Centenar Camilian Demetrescu, reprezentant de marcă al emigraţiei româneşti în Italia

Relațiile culturale dintre Italia și România se definesc și prin figura și opera lui Paul Constantin Demetrescu, îndeobşte cunoscut sub numele de Camilian Demetrescu (Bușteni, 18 noiembrie 1924 - Gallese, 6 mai 2012), o personalitate polivalentă, pictor, sculptor, scriitor și istoric de artă care, prin culoare, cuvânt scris și materie modelată, a căutat o cale spre transcendență și sacru. La un secol de la naștere, este firesc să celebrăm un om care întruchipa atât artistul, cât și eruditul; un spirit îndrăzneț, atent și sensibil la problemele epocii sale, dar și un cercetător luminat, hrănit de puritatea ideilor. Libertatea și adevărul au fost conceptele pe care le-a urmărit atât în artă, cât și în viață, încă din anii de școală, care au inclus disciplina Liceului Militar din Târgu Mureș, cursurile de medicină și filosofie (pe care nu a reușit să le finalizeze din cauza unui atac de tuberculoză ce i-a cauzat exmatricularea pentru absențe prea multe) și studiile la Academia de Arte Frumoase din București, unde a absolvit în 1949. Polivalența intereselor sale îl apropie de Constantin Brâncuși, împreună cu care împărtășea mândria și iubirea pentru rădăcinile culturale românești, în special cele populare și religioase. Drept omagiu adus acestora, Demetrescu a publicat numeroase lucrări despre mănăstirile din Bucovina, cu grandioasele lor cicluri de fresce interioare și exterioare și despre icoanele pe sticlă din Transilvania.
În 1948 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici, iar între anii 1948 și 1952 a colaborat cu revistele „Contemporanul” și „Flacăra”, publicând desene, articole și poezii.
Primele sale încercări artistice, după cele de natură realist-socialistă, de care s-a desprins însă aproape imediat, îl plasează în cadrul curentului artei abstracte, la care a ajuns prin teorie: în 1966, la prestigioasa editură Meridiane, a publicat volumul de estetică intitulat Culoarea - suflet și retină, în ale cărui pagini discuta despre natura, gramatica și funcția culorii. Acest tratat dens de informații istoric-tehnice exprimă posibilitățile expresive și autonome ale culorii și ale picturii ca artă abstractă; autorul compară pictura cu muzica și vorbește despre armonie, acord și extensie în pictură.
În plus, între 1964 și 1969, s-a făcut cunoscut ca critic de artă atât la televiziune și radio, cât și în presa scrisă. Dar viața sa urma să ia o întorsătură decisivă: în 1968, ca un gest de protest clar împotriva politicii culturale a regimului comunist din România, a refuzat „Meritul Cultural” Clasa a IV-a. Supravegheat de temuta Securitate, pe 3 aprilie 1969, la cinci ani de la ascensiunea nefastă la putere a lui Ceaușescu, a decis să părăsească România pentru a putea exprima o artă liberă de dogmele goale și brutalitatea estetică a realismului socialist. La fel cum procedase Eugen Drăguțescu în 1949, s-a stabilit în Italia, unde a solicitat azil politic și a început o prodigioasă carieră expozițională și editorială.
Italia a devenit astfel țara care l-a văzut născându-se a doua oară: „Dintr-un capriciu al destinului și al istoriei m-am născut de două ori: în 1924, în România, și în 1969, în Italia”. La început, s-a stabilit la Roma, unde a inițiat diverse colaborări cu presa românească din exil, dar faptul de a se afla în Occidentul „liber” nu i-a simplificat sarcina. Și în Italia, Demetrescu s-a confruntat cu riscurile de a fi împotrivă, de a fi critic, de a respinge logica zdrobitoare a puterii, o logică ce era aceeași atât în țările capitaliste, cât și în cele comuniste. Cu toate acestea, nu a renunțat să condamne regimul lui Ceaușescu de la microfonul Radio Europa Liberă, de unde transmitea buletinele sale caustice. Din acest motiv, a fost investigat de dictatorul român, urmărit de serviciile secrete și amenințat de mai multe ori. Însă nu și-a abandonat misiunea – pe care o percepea ca pe o datorie față de cei rămași în România –, alternând articolele de denunțare a regimului cu munca de artist și orele de studiu.
Misiunea sa nu a fost ușoară, deoarece și în Italia a întâmpinat diverse obstacole. În primul rând, Radio Europa Liberă cerea ca, înainte de a fi citite și transmise în România, articolele lui Demetrescu să fie publicate mai întâi într-un ziar european. Dar în Italia nu era ușor să găsești publicații cu adevărat libere: la dreapta, cu Democrazia Cristiana implicată în compromisuri cu stânga comunistă, nu se considera oportună publicarea articolelor care denunțau regimurile comuniste. La stânga exista o solidaritate bazată pe rădăcinile comune. Astfel, Demetrescu a găsit sprijin doar la ziarul social-democrat „Umanità”.
Paralel cu angajamentul său civic, Camilian Demetrescu și-a continuat cariera artistică, iar în 1970 a avut parte de onoarea unei expoziții personale la Galeria SM-13 de pe strada Margutta în Roma, al cărei catalog includea o prezentare semnată de Giulio Carlo Argan. Printre cele mai importante expoziții din Italia se numără participările la Bienala de la Veneția, Festivalul celor Două Lumi din Spoleto, Quadrienala Națională de Artă din Roma și cele patru mari retrospective din Perugia (1972), Parma (1975), Viterbo (1977) și Calcografia Națională din Roma (1981).
Opera artistică a lui Demetrescu reflectă, prin formare și descendență directă, o legătură intrinsecă cu memoria locurilor, exprimată nu doar filologic, ci și într-o dimensiune temporală „cosmică” și „mitică”. Timpul memoriei devine, în operele informale din anii ’70, o cultură a unei memorii antropologice de redescoperit și transmis mai departe. Abstracționismul său, fie pictural, fie sculptural, este compus din suprafețe curbe care sfidează gravitația, evocă tensiunea, fragilitatea, provizoratul, devenind o oglindă a condiției umane. Sculpturile sale urmează linia trasată de Constantin Brâncuși, integrând simbolurile și relația acestora cu memoria tradiției românești într-un mod mai complex și articulat.
Păstrând această moștenire culturală, Demetrescu nu a asimilat Occidentul în mod necritic. De exemplu, era conștient că nici Partidul Comunist Italian, nici autoritățile statului italian nu au adoptat poziții împotriva abuzurilor regimului politic de la București, mai ales în ceea ce privește încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale. Propaganda de la București reușise să îmbunătățească considerabil imaginea politicii românești în Occident, inclusiv în Italia. La acest efort au contribuit și mulți intelectuali români stabiliți în străinătate, care însă nu și-au rupt legăturile cu regimul. Demetrescu, un om fidel demnității, i-a denunțat moral pe acești „intelectuali ai Occidentului liber” care s-au implicat în „glorificarea tiranilor luminați”, inclusiv a lui Ceaușescu. A scris despre acest subiect într-un articol apărut în 1999 în „Memoria - Revista gândirii arestate”, intitulat Italia - Exilul românesc și stânga marxistă. În acest articol, își amintea de critica severă din 1974, publicată în ziarul „Umanità”, la adresa documentarului lui Carlo Ponti, Cu cărțile pe față cu Nicolae Ceaușescu. Documentarul lăuda distanțarea României lui Ceaușescu de Uniunea Sovietică – o ruptură moștenită de la Dej și Hrușciov în anii ’60 –, dar aceasta nu echivala cu o independență politică, mai ales având în vedere colaborarea strânsă dintre Securitate și KGB.
Așa cum a scris în volumul EXIL (publicat la București de editura Albatros): „Când am ajuns în Occident, nu știam că pentru a-l cunoaște cu adevărat trebuia să-mi îndrept privirea departe de vârtejul cotidianului opulent și fascinat de tentațiile imediate, pentru a căuta, într-o penumbră interzisă, săgețile ascunse care m-ar fi condus la comorile sau ororile ascunse în imensul hipogeu al conștiinței occidentale”. Căutarea sa a fost una atentă, filosofică și spirituală, care s-a consolidat și datorită unui episod fortuit. După câteva zile petrecute la Roma, Demetrescu l-a cunoscut pe contele Cencelli, care în 1973 i-a oferit să folosească vechiul său conac din zona rurală a orașului Viterbo. A părăsit astfel capitala și s-a mutat în satul Gallese, cocoțat pe o colină de tuf și înconjurat de stânci înalte, la poalele cărora curg numeroase pârâie,  de-a lungul Via Amerina. Un peisaj sălbatic și fascinant, care invită la contemplație și meditație. Dar localitatea Gallese este, de asemenea, bogată în istorie și artă, iar Demetrescu s-a cufundat în ea în întregime atunci când, în 1977, s-a ocupat de restaurarea bisericii romanice cisterciene a Sfinților Iacob și Filip, datând din secolul al XII-lea. Abandonată complet de secole, aceasta a fost sfințită din nou pe 27 septembrie 1977, după restaurare și reabilitare.
Întâlnirea cu măreția acelei vechi biserici a fost, poate, prima scânteie a unui drum care avea să se întărească în 1979, când, la Paris, Demetrescu l-a întâlnit pe filosoful Mircea Eliade. Eliade i-a deschis orizontul artei sacre, pe care artistul a folosit-o pentru a reconstrui statura și demnitatea omului, deformate de opresiunea socialismului real aplicat de Ceaușescu. Pictura sa rămâne una materială, ajutată de forma care favorizează linia dreaptă în detrimentul celei curbe, o moștenire a avangardelor est-europene din anii 1920-1930, dar reinterpretată aici în direcția spiritualității, pe care artistul reușește să o transpună remarcabil pe pânză. Și pentru acest motiv, Fundația „Paolo di Tarso” i-a acordat Carta Păcii pentru Protejarea Memoriei, Drepturilor Omului și Mediului, recunoscând femeilor și bărbaților de bună credință aplauzele societății civile, cu următoarea motivație: „Țăran al Grădinii lui Dumnezeu: Meșteșugarul, Artistul, Geniul care se adapă din izvoarele Evangheliilor pentru a împodobi existența cu Frumusețe Divină; care încredințează timpului splendoarea Operei Sale Umane, care capătă forma Artei, ca mărturie a victoriei realizate de Caritatea Creștină asupra oricărei dictaturi. Omului care dăruiește semenilor săi o multitudine de semne pentru ca aceștia să poată căuta întotdeauna Valorile Păcii”.
Frumusețea și austeritatea bisericii romanice din Gallese au rămas un simbol de neșters în memoria lui Demetrescu, care a reflectat asupra acesteia și a comparat-o cu arhitectura sacră contemporană. Și din nou, s-a ciocnit de acel materialism care, din păcate, pare să corodeze fiecare colț al societății noastre. Emblematice sunt aceste cuvinte ale sale, publicate pe 2 ianuarie 2019 în ziarul „Arhitectura Sacră”. Scrisori, proiecte, elemente, parte dintr-o lungă și vibrantă scrisoare deschisă adresată preoților: „Ce a mai rămas în interiorul zidurilor de beton și piatră artificială ale unei astfel de clădiri marcate încă de o cruce solitară? Din tot ceea ce constructorii catedralelor, capelelor sau micilor biserici de țară ne-au lăsat în vremurile ʽîntunecate’ ale Evului Mediu, din toată ingeniozitatea pe care muncitorii, pictorii, sculptorii, meșterii pietrei, fierului, lemnului, aurarii și țesătorii o puneau pentru a reprezenta trupul lui Hristos în trupul unei biserici, din toate acestea nu a mai rămas astăzi decât vocea voastră umană pentru a ne transmite în mod viu Adevărul Cuvântului. Tot restul pare să fi fost absorbit de un ciclon întunecat în prăpastia uitării, descărcat în malaxoarele acestei civilizații mecanice care zdrobește și devorează memoria marii istorii creștine”.
Demetrescu a fost un artist care a găsit în sacru calea principală pentru a-și exprima cel mai bine sensibilitatea sa de artist și om, până la punctul în care o serie de tapiserii intitulate Hierofanii împodobesc din 2008, la cererea Papei Benedict al XVI-lea, Sala Audiențelor Generale a Palatului Apostolic din Vatican, după ce au fost expuse la Santa Maria degli Angeli e dei Martiri între decembrie 2005 și ianuarie 2006. Acestea sunt lucrări realizate printr-o tehnică artistică și artizanală specială, care permite intervenții structurale asupra operei până la finalizarea ei. Imaginea nu este realizată pe războiul de țesut, ci este compusă ca un mozaic, cosând împreună diverse bucăți de pânză – țesute, brodate sau tricotate separat – pe o pânză mare de in. Astfel, artistul poate interveni prin eliminarea părților care nu îl satisfac, înlocuindu-le cu altele pe care le consideră mai potrivite.
Cariera lui Demetrescu a fost caracterizată și de angajamentul politic care se reflecta în artă; de exemplu, în iarna anului 1981, a realizat o mapă de litografii intitulată Pluralism – 42 de desene despre fantoma socialismului real, cu o prezentare critică a filosofului Rosario Assunto. Activ timp de treizeci de ani în exilul politic, a participat în presa occidentală și a diasporei la denunțarea totalitarismului sovietic. În 1983, la Paris, a fost printre membrii fondatori ai Internaționalei Rezistenței împotriva Totalitarismului, formată din reprezentanți ai exilului politic din țările est-europene. După Revoluția din decembrie 1989, care a pus capăt regimului Ceaușescu, s-a implicat direct pentru a aduce ajutor conaționalilor săi, fondând Comitetul Pro România și organizând transporturi de bunuri de primă necesitate. A publicat, de asemenea, două ediții ale Bibliei în limba română – în traducerea din greacă și aramaică a marelui scriitor și teolog român Gala Galaction, pe care le-a distribuit în întreaga țară.
Anii ’90 l-au văzut încă implicat în arta sacră, ca cercetător al simbolurilor de pe fațadele mai multor biserici romanice, din Lazio până în Emilia Romagna și Umbria, găsind timp și pentru a lupta, cu succes, într-o campanie civică împotriva instalării, la Gallese, a unei stații de antene satelitare, sursă de poluare electromagnetică și devastatoare a frumuseții peisajului natural.
La doisprezece ani de la dispariția sa, ce mai poate învăța Italia de la Demetrescu? Probabil, trebuie să începem cu lupta sa neobosită pentru libertate, în cadrul căreia a subliniat adesea faptul că, în vremurile noastre, cea mai gravă boală este uitarea trecutului. Fugind de opresiunea dictaturii lui Ceaușescu, Demetrescu privea Italia ca pe o țară a cărei tradiție democratică putea fi de ajutor și României, pentru a construi în viitorul apropiat o țară liberă, care să ofere demnitate fiecărui cetățean. O stimă pentru care Italia ar trebui să fie întotdeauna recunoscătoare și care ar trebui să servească drept stimulent pentru a păstra, cu un angajament și mai mare, valorile democrației și libertății care au distins Italia de-a lungul anilor printre țările civilizate. Un patrimoniu care, chiar și astăzi, trebuie apărat și reafirmat zilnic.

Camilian Demetrescu, Căsătoria dintre Soare şi Lună, din seria de tapiserii Hierofanii




Camilian Demetrescu, Îmbrăţişare cosmică L’amor che move il sole e l’altre stelle,
răspuns la tragedia din 11 septembrie, tapiserie, Vatican, Sala Paolo VI, 2001




La Pieve dei Santi Giacomo e Filippo în 2007. Foto de Emanuel Demetrescu

Accademia di Romania in Roma i-a dedicat mai multe evenimente acestei personalități marcante a exilului românesc în Italia, printre care și expoziția „Camilian Demetrescu – Geneza 1969-2012”, organizată în 2022 prin contribuția fiului său Emanuel Demetrescu, cunoscut arheolog și cercetător la Consiliul Național al Cercetării din Italia.