență, cu scrisorile ei trimise lui Arșavir Acterian, Emil Cioran, Liviu Ciulei, Alice Botez, Clody Berthola,  Lucica Vasiliu-Cosmescu ș.a. [4]
Caietele personale ale Eugeniei Acterian conțin însemnări despre diverse momente din viaţa culturală a Capitalei și a altor orașe din România, evenimentele politice din anii 1940-1941, cutremurul din noiembrie 1940, atmosfera din timpul războiului, eliberarea ţării la 23 August 1944, sentimente și momente din viață cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Emil Botta, Alice Botez, Clody Berthola, Liviu Ciulei ş.a., preocupările sale pentru studiul filozofiei, comentarii despre lecturile de literatură universală etc. În multe din caietele sale, Eugenia Acterian și-a notat impresiile referitoare la cărțile citite și autorii lor, la filmele și spectacolele vizionate, concertele lui George Enescu, Cella Delavrancea, la probleme de sănătate. Jurnalul dezvăluie o privire plină de luciditate și ironie asupra unei epoci marcate de evenimente istorice importante și traversate de figuri emblematice ale culturii române.

1935, ianuarie 5 – iulie 31, București. Coperta caietului cu însemnări zilnice al Eugeniei Acterian,
în care descrie momente din timpul școlii, pregătirea și desfășurarea examenelor, comentarii literare
(Sursa: ANR, fond familial Acterian, dosar 54,  f. 1)

În multe din caietele cu memorii, Jeni Acterian a scris despre Balcic, locul său favorit unde se refugia mai ales vara, de exemplu în iulie 1937 [5]:

„Joi, 1 iulie 1937, Balcic.
Sunt aici de 4 zile. Am o odaie mică cu un smochin uriaș în fața ferestrei dinspre mare. Când ridic capul de pe pernă, văd marea și cerul prin crengile smochinului. De două zile e hulă și valurile se sparg cu un zgomot spumos de pietrele malului. În afară de îndărătnicul zgomot al mării, aici liniștea e completă. Casa este chiar pe țărm. Din poartă mai e o jumătate de metru și apoi stânca. De când am venit, trăiesc într-un fel de toropeală. Nu gândesc nimic, nu fac nimic. Aș zice chiar că nici nu prea simt nimic. Până ieri a fost M[arieta Sadova] aici și am făcut cu toții drumul până la ponton cu barca. Băi, mese împreună. Aveam impresia uneori că trebuie să mă scutur de moleșeală și să fiu mai vie, poate chiar mai interesantă, cel puțin exterior. Balcicul este, după cum atât de mult se spune, minunat de frumos. Asta cu toate că l-am găsit frumos, altfel însă decât mă așteptam. Dar asta e cam așa mai totdeauna. Am avut și voi continua probabil să am câteva bucurii. Mai întâi marea. Culorile, mirosul, valurile mării. Căldura mării. Miracolul mării. Apoi bucuria de a umbla toată ziua aproape goală. Instinct de animal, probabil: grozav mă complac goală...”

Memoriile lui Jeni Acterian de la Balcic, la 1 iulie 1937 (Sursa: ANR, fond familial Acterian, dosar 59, f. 25v-26)

1937, iulie, Balcic. Fotografie cu Haig Acterian, soția sa, Marieta Sadova și sora sa, Jeni Acterian la Balcic
(Sursa: ANR, fond familial Acterian, dosar 84, poza 3 față, verso)

Despre diverse ipostaze ale Bucureștilor și viața în Capitală, Jeni Acterian a scris frecvent:
„Duminică, 8 decembrie 1940
Este mai bine de o lună sau chiar o lună de când n-am mai scris. Sunt din ce în ce mai convinsă că încercarea mea de jurnal e un lucru ratat. Duc o viață prea nedisciplinată și sunt prea leneșă. N-am scris, văd, de la celebrul cutremur, când ne-am întors în panică și în viteză (era să ne răsturnăm și într-o prăpastie, ploua și derapa mașina) ca să găsim Bucureștiul 25% ruinat și Carltonul 100% dărâmat. Vreo săptămână s-a trăit în panică. În camera mea se dărâmase soba și nu se putea face foc în toată casa din cauza coșurilor care se mutaseră de pe acoperiș în stradă.
Totuși am continuat să văd spectacole și am colindat pe la prieteni. Am pus mai ales bazele Pseudoclubului «Pana trăsnită», cu care ocazie ne amuzăm din plin. Bârfim de stingem (adevărul e că nu se poate, cred, epocă în care bârfăreții să aibă material mai fertil decât avem noi...”

București. Pagină din caietul de memorii al Eugeniei Acterian din 8 decembrie 1940
(Sursa: ANR, fond familial Acterian, dosar 66, f. 8)

Jeni Acterian s-a îmbolnăvit de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă) și își petrece ultimii patru ani din viață în suferință. A murit în noaptea dintre 28-29 aprilie 1958, la Spitalul I.C. Frimu din București, în vârsta de 42 de ani.