110 ani de la nașterea lui Eugen Drăguțescu, pictor român naturalizat italian

2024 este un an important pentru arta românească modernă, deoarece se împlinesc 110 ani de la nașterea lui Eugen Drăguțescu (Iași, 1914 - Roma, 1993), pictor român naturalizat italian, care a contribuit la consolidarea relațiilor culturale dintre Italia și România. Un artist care, din păcate, este oarecum uitat astăzi, dar care s-a bucurat de succes din partea criticii şi a publicului în timpul vieții, având expoziții în România, Italia, Olanda, Mexic și Statele Unite ale Americii, și care merită să fie redescoperit astăzi în virtutea intensității emoționale a desenelor și a picturilor sale, precum și a unui stil rafinat, inspirat și din arta italiană.
Drăguțescu și-a petrecut copilăria în satul Vicovu de Jos, în Bucovina, unde a urmat cursurile primare, apoi liceul la Rădăuți, înainte de a se muta la București, în 1932, pentru a urma cursurile la Academia de Arte Frumoase, pe care le-a terminat în 1938. Încă de la început, a dat dovadă de o expresivitate remarcabilă, obținută prin îmbinarea minimalismului tușelor de creion cu intense armonii cromatice și, încă din studenție, a participat la Saloanele oficiale de desen și gravură, patronate la acea vreme de Ministerul Culturii și Artelor, al cărui comitet de selecție, format din Camil Ressu, Jean Steriadi, Francisc Șirato și Marius Bunescu, a selectat două dintre lucrările sale: Căsuță la mahala și Copil orb. În 1936, Centrul Cultural Casa Artelor din București s-a interesat de el și s-a oferit să organizeze prima sa expoziție personală la Sala Mozart, care găzduise în 1924 prima expoziție personală „scandaloasă” a lui Victor Brauner. Trei ani mai târziu, a câștigat concursul pentru Premio Roma, care a constat într-o bursă ce i-a permis să studieze în Italia, la Accademia di Romania din Roma. Acesta a fost un an foarte important pentru dezvoltarea ulterioară a carierei sale de artist, deoarece a avut ocazia de a studia direct arta italiană. În special, Drăguțescu a fost interesat de desenul italian de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, dezvoltat de artiști precum Salvator Rosa, Aureliano Milani, Donato Creti și Francesco Zuccarelli. Aceasta era o Italie în care, în preajma Iluminismului, splendorile Renașterii lăsaseră loc involuției sociale a Reformei romane, iar singura clasă socială în care poate că mai palpita ceva viață autentică era clasa muncitoare, așa cum au consemnat și unii artiști și memorialiști străini; o Italie umilă, pitorească și nevoiaşă, dar care era tocmai una vie și colorată, din care Drăguțescu a absorbit un anumit mod de a privi realitatea individului.

Când s-a întors pentru scurt timp la București, în 1940, mai multe desene, acuarele și picturi în ulei realizate în timpul șederii sale la Roma au fost expuse în cadrul Salonului Oficial de Toamnă și a primit chiar Premiul Simu. În Italia, însă, Accademia di Romania a organizat o expoziție colectivă a artiștilor români, care a fost vizitată și de Victor Emanuel al III-lea al Italiei, iar, după cum se relata într-un articol din „Messaggero”, „Drăguțescu, desenând femei, copii, muzicieni și poeți, a reușit să compună o carte a vieții, hrănită de o spiritualitate aparte, exprimată printr-un pronunțat lirism al liniilor și al culorilor, care stârnește o vie admirație în rândul spectatorilor”. Acea franchețe directă a artiștilor din barocul târziu, pe care i-a studiat mult timp, apărea acum reinterpretată în funcție de stilul său personal și transpusă pe hârtie sau pe pânză în chipuri și scene puternic expresive și emoționante.
În ciuda perioadei dificile din timpul războiului (pe lângă Italia, România intrase și ea în război, iar diviziile sale au fost desfășurate în Uniunea Sovietică, alături de Wehrmacht), Drăguțescu a reușit să își continue studiile la Roma, iar în 1943 a avut chiar o expoziție personală la galeria „Il Cavallino” din Veneția și una la Ferruccio Asta din Milano. Apoi, ca urmare a dezorientării generale provocate de armistițiul ambiguu anunțat de Badoglio, s-a hotărât să se întoarcă rapid în țară; revenit în România, în aceeași toamnă, Ministerul Propagandei Naționale a organizat o expoziție personală a lucrărilor sale, care a fost apoi găzduită și în sălile prestigiosului Ateneu. Tot în 1943, cu ocazia publicării volumului lui E. Ar. Zaharia, Antologie rădăuțeană (dedicată tinerei generații de poeți bucovineni de atunci), Drăguțescu a realizat portrete ale multora dintre poeții incluși în antologie. Acestea sunt, în cea mai mare parte, desene în cerneală, dezvăluind o tușă laconică, dar expresivă, uneori cu o ironie caricaturală, reflectând superficialitatea care îi anima pe mulți dintre acești tineri poeți, iar alteori, cu o melancolie matură.
Căderea mareșalului Antonescu și ocupația sovietică au obligat și viața culturală a țării să se oprească, dar, de îndată ce pacea a fost în sfârșit restabilită în Europa, Drăguțescu a ales să se mute în Olanda; a locuit acolo trei ani, din 1946 până în 1949, timp în care a ilustrat întreaga operă a lui Shakespeare pentru editura W. De Haan din Utrecht; o lucrare monumentală, în care artistul și-a putut exprima cel mai bine incisivitatea, ce dialoga cu atmosferele shakespeariene impregnate de îndoieli, ironie, amărăciune, bucurie, tot acel spectru al sufletului uman de care lui Drăguțescu îi plăcea să vorbească. În cei trei ani petrecuți în Olanda, a mai organizat expoziții personale la Amsterdam, Haga și Rotterdam.

Dar chemarea Italiei a fost prea puternică și, în 1949, s-a mutat la Assisi, locul de naștere al Sfântului Francisc, care la acea vreme era încă animat de tradiționalele sărbători Calendimaggio; și Drăguțescu s-a integrat artistic în viața locală, realizând câteva afișe pentru această tradiție profund trăită și împărtășită, dar mai ales a reușit să povestească sufletul și atmosfera acestui fascinant oraş medieval într-un album de desene publicat de Vallecchi în 1953, în a cărui prefață artistul și criticul Valerio Maraini scria: „Eugeniu Drăguțescu a devenit interpretul oraşului Assisi pentru că în acest oraș, destinat întâlnirii, a descoperit cea mai profundă și mai autentică spiritualitate”. Albumul este, de fapt, o imagine reușită a orașului, cu portrete ale locuitorilor, cu străzile și monumentele sale atât de profund legate de Sfântul Francisc, precum și cu scene de viață monahală aproape neschimbate din 1200 încoace. Credința era, într-adevăr, unul dintre aspectele vieții umane pe care Drăguțescu le privea cu respect, iar de-a lungul anilor, pe lângă Assisi, a interpretat artistic și alte locuri ale spiritualității italiene, printre care Casa pentru alinarea suferințelor a lui Padre Pio, dar și figura Sfintei Clara și episoade din Evanghelie, pentru publicații specifice.

Anii ’50 au fost perioada recunoașterii definitive, deoarece în 1950 a expus la prestigioasa galerie romană „L'Obelisco”, în 1953 a primit Premiul Acquisto la Expoziția Internațională de Artă de la Messina, iar în 1954, când a expus la Roma, la galeria „L'Aureliana”, a primit Premiul Fundației Ford pentru albumul său Assisi; în 1957, a primit două premii din partea Ministerului Educației la expoziția provincială din Perugia și la expoziția națională de la Roma.
Dar, mai ales, a participat la cea de-a XXVIII-a ediție a Bienalei de Artă de la Veneția, care a avut loc în perioada iunie-octombrie 1956; Drăguțescu a expus în expoziția colectivă „Alb și negru”, o expoziție antologică de sculpturi, desene și picturi în alb și negru, ale unor maeștri europeni, americani și africani, care acoperă perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea. Alături de el, nume mari ale artei, precum Lynn Chadwick, Ernesto Treccani, Jacques Villon, Harold Town, Corneliu Baba și Bettie Cilliers-Barnard. Drăguțescu a expus nu mai puțin de 43 de desene, în peniță sau în peniță și pastel, dedicate maternității, copilăriei, peisajului, orașului Perugia, sau realizate pentru a ilustra lucrări ale lui Quasimodo, Pound, Ungaretti etc. Așa cum scria şi Valerio Mariani în catalogul Bienalei, „ceea ce frapează în opera sa este excepționala consecvență stilistică: orice temă este pentru el un prilej de exprimare prin linie, care a căpătat semnificația bogată și pregnantă a unui limbaj pe deplin articulat și însușit individual”; cuvinte care confirmă profunzimea penelului artistului și marea sa capacitate expresivă, fie că desenează o figură umană, un peisaj sau o scenă din tradiția populară.

În 1959, Societatea Academică Română a publicat un catalog general al lucrărilor sale, cu o prefață de Aldo Ferrabino. În același an, a decis să se mute în Via del Babuino din Roma, în aceeași clădire cu sculptorul Nino Franchina. La acea vreme, orașul era încă capitala acelei „dolce vita” și era animat de o viață artistică și intelectuală foarte intensă; aici, Drăguțescu și-a continuat activitatea de ilustrator pentru marile nume ale literaturii, de la clasici la moderni, printre care Shakespeare, Andersen, D'Annunzio și Dante, dar și pentru Enciclopedia Treccani; și a realizat mai multe portrete ale scriitorilor și ale poeților contemporani, printre care Gaetano Salveti, ce îmbogățeau publicațiile acestora. În zona mai strict românească, a colaborat cu Editura Ion Creangă, realizând ilustrații şi în colaborare cu fiul său Tudor.
Artistul  aborda diferiții autori studiind cu atenție imaginile care reies din textele lor, așa cum, atunci când imortaliza personaje sau scene din viața cotidiană, lua ca model realitatea; nu de puține ori, însă, emoțiile prevalează asupra realității, asupra cuvintelor, și se creează lucrări captivante, aproape magice, care deschid mintea către amintiri din copilărie sau din propria experiență, care relatează cu un aer poetic un aspect al vieții reale sau, în plus, în cazul ilustrațiilor pentru opere literare, adaugă vivacitate narațiunii și pun bazele unei implicări emoționale profunde a cititorului, stimulându-i curiozitatea uimită.
La Roma, Drăguțescu a colaborat în mai multe rânduri la Strenna dei Romanisti, tradiționala colecție de scrieri, desene, poezii etc., editată de Gruppo dei Romanisti, un cenaclu spontan de cărturari, academicieni și iubitori ai urbei și ai istoriei sale. De asemenea, a realizat un ciclu de vederi, Roma di notte (Roma noaptea), în care figurația se estompează într-o notă de abstracționism, al cărui efect final este acela de a învălui scenele romane într-o atmosferă de mister și de magie.

Anii 1960 l-au văzut din nou protagonist al unor expoziții personale în Italia (Roma, Veneția, Orvieto, Bari, Palermo, Verona), în Finlanda (la Helsinki și Turku), în Mexic (la Salón de la Plástica Mexicana în 1960, la Palacio de Bellas Artes din Mexico City) și în Statele Unite (la Long Beach State College, Los Angeles, în 1960, și la Tennessee Fine Arts Center, Cheekwood, în 1967).
Dan Bogdan și-a intitulat monografia despre Drăguțescu Fructul exilului (România Press, 2006), și, la o privire mai atentă, lunga ședere în Italia a dat roade interesante. Dar poate că artistul, a cărui familie era de origine genoveză îndepărtată, nu s-a simțit exilat în Italia, având în sângele său practica de a naviga pe mările metaforice ale lumii și de a se simți cetățean sub orice cer. De fapt, cunoștințele sale despre desenul italian din barocul târziu au rămas adânc înrădăcinate în poetica sa artistică; la aceasta a adăugat o utilizare extinsă a „neterminatului” – tipic, de asemenea, pentru artiști precum Leonardo da Vinci sau William Turner –, prin care a imprimat desenelor sale o atmosferă de dinamism antic, teatral, care, la rândul său, a generat un sentiment de așteptare dramatică, precum un cer cenușiu suspendat în zăpuşeala verii de dinainte de furtună. Linia concisă, dar expresivă, înglobează dinamism, bucurie, muzicalitate, inocență, ironie, uimire, datorită capacității lui Drăguțescu de a se adapta stilistic la subiect, de a empatiza cu el (sau cu ea), adăugând un finisaj în pastel sau acuarelă acolo unde este necesar, pentru a sublinia o trăsătură particulară a subiectului. Adevărul său este un adevăr „mereu mobil și perpetuu mutabil”, după cum scria Alberto Savinio în 1946 despre Michelangelo, este adevărul care se agită în sufletul uman. Acest lucru este valabil atât pentru portrete, cât și pentru ilustrațiile pentru romane și antologiile de poezie.

Dragostea sa pentru Italia l-a făcut să se integreze cu ușurință în marea comunitate intelectuală care trăia la Roma în acea perioadă, iar acest capitol uman s-a tradus curând și în artă, devenind un portretist apreciat de mulți intelectuali italieni, printre care poetul și prietenul Giuseppe Ungaretti, dar și Eugenio Montale, Giorgio de Chirico, Dino Buzzati; în plus, nu i-au lipsit ocaziile de a-și expune lucrările, inclusiv o expoziție personală la galeria „Gian Ferrari” din Milano, în 1964, și la galeria „Viotti” din Torino, în noiembrie 1967. De asemenea, a legat o relație de prietenie cu pictorul și poetul Giuseppe Vese, iar în colecția permanentă de la Pinacoteca Civica di Galugnano (Lecce), inaugurată în septembrie 2023 și care îi poartă numele, se află mai multe lucrări ale lui Drăguțescu.
Viața lui s-a desfășurat, însă, și „în umbra” României și a avut ocazia să cunoască și să picteze portrete ale unor conaționali importanți, precum Constantin Brâncuși, Sergiu Celibidache, George Enescu și Ana Blandiana; portretul sculptorului – pe care l-a vizitat în atelierul său din Paris – cu barba lungă de înțelept oriental, atât de reprezentativă pentru personalitatea sa „mistică”, este foarte expresiv. Și tot în sfera culturii românești, în 1966 a ilustrat The Pastoral Paradise - Romanian Folklore (Paradisul pastoral - Folclor românesc), volumul filosofului, istoricului și cercetătorului tradițiilor populare Octavian Buhociu, apărut în Statele Unite și în Germania; de la atmosferele bucolice din balada populară Miorița până la figurile evocatoare și terifiante ale Sântoaderilor (entități supranaturale cu înfățișare de tineri, despre care se spunea că apăreau cântând și jucând zgomotos pe uliţele satelor, pentru a face ravagii și a răspândi boli printre locuitori), Drăguțescu a realizat ilustrații din care emană toată căldura umană a tradiției orale și misterul vechilor legende, ilustrații care îmbogățesc textul pentru că transmit cititorului acel sentiment de mirare și de sugestie tipic basmelor; și, adesea, chipurile personajelor seamănă cu cele ale vechilor marionete turcești, o ușoară influență orientală care reflectă influențele culturale ce au lăsat urme în România de-a lungul secolelor. De asemenea, a ilustrat mai multe culegeri ale poetului George Ciorănescu.
În anii '70 și '80, și-a redus numărul de expoziții în Italia și în Europa, limitându-se la două expoziții personale la Zurich și la alte câteva în Peninsulă, printre care, una în 1972, la galeria „San Vidal” din Veneția, dedicată lui Giuseppe Ungaretti, și o alta, în 1982, la Assisi, cu ocazia celui de-al optulea centenar al Sfântului Francisc. Drăguțescu nu căuta faimă și titluri de primă pagină; reușise să-și facă opera cunoscută în lume, iar acum era timpul să se bucure în pace de ultimul anotimp al vieții. Acest lucru nu însemna că i se diminuase curiozitatea artistică: de fapt, a început să privească cu interes potențialul expresiei abstracte, datorită căreia a aprofundat latura emoțională și nedefinită a operei sale. O perioadă, aceasta, care, din păcate, rămâne în mare parte necunoscută atât publicului larg, cât și lumii academice.
Printre colaborările sale editoriale din ultimii ani se numără editarea volumului Il gigante buono di Grado (Roma, 1984), o culegere de poezii de Biagio Marin și cu texte critice de Pier Paolo Pasolini, Carlo Bo, Giorgio Caproni, Carlo Sgorlon, Eugenio Montale și alții; cu această ocazie, a realizat și zece portrete pe pagină întreagă ale poetului.
Drăguțescu s-a stins din viață la Roma, în 1993. De atunci, în acești 30 de ani, s-au succedat mai multe evenimente în memoria sa, începând cu retrospectiva pe care i-a dedicat-o orașul Craiova, la un an de la moarte, și cea găzduită de Muzeul Național de Artă al României din București, în 1998; au urmat altele, iar la 10 noiembrie 2014, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă de argint dedicată centenarului nașterii sale. Însăși Accademia di Romania din Roma (care păstrează câteva dintre lucrările sale) i-a adus un omagiu, în noiembrie 2016, prin expoziția Eugen Drăguțescu. Jurnalul unei vieți în imagini, axată pe inspirațiile pe care artistul român le-a găsit din arta italiană a barocului târziu. Iar, pe lângă biografia amintită mai sus, a lui Dan Bogdan, în 2018 a apărut volumul lui Victor Iosif, Eugen Drăguțescu omul și artistul, în scrisori, la Editura Muzeul Literaturii Române. Cu toate acestea, multe ar putea și ar trebui să se facă încă pentru redescoperirea acestui mare artist, care în viață a fost o persoană modestă și rezervată, și poate de aceea a știut să dea o lecție de stil.

Emisiune numismatică Eugen Drăguţescu (faţă)




Emisiune numismatică Eugen Drăguţescu (revers)




Eugen Drăguţescu, Afiş Calendimaggio, Assisi




Eugen Drăguţescu, Miorița

Eugen Drăguțescu, Perugia che lavora.
Din catalogul celei de a XXVIII-a Bienale internaţionale de artă de la Veneţia, 1956.
Courtesy Fondazione Ragghianti, Lucca

Eugen Drăguţescu, Portretul lui Arcadie Cerneanu




Eugen Drăguţescu, Portretul lui Constantin Brâncuși, 1975




Eugen Drăguţescu, Sântoaderi




Eugen Drăguţescu, Tătăroaică la Balcic