Un model de feminism, naționalism și ortodoxism românesc: Alexandrina Gr. Cantacuzino

Arhivele Naționale ale României (ANR) păstrează numeroase și importante documente, multe inedite – note, rapoarte, testamente, decorații, brevete, discursuri, articole, corespondență, apeluri şi documentaţie tehnică pentru ridicarea Mausoleului Eroilor Neamului de la Mărăşeşti – referitoare la activitatea Alexandrinei Gr. Cantacuzino, în special fondurile familial Cantacuzino (1122 unități arhivistice) și Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române (1664 u.a.). Din cercetarea acestei documentații arhivistice reiese că Alexandrina Pallady-Cantacuzino (1876-1944) [1] a fost une vraie dame, o femeie cu o vastă cultură, un spirit religios, tradiționalist și naționalist, ea fiind considerată o oratoare de nivel european [2].

Alexandrina Gr. Cantacuzino (ANR, fond familial Cantacuzino, dosar 284, f. 5)

Alexandrina s-a născut la 27 septembrie 1876, la conacul familiei Pallady, în satul Ciocăneşti, judeţul Ilfov, tatăl său fiind locotenentul Theodor Pallady, participant la Războiul de Independenţă, iar mama – Alexandrina Kreţulescu, ambii de origine nobiliară. Rămasă orfană de mamă din copilărie, ea a fost crescută şi educată de o mătuşă din familia Ghica, în Franţa, unde a arătat interes pentru limbi străine (multe din lucrări le-a scris în limba franceză), istorie, retorică şi economie.
Alexandrina Pallady s-a căsătorit cu politicianul conservator Grigore Gh. Cantacuzino (1872-1930), ministru secretar de stat, senator. Au avut trei fii: Gheorghe (arheolog, profesor universitar, membru al Academiei Române), Alexandru (avocat, diplomat, scriitor, comandant legionar, la 22 septembrie 1939 a fost executat din ordinul Regelui Carol al II-lea) și Constantin. Originile aristocratice ale familiei Cantacuzinoi-au conferit Alexandrinei şi titlul de prinţesă, un statut nobiliar şi o putere financiară care au fost folosite pentru realizarea idealurilor sale. Astfel, ea a susținut mişcarea de emancipare a femeii române chiar și din fonduri proprii, întreţinând şcoli pentru fete (de exemplu, Institutul Tinerelor Fete din Bucureşti, cu 400 de eleve, un externat, un curs secundar cu şcoala de comerţ), cămine pentru băieţi şi fete de liceu, 30 de biblioteci populare. De asemenea, a trimis peste 5000 de cărţi în Basarabia [3].

Ideologia

Alexandrina Cantacuzino a fost o personalitate reprezentativă a feminismului românesc şi internaţional în primele patru decenii ale secolului XX. A fost printre primele feministe din România, care a susţinut şi a luptat pentru emanciparea economică, socială, politică a femeilor. Alexandrina Cantacuzino susţinea egalitatea între soţi, iar munca femeii în gospodărie considera că trebuia să fie tratată ca o profesie plătită. Idealul feminin era mama, conducătoare a sufletului neamului; bărbatul se ocupă de stat, iar femeia de neam, de popor. Alexandrina Cantacuzino compunea mesajul unui feminism creştin a cărui principală revendicare era recunoaşterea publică a valorii sociale a maternităţii. Ea îşi asuma o responsabilitate socială şi naţională, care o particularizează în cadrul ideologiei feministe.
Alexandrina Cantacuzino a atacat monopolul bărbatului în politică, pentru femei a cerut drepturi civile şi politice integrale. Nu era îngăduitoare faţă de femeia parazitară, incapabilă, iar discursul moralizator al Alexandrinei Cantacuzino se centra pe muncă, educaţie, credinţă. Instituţiile care au devenit fundamentale în această activitate de resurecţie a femeii şi a neamului sunt Biserica, Şcoala şi Familia, cei trei mari factori ai vieţii sociale [4]. Alexandrina Cantacuzino idealiza poporul român „de păstori visători şi de plugari viteji”, iar femeia este „o mamă conştientă…, îngerul păzitor al vetrei” [5]. Femeia este nu numai mama tuturor, ci şi depozitara tradiţiei, a înţelepciunii. „Dacă criza intensă prin care trecem şi care atinge tot cuprinsul vieţii noastre naţionale are ca substrat o slăbire a familiei, avem datoria, tocmai pentru întărirea acestei vieţi familiare, să dăm femeii preocupări mai înalte, să o chemăm să împartă toate răspunderile, să renunţăm la femeea-păpuşă, la femeia obiect de lux, la femeia eternul copil, care crede că poate trăi numai din munca bărbatului, la femeia minoră, care nu-şi dă seama bine de nevoile reale ale vieţii” [6].
Alexandrina Cantacuzino a pledat şi pentru unitate latină, feminismul latin promovat de ea fiind o concepţie a Italiei fasciste, care punea în prim plan educarea mamelor. În acest spirit al feminismului latin, Alexandrina Cantacuzino considera participarea femeilor la viaţa politică ca fiind indispensabilă, iar sacrificiile femeilor în timpul Primului Război Mondial erau considerate baza cetăţeniei politice a româncelor (legea electorală din 1929 acorda dreptul de vot văduvelor de război şi femeilor decorate pentru servicii excepţionale) [7].
Din păcate, românii au uitat că membrele Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române (SONFR), în frunte cu Alexandrina Cantacuzino, au avut inițiativa construirii unui monument funerar la Mărășești, închinat eroilor din Primul Război Mondial, au publicat chemări și apeluri, au participat la manifestații și slujbe religioase, au spălat și au adăpostit oseminte umane, au donat și au strâns bani, au supravegheat consecvent timp de 29 de ani ridicarea Mausoleului Neamului de la Mărășești.

Actul ctitoricesc de întemeiere a mausoleului de la Mărășești
(ANR, fond SONFR, dosar 341, f. 9)

O scriitoare prolifică

Prințesa Alexandrina Cantacuzino a fost o oratoare şi scriitoare prolifică, ea fiind autoarea unui număr impresionant de comunicări, discursuri, dări de seamă, susținute la conferinţe, congrese, reuniuni naționale și internaționale, precum şi numeroase eseuri, memorii: Rolul Bisericii Ortodoxe în desvoltarea neamului românesc (1921), Femeia în faţa dreptului la vot (1923, 1929), Consiliul Naţional al Femeilor Române (Camera Legislativă) – Drepturile femeii în viitorul cod civil, Studii, comunicări şi propuneri în vederea reformei, Tipografia „Curentul Judiciar” S.A., Bucureşti (1924), Rostul femeii în viaţa socială şi politică (1924), Cinsprezece ani de muncă socială şi culturală. Discursuri, conferinţe, articole, scrisori, Tipografia Românească, Bucureşti (1928), Mama (1929), Impression d’Espagne (1930), Legislation de la femme mariée (1932), Raport general asupra activităţii desfăşurate de Consiliul Naţional al Femeilor Române între 1930-1934, Raport asupra activităţii Casei Femeii 1928-1934, România de mâine (1935), Românii noştri (1936), Străinii ca factor politic, economic şi social (1937), Între legionarism şi comunism (1940), Misiunea românismului, 1942, 1943.
Multe alte cuvântări, eseuri ale Alexandrinei Cantacuzino au rămas inedite. Astfel, cercetând arhivele, am descoperit diverse scrieri nepublicate.Alexandrina Cantacuzino, în Testamentul său, transmitea rugămintea ca după moartea sa, o comisie să publice toate scrierile sale şi „să facă o carte asupra personalităţii, activităţii, rolului meu social, naţional şi internaţional, scrisă în româneşte şi tradusă în franţuzeşte” [8]. Respectând această dorinţă, am realizat o selecţie din documentele fondului familial Cantacuzino și am publicat două culegeri de documente, cu numeroasele activităţi ale Alexandrinei Cantacuzino, principalele instituţii pe care le-a condus sau la care a colaborat, reconstituind astfel şi episoade din istoria lor [9]. Multe alte inițiative și realizări ale Alexandrinei Cantacuzino, ca președintă a SONFR, le-am prezentat într-o altă culegerea de documente: Din istoria Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române [10]. Totodată, am identificat relevante documente referitoare la activitatea membrelor Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române în Bucureștiul ocupat și le-am inclus în lucrarea Viața de front în scrieri personale [11].

Alexandrina Cantacuzino și evoluția mișcării feministe, pe plan intern și internațional

Alexandrina Cantacuzino a început să se implice cu iniţiative sociale şi culturale în societatea românească din 1910, când a susţinut un grup de militante pentru drepturile femeii şi a fondat, iar din 1918 a condus, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor. Membrele societății au sprijinit întemeierea de asociaţii culturale, de instituţii de învăţământ, construirea de locuinţe sociale în Bucureşti şi în multe alte localități din România. În 1912, la inaugurarea Institutului de fete al societății din București, strada Principatele Unite nr. 63, Alexandrina Cantacuzino descria societatea: „…SONFR s-a întemeiat cu deviza «Prin noi înşine» şi cu scopul de a crea grădini de copii cu internate şi biblioteci populare.” [12]
În anii Primului Război Mondial, o mare parte a elitei feminine s-a implicat în asigurarea asistenţei sanitare. Alexandrina Cantacuzino, ca şi Martha Bibescu [13], a preferat să rămână în Bucureşti în perioada ocupaţiei germane, a activat ca membră a Crucii Roşii. A fost directoare și împreună cu alte membre ale SONFR s-a îngrijit de buna funcţionare a unui mare, modern şi solicitat spital de răniţi din Bucureşti – Spitalul 113. „La 23 august 1916 ne întruneam pentru a organiza spitalul 113; multe dintre noi nu se cunoşteau nici măcar din vedere, erau însă toate mânate de spiritul de jertfă care este podoaba femeii şi de dorul nesfârşit de a-şi închina toate puterile scumpei noastre ţări… Amintirea câtorva doamne va rămâne nedespărţită de denumirea ce li s-a dat de însuşi scumpii noştri ostaşi, a d-nei Rosetti-Bălănescu de «mămica bolnavilor» şi aceea aşa de duioasă de <zânele prizonierilor> care se cuvine d-nelor Romniceanu, Greceanu, Pompei etc.” [14]

Spitalul 113 înființat de SONFR în localul Institutului de fete din București
(ANR, Album 37-01)

Alexandrina Cantacuzino a reușit să obțină subvenţii de la Banca Naţională a României pentru Spitalul 113, l-a organizat în localul Institutului de fete al SONFR din București, strada Principatele Unite, nr. 63 – peste 100 de camere, trei servicii de chirurgie, două săli de operaţie, patru săli de pansamente, o farmacie, celule de izolare pentru boli contagioase, băi, serviciu de deparazitare, spălătorie, capelă, sală de serbări, cinematograf, bibliotecă, atelier de coşuri şi rogojini ş.a. – unde au fost îngrijiţi 3200 ostaşi şi 120 ofiţeri români. [15]

Alexandrina Cantacuzino, în centru, cu lănțișor, împreună cu surori medicale și soldați tratați la Spitalul 113
(ANR, Album 37, poza 15)

La 23 noiembrie 1918 (stil vechi), în Capitală, Regina Maria, Principesele Elisabeta şi Maria, generalul Berthelot au vizitat Institutul SONFR, condus de Alexandrina Cantacuzino, care adăpostise orfanii de război ai Regiunii Bucureşti [16]. Alexandrina Cantacuzino a continuat să acţioneze în această direcţie, astfel la 18 decembrie 1920 a fost inaugurat Orfelinatul Societăţii Orfanilor de Război din Calea Şerban-Vodă 92, în prezenţa Reginei Maria, a mitropolitului Miron Cristea şi a ministrului de război, general Răşcanu [17].
În perioada interbelică, Alexandrina Cantacuzino a iniţiat şi coordonat o serie de organizaţii feministe: Țesătoarea „Regina Elisabeta” cu școli de țesătorie, expoziții de covoare și cusături tradiționale, Consiliului Naţional al Femeilor Române care „…în 3 ani de activitate, creează prima mişcare cetăţenească a femeilor; comisiunile juridice ce le întemeiază, pun pe intelectualele femei în stare să discute legislaţiunea română cu personalităţi bărbăteşti de seamă. Din aceste lucrări reiese programul de Reforma Codului civilşi obţinerea dreptului pentru femeea română de a-şi păstra naţionalitatea, independent de căsătoria ei. Consiliul Naţional se afiliază la Consiliul Internaţional al femeilor care reprezintă cea mai puternică mişcare a femeilor de pe pământ, cuprinzând delegatele a 45 de state.” [18]
În 1927-1928, a pus în funcţiune un important centru de asistenţă socială, o asociaţie cu o mare valoare morală, Casa Femeii, care asigura femeilor un ajutor economic, medical, juridic, intelectual. Alexandrina Cantacuzino şi-a adus contribuţia şi la activităţi desfăşurate de societățile: Solidaritatea, Secţia Auxiliară Feminină FIDAC - Federaţia Interaliată a foştilor combatanţi, Uniunea Intelectuală Română, Memorialul Interaliat de la Liege, Ateneul Popular Buşteni.
Alexandrina Cantacuzino a fost aleasă și în comitetul municipal al Capitalei, oraș despre care scria: „Cu ce emoţie cei mai în vârstă îşi răsfoiesc amintirile şi revăd ca într-un basm Bucureştiul copilăriei lor, cu Podul Mogoşoaia, cu caleştile frumoase, cu Hotelul Broft, peste drum de Capşa, unde trăgeau străinii de marcă, cu Capşa de altădată ce era un salon unde se întâlnea protipendada timpului şi unde se discutau ultimile isprăvi ale ziaristului Claymour, un Văcărescu get beget ce în limba franceză scria la «Independenţa Română» recenziile serbărilor şi toiletele marilor zeiţe ale timpului.” [19]Străduinţa depusă la nivel naţional a fost dublată de o serie de iniţiative în plan regional şi chiar mondial, de numele Alexandrinei Cantacuzino legându-se înfiinţarea Micii Antante a Femeilor (România, Polonia, Cehoslovacia, Grecia), ea fiind aleasă prima preşedintă a organizaţiei (1923-1924). Totodată, ea a coordonat, în calitate de vicepreşedinte, activitatea Consiliului Internaţional al Femeilor (1925-1936), precum şi a Comitetului de Arte al acestei organizaţii internaţionale (1936).

Alexandrina Cantacuzino și alte lidere feministe din diferite țări,
participând la lucrările Consiliului Internaţional al Femeilor din mai 1928
(ANR, fond familial Cantacuzino, dosar 287, poza 69)

A activat şi în calitate de delegat oficial al guvernului român la negocierile internaţionale privind elaborarea unei legislaţii relativ la statutul copiilor ilegitimi şi abandonaţi (1938). A făcut parte din delegaţia română care a participat la sesiuni ale Adunării Societăţii Naţiunilor de la Geneva.

Portretul Alexandrinei Cantacuzino creionat de Oscar Lazăr
la sediul Societății Națiunilor de la Geneva
(ANR, fond familial Cantacuzino, dosar 261)

A călătorit mult, reprezentând mişcarea feministă din România pe diferite continente, în ţări ca Franţa, Bulgaria, Grecia, Turcia, Maroc, Egipt, Ierusalim, SUA, India, despre care a scris ulterior numeroase eseuri, articole.
Dacă în perioada 1916-1918, Alexandrina Cantacuzino a rămas în Capitală şi a organizat spitale, şcoli, în general asistenţă socială, la fel, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial ea a susţinut spitale, cantine, cămine ostăşeşti în Basarabia, Crimeea, a vizitat Odessa, Nicolaev, Sevastopol [20].

Sfârșitul și posteritatea

Personalitatea Alexandrinei Cantacuzino a dominat mişcarea de emancipare socială şi politică din România interbelică. S-au conturat şi atitudini adverse, de exemplu membre ale Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor din România au acuzat-o de încercarea de monopolizare a atenţiei publice şi de erijare nejustificată în lideră a mişcării de emancipare feminină. Un motiv fundamental al acestei opoziţii a fost probabil conturarea în conduita şi discursul Alexandrinei Cantacuzino a unor tendinţe de autoritarism, promovarea unui feminism conservator care a apropiat-o treptat de extrema dreaptă. O dovadă în acest sens o constituie şi modificarea statutelor Societăţii Ortodoxe Naţională a Femeilor Române la mijlocul anilor ’30 (lărgirea atribuţiilor preşedintei, prelungirea duratei mandatului). Totodată, Alexandrina Cantacuzino a fondat, în 1929, primul partid politic feminin din România: Gruparea Naţională a Femeilor Române. În calitatea sa de preşedintă a partidului, a propus mai multe legi cu trimitere la locul şi rolul social al femeii (de ex., în 1936, legea prin care femeile urmau să participe la apărarea ţării), iniţiative transpuse ulterior în practică de legislaţia carlistă (după 1938).
Există şi ipoteza ca Alexandrina Cantacuzino să fi fost adepta ideologiei legionare, iar în locuinţa sa să fi avut loc întâlniri legionare. Realitatea istorică arată însă că prinţesa nu a obţinut avantaje din simpatiile sale politice de dreapta, dimpotrivă: şi-a pierdut fiul, comandantul legionar Alexandru, a fost izolată şi condamnată la domiciliu forţat de către Regele Carol al II-lea aproape un an. După abdicarea lui Carol al II-lea, prinţesa şi-a reluat activitatea, ea fiind sprijinită chiar de către generalul Ion Antonescu, chiar în condiţiile grele de război, iar în 10 octombrie 1944, la Bucureşti, Alexandrina Cantacuzino a decedat.
Pentru întreaga sa activitate, Alexandrina Cantacuzino a primit numeroase distincții, printre care ordinul Meritul Cultural, cu rang de cavaler cl. I, Crucile de Răsboi române, italiene şi interaliate, Marele Cordon al Sfântului Mormânt, Crucea Ordinului Regina Maria a României, Mare Ofiţer al Ordinului Sf. Sava al Iugoslaviei, Leul cehoslovac în gradul de comandor.
În epocă, Alexandrina Cantacuzino a avut şi mulți susţinători; de exemplu ziaristul Corvin Petrescu, în ziarul „Ghiara” din iunie 1925, o descria astfel: „Principesa Alexandrina Cantacuzino are şi virtuţile matroanei romane şi calităţile femeii moderne americane: un spirit familial şi un spirit social; un spirit tradiţionalist şi un spirit modernist; un spirit idealist şi un spirit pozitivist.” [21] Desigur, mulți contemporani, din toate domeniile de activitate și de toate vârstele au omagiat-o, i-au închinat poezii, i-au organizat serbări festive.
În concluzie, prin ideile, munca și realizările ei – înființarea de școli, cămine, cantine, spitale, monumente istorice, biserici, asociații feministe –, prin conexiunile pozitive și constructive cu elitele politice și culturale, naționale și internaționale, prințesa Alexandrina Cantacuzino, chiar și uitată în zilele noastre, rămâne un model veșnic al feminismului românesc.

Monica Negru
(nr. 12, decembrie 2020, anul X)

NOTE

1. Extras din Registrul Stării Civile pentru morţi pe anul 1944, înArhivele Naționale ale României (ANR), SANIC, fond familial Cantacuzino, dosar 16, f. 1.
2. ANR, fond familial Cantacuzino, dosar 157, f. 20.
3. Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc, Studiu şi antologie de texte (1929-1948), Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 36.
4. Alexandrina Gr. Cantacuzino, Cinsprezece ani de muncă sociala şi culturală. Discursuri, conferinţe, articole, scrisori, Tipografia Românească, Bucureşti, 1928, p. 60.
5. Ibidem, p. 29.
6. Alexandrina Cantacuzino, Rostul femeii în viaţa socială şi politică, Conferinţă ţinută la Asociaţia feministă din Galaţi la 6 aprilie 1926, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1927, p. 5.
7. Alexandra Petrescu, Femeia în imaginarul politic, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008, p. 78.
8. Ibidem, dosar 13, f. 29.
9. Alexandrina Gr. Cantacuzino și mișcarea feministă din România interbelică, volumele I și II, editor Anemari Monica Negru, Editura Cetatea de Scaun Târgoviște, 2015, 2019.
10. Din istoria Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, editor Anemari Monica Negru, Editura Cetatea de Scaun Târgoviște, 2016.
11. Viața de front în scrieri personale, editor Anemari Monica Negru, Editura Cetatea de Scaun Târgoviște, 2019.
12. Ibidem, fond familial Cantacuzino, dosar 44, f. 81.
13. Martha Bibescu, Jurnal politic 1939-1941, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 16.
14. Ibidem, fond familial Cantacuzino, dosar 44, f. 86-87, manuscris.
15. ANR, fond SONFR, dosar 189, f. 7-9.
16.Alexandrina Gr. Cantacuzino, Cinsprezece ani de muncă sociala şi culturală…, p. 38.
17. Ibidem, p. 79.
18. Ziarul „Gazeta de Duminecă” 14 februarie 1926 în ANR, fond familial Cantacuzino, dosar 427, f. f. 146.
19. ANR, fond SONFR, dosar 265, f. 190.
20. ANR, fond familial Cantacuzino, dosar 265, f. 266-268.
21. Ibidem, dosar 46, f. 49.