Elena Meissner, o educatoare reformatoare și o feministă activă

Elena Buzne-Meissner s-a născut în 1867 la Huşi. Tatăl său a fost Constantin Gh. Buzne, primar la Huşi în perioada 16 iulie –1 septembrie 1880, iar Maria a fost sora sa [1].
După absolvirea cursului primar, Elena a concurat pentru o bursă la Şcoala Centrală de fete din Iaşi, a reuşit prima din 64 candidate şi a urmat cursurile acestei școli timp de cinci ani [2], cu bune rezultate [3].
După absolvire, Elena şi-a continuat educația timp de trei ani la Institutul liceal de domnişoare „Humpel” din Iaşi, după  care  s-a  înscris  la  Facultatea  de  Ştiinţe  a  Universităţii  Iaşi,  la  care a renunţat după un an, în favoarea Facultăţii de Litere. În anul universitar 1888-1889, patru  studente  înmatriculate  la  Facultatea  de  Ştiinţe  - Elena  Buzne, Elvira  Zamfirescu,  Lucia  Manolescu  şi  Natalia  Davidel - au ales  studiile literare, fiind printre primele studente la această facultate  [4].

În imagine, Elena Buzne-Meissner (1867-1940), Sursa: ANR, SANIC, Colecția Documente Fotografice, F I 3489.


24 iunie 1883, Iași. Atestatul de absolvire a Școlii Centrale de fete din Iași de către Elena Buzne
(Sursa: ANR, SANIC, fond Meissner, dosar X-1, f. 3, manuscris)

După absolvirea Universităţii, Elena Buzne a fost profesoară de limba română, apoi a obţinut și catedra de pedagogie-filozofie şi a profesat la Botoşani, Iaşi şi Bucureşti. Astfel, a început să activeze ca institutoare la Şcoala primară de băieţi nr. 3 din  Huşi, între 7 februarie 1894 şi 15 ianuarie 1895 [5], apoi a predat limba română la şcoala profesională a asociației Reuniunea Femeilor Române, a trecut prin concurs pe catedra de pedagogie-filozofie de la Externatul secundar de fete Botoşani, unde a funcţionat doi ani, fiind apoi transferată la cerere la Iaşi. La 1 octombrie 1896 a fost numită directoarea Şcolii de la Azilul Elena Doamna din Bucureşti [6].
În anul 1898 a fost transferată ca directoare la Şcoala Normală a Institutului din Iaşi [7]. Timp  de zece  ani, a fost directoarea Institutului  Liceal  de  Domnişoare  din  Iaşi şi a continuat,  până  la  pensionare  (1929), să predea pedagogia, filosofia şi istoria la Liceul „Oltea  Doamna”  din  Iaşi.  


Institutul Humpel din Iași
(Sursa: ANR, SANIC, fond Meissner, dosar VII-108, f.185)    


În anul 1905, Elena Buzne s-a căsătorit cu Constantin Meissner (1854-1942), un pedagog și om politic, care a fost deputat şi ministru de mai multe ori, membru de onoare (1934) al Academiei Române. Reformator și organizator al învățământului românesc, a avut o vastă contribuție ca legislator al învățământului și ca pedagog, profesor, director de școală. Ca învățător și pedagog a fost preocupat de educația păturilor sărace. Împreună cu soția sa, Elena, Constantin a contribuit la organizarea învăţământului primar şi normal-primar, la îmbunătăţirea tratamentului şi reeducării copiilor părăsiţi şi cu probleme de comportament. A publicat singur sau în colaborare manuale și lucrări de popularizare: Prima carte de cetire și scriere (1889); Educaţia şi viaţa socială (1906); Copii cu rele porniri şi şcoalele de îndreptare (1909); Pe marginea Codului penal în legătură cu problema minorilor culpabili (1933) [8].
Elena a fost o inovatoare și reformatoare în domeniul pedagogiei, ea a militat pentru şcolarizarea tuturor copiilor, pentru organizarea unui învăţământ teoretic cu caracter unitar, ştiinţific, a înfiinţat la Iaşi prima societate din ţară care acționa pentru ocrotirea copilului. De asemenea, ea a pus bazele pedagogiei speciale în România, deschizând o școală specializată pe ajutorul copiilor cu dizabilităţi, care a funcţionat la Bucium, în vila Greierul până în 1958 [9].
În paralel, Elena Meissner a promovat o amplă activitate de asistenţă socială. La Botoşani a activat în societatea de ajutorare a copiilor săraci, iar în Iaşi a contribuit la înfiinţarea şi demersurile a numeroase asociații cu obiective culturale și educative: „Cantina şcolară”, „Colonia şcolară”, cercurile de gospodine, „Nevoile Iaşilor”, „Ocrotirea copiilor cu rele porniri”, „Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române”, „Caravana Milosteniei”, „Amicele Tinerelor Fete” [10].
Elena Meissner a fost o feministă foarte dinamică, a pledat pentru necesitatea afirmării femeilor în societate, a contribuit la dezvoltarea mișcării feministe din Moldova interbelică. În anul 1914, în raportul de activitate al filialei Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române din Iaşi, Elena Meissner, membră în Comitetul Dirigent al asociației [11], preciza că s-a înfiinţat o grădiniţă de copii la spitalul Sf. Spiridon, patru parohii şi un institut de domnişoare. Doamnele Ella Negruzzi, Elena Meissner, Maria Baiulescu, Maria Moruzzi au organizat expoziții, concerte, serate, tombole, conferințe în vederea obținerii de fonduri necesare ridicării de imobile pentru aceste școli și grădinițe [12].


1915, noiembrie 30, București. Adresa Comitetului Central al SONFR, care o anunța pe Elena Meissner că a fost desemnată cenzor (Sursa: ANR, SANIC, fond Meissner, dosar XI-15, f. 28)

În perioada Primului Război Mondial, Elena Meissner a activat în cadrul societăţii Crucea Roşie Iaşi, în calitate de vicepreşedintă. Ea a desfăşurat o constantă activitate la spitale de la 17 august 1916 până la 1 ianuarie 1917, a lucrat ca delegată a Crucii Roşii în spitalul regional 274 (şcoala normală de fete), la a cărui organizare a contribuit. Apoi, cedându-se Marelui Cartier Rus localul şcolii, ea s-a mutat în spitalul Crucii Roşii nr. 267 din liceul internat.


1917, octombrie 8, Iași. Certificat eliberat de Crucea Roșie Română
în care se menționează activitatea neîntreruptă a Elenei Meissner la spitalele 274 și 267
(Sursa: ANR, SANIC, fond Meissner, dosar XI-28, f.1)

La 31 decembrie 1919, „pentru zelul remarcabil şi devotamentul excepţional depus în îngrijirea bolnavilor în tot timpul campaniei (1916-1917)” în Spitalul nr. 267 din Iaşi, Elena Meissner a primit Ordinul „Crucea Reginei Maria” clasa I.


1919, decembrie 31. București. Ordinul „Crucea Regina Maria”, clasa I acordat Elenei Meissner
pentru devotamentul depus la îngrijirea soldaților în anii de război
(Sursa: ANR, SANCI, fond Meissner, dosar X-5, f. 4)


Prin implicare și eforturi continue, Elena Meissner a fost o coordonatoare a mișcării feministe din România. În vara anului 1917, împreună cu alte lidere feministe precum Ella Negruzzi, Olga Sturdza, Cornelia Emilian, a semnat o petiţie în care cerea Senatului drepturi civile şi politice integrale pentru femei [13]. În 1918, împreună cu Maria Baiulescu, Ella Negruzzi, Calypso Botez a fondat şi a condus Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române. În cadrul asociaţiei, Elena Meissner a reuşit să creeze diverse legături între feministele din ţară, de exemplu s-a afiliat la Uniunea Femeilor Române din Ardeal, condusă de Maria Baiulescu, și a participat la congresele asociației de la Brașov, Arad, Constanța, Baia Mare, Timișoara, Chișinău, Craiova, Ploiești, Botoșani, Buzău, Galați, Bacău, Vaslui, Huși, București [14]. De asemenea, a stabilit contacte cu lidere ale mişcărilor feministe din alte ţări, a participat la congrese mondiale feministe de la Roma, Paris, Praga, Viena. În calitate de preşedintă a Asociaţiei de Emancipare Civilă şi Politică a  Femeii  Române,  Elena  Meissner  a participat  la  congresele  The International  Woman  Suffrage  Alliance,  desfăşurate  la  Roma  (1923),  Paris (1926),  Berlin  (1929)  şi  Istanbul  (1935) [15].


1934, mai 12, 13, București. Programul congresului anual al
Asociaţiei de Emancipare Civilă şi Politică a Femeii Române - președintă Elena  Meissner
(Sursa: ANR, SANIC, fond familial Meissner, dosar XI-27, vol. II, f. 61)


Tot la Iaşi, s-a ocupat şi de Institutul şi grădinițele de copii ale Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române. Astfel, la congresul societății din 22 noiembrie 1922, Elena Meissner a prezentat darea de seamă asupra Institutului şi grădinițelor de copii din Iaşi. Elena Meissner a colaborat constant cu Alexandrina Cantacuzino şi a activat în Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române, a contribuit la fondarea Consiliului Național al Femeilor Române, dar a fost contra separării femeilor într-o grupare politică (Gruparea Femeilor Române fondată de Prințesa Cantacuzino în 1929) şi a continuat, alături de Ella Negruzzi, Maria Baiulescu, Calypso Botez, să activeze în partidele politice existente.                                                   
Elena Meissner și-a susținut opiniile și prin publicarea lucrărilor: Dreptatea causei feministe (1923), Extensiunea activității femeii în afară de casă (1924), Câteva cuvinte în chestiunea alcoolismului (1924) [16]. Câteva fragmente din Dreptatea causei feministe:
„...Dar să zicem că femeia este inferioară bărbatului din punct de vedere intelectual. Aceasta n-ar fi un motiv să nu i se acorde dreptul de vot. Spiritul vremii nu mai ține azi seamă de argumentul inferiorității, dovadă că azi, când democrația a triumfat, se tinde la egalizarea în drepturi politice a celui slab cu cel tare, a celui bogat cu cel sărac, căci s-a acordat votul universal.
a) Din cauza inferiorității intelectuale a femeii, zic antagoniștii noștri, ea n-a produs nimic în știință, în artă, în literatură.
La aceasta răspundem: inferioritatea intelectuală a femeii atunci va fi probată, când pusă în condițiuni egale de cultură și instrucțiune, ea nu va fi produs nimic sau va fi produs mediocru și aceasta nu numai într-o generație, ci într-o serie de generații, de cultură serioasă.
În adevăr, ce mijloace a avut femeia să se cultive? De când sunt școli pentru ea? Ce s-a făcut pentru instrucția femeii în raport cu ceea ce s-a făcut pentru aceea a bărbatului? De când a pătruns femeia în universități? Cariere științifice, ea n-a avut. A lucrat doar ca diletantă. Fiecare știm că nu mai departe decât la Iași, pentru fete avem un singur externat secundar față de două licee și două gimnazii pentru băieți. Și dacă nu găsea femei superioare ca Emilia Humpel, născută Maiorescu, care să creeze un curs de bacalaureat în 1880 și să dea Moldovei și țării întregi o pleiadă de femei de valoare, apoi Externatul secundar de abia după 28 de ani, cam pe la 1907, a fost transformat în Externat secundar de gr. II, care a dat apoi primele serii de absolvente de liceu.
Același lucru s-a petrecut în toate țările, mentalitatea fiind aceeași. În Germania, numai de 15 ani a fost admisă femeia în universitate.
b) Dintre femei n-a ieșit nici un geniu, zic adversarii noștri. Nici o femeie n-a fost Homer, n-a fost Aristotel, n-a fost Kant. Este adevărat. Dar un geniu e o apariție rară. Din mii și mii de savanți mai mult sau mai puțin talentați, unul singur e geniu. E greu ca printre câteva femei savante să se găsească un geniu...
...Feminismul în înțeles mai restrâns înseamnă acea mișcare prin care femeia cere înălțarea prin cultură, prin formarea personalității și a conștiinței ei, prin afirmarea individualității ei. Sau Feminism în înțeles mai larg înseamnă acea mișcare socială, prin care femeile cer să participe la viața de stat, la viața socială prin exercițiul drepturilor politice integrale, precum și la toate îndatoririle și drepturile ce decurg de aici” [17].



Monica Negru
(nr. 9, septembrie 2021, anul XI)




NOTE

1. Adrian Butnaru, Un răzeș din Drânceni, ţinutul Fălciu, la începutul secolului al XIX-lea: Ioniță Buzne şi înrudirile sale, în „Prutul”, Revistă de cultură-Huși, Serie nouă, Anul IV (XIII), Nr. 1 (53) / 2014, p. 52.
2. ANR, SANIC, fond familial Meissner, dosar X-15, f. 4.
3. Ibidem, dosar X-1, f. 3, manuscris.
4. Adrian Butnaru, op. cit., p. 53.
5. Ibidem.
6. ANR, SANIC, fond familial Meissner, dosar X-15, f. 4.
7. Ibidem.
8. https://www.eternitycemetery144.ro/meissner-constantin-2/
9. http://cnmeiasi.ro/fostii-nostri-profesori/
10. ANR, SANIC, fond familial Meissner, dosar X-15, f. 5.
11. Elvira-Ecaterina Ivănescu, Margarita Vlad, Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române (1910-2010), Editura Pim, p. 33.
12. Ibidem, p. 60.
13. Ștefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc, Antologie de texte (1838-1929), Polirom, 2002, p. 36.
14. ANR, SANIC, fond familial Meissner, dosar X-15, f. 6.
15. Adrian Butnaru, op. cit., p. 53.
16. George Marcu, Femei de seamă din România: de ieri și de azi, Editura Meronia, București, 2017, p. 293.
17. Elena C. Meissner, Dreptatea cauzei feministe. Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române, Atelierele grafice „Lumina Moldovei”, Iaşi, 1923, p. 23.