Activitatea didactică a profesorului bucovinean Claudiu Isopescu

Ipostaza în care Mariano Baffi [1] îl evocă pe Claudiu Isopescu este aceea a unei personalităţi dinamice, implicate în organizarea catedrei sale sau în fondarea şi organizarea altor lectorate de română, precum şi în coordonarea tezelor de licenţă care tratează subiecte din literatura română şi, oricum, figura unui dascăl în general preocupat de formarea studenţilor săi.
Isopescu era un bun profesor, iar această calitate îi este confirmată în 1969 şi de către  M. Ruffini [2] care scria despre el că „poseda arta de a preda, iar studenţii îl iubeau şi pentru asta”. În perioada în care era grav bolnav îşi ţinea cursurile acasă:„cu aceştia am făcut vreo zece lecţii din pat”.
Asupra calităţii de pedagog a lui Claudiu Isopescu s-a exprimat şi Doamna Flora Frattarolli, studentă a profesorului Isopescu între anii 1944-1947, licenţiată în data de 20 februarie 1948, cu un punctaj de 110, cu o lucrare intitulată: Il sentimento della natura nei pastelli di Vasile Alecsandri şi care i-a acordat Otiliei Ştefania Pop Damian, în 31 mai 2006, un interviu din care preluăm:

[...] după eliberarea Romei, când s-a redeschis Universitatea, mă înscrisei în primul an la Facultatea de Litere de la „Sapienza” şi începui să frecventez cursurile. Unele erau plictisitoare, altele, în schimb, extrem de interesante. Frumoase erau în special cursurile ţinute de Angelo Monteverdi, care reuşea să însufleţească Filologia romanică. Pentru acest motiv, mă gândii să aprofundez cunoaşterea limbilor neolatine şi mersei într-o zi la cursul de română. Lângă catedră, în picioare, era un profesor de vârstă medie, înalt, robust, cu trăsături pronunţate, cu fruntea foarte înaltă, lentilele ochelarilor foarte groase, părul rar, de culoare castanie cu reflexe roşiatice, pieptănat cu cărare pe o parte. Vorbea cu voce calmă şi persuasivă despre doine şi despre pământul său natal mult iubit. Puţini elevi, de fapt studentele, pentru că, dacă îmi amintesc bine, eram doar fete şi toate îl ascultam cu atenţie; rămăsei impresionată şi eu, şi astfel pentru mai mult de trei ani îi urmai lecţiile. Uşor uşor descoperii astfel poeziile lui Eminescu, puternicul sentiment al naturii al lui Vasile Alecsandri, distractivele poezii ale lui Caragiale, frumoasele romane ale lui Sadoveanu. Profesorul Claudiu Isopescu era un izvor nesecat de ştiinţă, vasta sa cultură mergea de la clasicii greci şi latini la literaturile italiană, franceză, engleză, germană (şi română evident) vechi şi contemporane. Se referea adesea la Nicolae Iorga, de fapt la regretatul Iorga, pe care cu siguranţă că îl admirase şi iubise foarte mult. [...]
După susţinerea examenului bienal, eu şi prietena mea Vera Masi îl întrebarăm dacă puteam să discutăm cu el teza noastră. Acceptă propunerea şi înţelegând că nu ştiam cum să ne mişcăm într-o bibliotecă, ne însoţi personal la Biblioteca Universităţii şi apoi la Biblioteca Naţională, ne arătă cum să folosim fişele, cotele, şi cum trebuie să facem pentru a cere cartea aleasă. De altfel, făcu astfel încât să putem lua acasă volumele care trebuiau consultate în profunzime. Ne convocă de mai multe ori în frumoasa sa casă din strada Paraguay, unde soţia sa venea mereu să ne deschidă zâmbitoare şi amabilă, şi unde el ne primea în biroul său plin de cărţi. Astfel ne urmărea lucrarea şi ne dădea sfaturi extrem de utile. Ne dădu şi posibilitatea de a avea acces la Accademia di Romania, unde am fost de câteva ori, pentru motive de studiu, şi unde ne scufundam în textele găzduite de splendida bibliotecă. De altfel, pentru a ne face să exersăm limba, ne trimise să facem puţină conversaţie cu o soră italiană, care stătuse pentru mult timp în România şi care se întorsese într-o mănăstire pe Gianicolo.
Eu cred că poate doar un tată ne-ar fi urmărit cu atâta bunăvoinţă şi simţeam pentru el un profund respect, şi pentru faptul că la Universitate niciun alt profesor nu se arătase niciodată atât de deschis, amabil şi scrupulos.

Rezultatele primilor doi ani de predare a limbii române în cadrul Facultăţii de Litere sunt prezentate de însuşi Isopescu într-o Scrisoare [3]datată 17 octombrie 1928, adresată Rectorului Federico Millosevich şi care, prin informaţiile pe care le conţine, are valoarea unui raport de activitate:

Subsemnatul este fericit să poată sublinia faptul că studenţii italieni demonstrează un tot mai mare interes pentru cultura română; în afara celor 116 lecţii pe care le-au urmat, au publicat un număr considerabil de articole şi de traduceri din literatura română, dintre care menţionăm:

Enzo Loreti, „Brătescu Voineşti”, în „Secolo Sera”, Milano;
Alfredo Grillo, „Michele Eminescu”, în „Lavoro d’Italia”, Roma;
Ugo Basso, „Vasile Alecsandri”, în „Gazzetta di Venezia”;
Guido Mezzatesta, „G. Şincai nella letteratura romena”, în „Mezzogiorno, Napoli;
Lilio Cialdea, „Latinità e cultura romena in Italia”, în „Resto del Carlino”, Bologna;
Nino Cilloco, „L’Italia e la letteratura romena”, în „Mattino”, Napoli;
Enzo Loretti, „La Romania, figlia di Roma”, în „Gran-mondo”, Roma;
Lilio Cialdea, „La Romania nella guerra mondiale” (traducere) în „Costruire”, Pisa;
A. Grillo, „La personalità di Nicola Iorga”, în „Lavoro d’Italia”;
Enzo Loretti, „Michele Eminescu”, în „Gazzetta di Venezia”;
A. Grillo, „La vis comica di Caragiale”, în „Lavoro d’Italia”;
Enzo Loretti, „Ombre e luci” (traducere) în „Due lire di novelle”;
A. Grillo, „Il vincitore di Napoleone” (traducere), în „Due lire di novelle”;
Lilio Cialdea, „L’amaca” (traducere), în „Popolo di Roma”;
N. Colloni, „Il mistero” (traducere), în „Costruire”, etc

Cu ajutorul studenţilor italieni, care frecventează acest curs, revista „Due lire di novelle” a dedicat fascicolul nr.14 (20 iulie 1928) închinat scriitorilor români, publicând astfel prima antologie de literatură română în italiană.
În timpul vacanţei, subsemnatul a organizat o excursie în România, la care au luat parte 7 studenţi ai acestui curs, prof. Bartoli de la Universitatea din Torino şi prof. Riccardi de la Universitatea din Roma. Guvernul român a acordat burse de călătorie: circa 3800 lire pentru fiecare dintre profesori şi circa 1900 lire pentru fiecare student. Pretutindeni oaspeţii italieni au fost primiţi călduros de către autorităţile române şi de către poporul român [...]. Excursia a fost un mijloc de propagare a italienităţii în România. Cursul contribuie, aşadar, la reciproca cunoaştere a celor două naţiuni surori.

Din acest document aflăm că în mai puţin de doi ani prof. Isopescu ţinuse 116 lecţii şi, de asemenea, că studenţii săi, pe care uneori îi numea părinteşte băieţii mei, erau interesaţi de curs şi, încă mai mult, de cultura română, şi participau cu seriozitate alături de profesorul lor la promovarea acesteia în Italia prin intermediul traducerilor pe care le efectuau sau al cercetărilor desfăşurate în cadrul elaborării tezelor de licenţă. De asemenea, documentele abundă în informații privitoare la excursiile făcute în România, la  impresiile studenților, la obiectivele vizitate, etc.
Îi plăcea să povestească despre rezultatele studenților săi tuturor cunoscuților și nu pierdea ocazia de a trimite scrisori fără să menționeze și bravura „băieților” săi.  Un exemplu în acest sens îl constituie și Scrisoarea din 15.12.1927adresată lui Ion Bianu:

Pentru cunoaşterea activităţii sale de dascăl şi îndrumător al tezelor de licenţă, corespondenţa sa cu Nicolae Iorga este esenţială; de exemplu, din Scrisoarea trimisă în 17 iunie 1930, ziua în care a organizat primul examen oficial cu studenţii săi, aflăm că s-au prezentat și au promovat patru studenţi, dintre care unul cu nota maximă. Este impresionant devotamentul și admirația profesorului bucovinean pentru marele Iorga cu care împărtășea imediat bucuria și onoarea misiunii îndeplinite:

Illustre Domnule Profesor,
Azi am avut o mare satisfacţie. Pentru prima dată, de când existăm ca popor, s-au ţinut în Italia examene oficiale de limba şi literatura română. S-au prezentat în sesiunea aceasta 4 candidaţi, toţi au reuşit bine, iar studentul Pamilio a luat nota 40 cu laudă (am fost 4 profesori în comisie: V. Rossi, G. Bertoni, B. Migliorini şi subsemnatul). Satisfacţia mare e că s-a făcut constatarea cât de multe cunoştinţe au studenţii nu numai în ceea ce priveşte limba şi filologia românească, dar şi literatura noastră. Este pentru mine un prilej fericit să vă exprim cele mai adânc simţite mulţumiri, căci dacă nu aveam îndemnul şi sprijinul Dv. atât de nobil nu aş fi ajuns la acest rezultat pentru cultura noastră.
Nu pot uita cuvintele Dv. ce mi le-aţi spus la 1928 la Văleni: Mergi şi te stabileşte la Roma, d-ta ne eşti acolo foarte util.

De asemenea, o scrisoare adresată lui Liviu Rebreanu la 30 noiembrie 1930ne arată evoluţia sa în această direcţie, indicând numele studenţilor şi subiectele tezelor lor de licenţă.

[...] Dovada importanţei atinse în Ateneul nostru de studiul limbii române o constituie numărul însemnat de teze prezentate pentru licenţă la Facultatea de Litere, dintre care patru – despre poeţii George Coşbuc şi Panait Cerna, despre comediograful Caragiale şi despre romancierul Rebreanu – au fost deja publicate.
În acest an s-au licenţiat sub coordonarea profesorului Isopescu 9 studenţi italieni, număr care nu a mai fost niciodată atins în niciuna dintre celelalte ţări unde se predă limba română. Ada Calzavara s-a licenţiat cu o teză despre scriitorul Constantin Hogaş, Raoul Lucidi a prezentat o tezădespre scriitorul Sandu-Aldea, Romilda Persiani despre Nicolae Gane, Maria Petrucciani despre Balada populară română, Tommaso Pignatelli despre Teatrul românesc de la origini până la drama istorică a lui Alecsandri, Lydia Paletti despre Tradiţii naţionale în România, Rosa Petrili despre Cezar Petrescu, Maria Adelaide Ridolfi despre Alexandru Vlahuţă, Gabriella Arnodo despre Ion Agârbiceanu. Dintre aceştia doi au obţinut nota maximă cu laude şi toţi ceilalţi au obţinut note mari şi toate lucrările au fost considerate ca fiind demne de a fi publicate.

Studenţii italieni de la catedra de limbă şi literatură română sunt pregătiţi şi pentru licenţă. Primul care obţine un astfel de titlu este Marcello Camilucci, cu o teză despre Panait Cerna, susţinută în iunie 1932. Cea de-a doua teză de licenţă, despre Liviu Rebreanu, este pregătită şi susţinută de Anna Giambruno.
Într-o scrisoare adresată lui Liviu Rebreanu în 30 noiembrie 1937, Isopescu prezintă metoda sa de lucru cu studenţii în elaborarea tezelor:

 [...] La teze dau indicaţii bibliografice, sfătuiesc ordinea capitolelor, sugerez examen mai detaliat al unor opere, dar îi las pe ei să-şi spună sincer părerea. Orice teză poate fi discutată, dar nu se poate tăgădui că pe lângă lucruri ce nu ne-ar conveni, sunt şi părţi bune.

Din corespondenţa cu Nicolae Iorga şi Liviu Rebreanu aflăm că pregătea cu studenţii săi teze de licenţă consacrate lui Petre Ispirescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Vasile Voiculescu, dar, în afară de mărturiile sale din scrisori, aceste lucrări nu se regăsesc menţionate în vreun alt document, nici măcar în Anuarul Universităţii „La Sapienza”.
Studenţii italieni elaborează sub îndrumarea sa studii monografice, după cum urmează: Anna Colombo , Vita e opere di I. L. Caragiale; Anna Giambruno, Un naturalista romeno: Livio Rebreanu; Marcello Camilucci, La vita e l’opera di Panait Cerna; Lucia Santangelo, Giorgio Coşbuc nella vita e nelle opere; Lena Maria Bevilacqua, E. Gârleanu nella vita e nelle opere; Walter Roccato, I. Al. Brătescu-Voineşti novelliere.

A ţinut lecţii în atenul roman, dar şi în universităţile din Pisa, Florenţa, Genova, Torino, Milano. În timpul vacanţelor, a susţinut adesea conferinţe la Universitatea de vară de la Vălenii de Munte, deschizând astfel gustul studenţilor italieni pentru cultura noastră, pentru literatura română, dar şi pentru pământul şi frumuseţile ţării noastre, însoţindu-i în excursii tematice pe meleagurile Daciei traiane.
Odată cu numărul studenţilor creştea şi numărul de admiratori ai culturii române, ai poporului român, care învăţau să ne cunoască prin intermediul conferinţelor ţinute de profesorul bucovinean la Roma, Torino, Milano, Genova, Veneţia, Arezzo, Florenţa, Pisa, Napoli, Bari, Palermo, şi al scrierilor sale pe care le publica în opuscule, periodice, acte academice sau în volume.
Şase teze despre scriitori români şi 30 în total despre literatură au fost elaborate sub îndrumarea sa.
Şaptesprezece conversaţii radiofonice, diverse audiţii muzicale despre scriitori şi artişti români „ne-au făcut să gustăm şi pe noi, italienii, fascinaţia melancolicei şi pasionalei muzici populare româneşti şi clasice a acelui pământ.” [4]
Din CV-urile existente la dosar, din rapoartele de activitate și din „libretti delle lezioni”conservate la dosarul său din arhivele Universității, cei interesați au confirmarea faptului că acest neobosit bucovinean pasionat de activitatea didactică și-a slujit țara cu credință și a avut o deosebită activitate la catedră.
Este clar că entuziasmul său a fost influențat de momente dificile, de scrisori care încercau să-l defăimeze, de probleme personale și de sănătate, de situaţia politică de după cel de-al doilea război mondial, care evident perturbă viaţa profesorului Isopescu, mai ales în anul 1947, când regimul comunist român decide suspendarea predării limbii şi literaturii române în toate Universităţile din Italia.
Este momentul în care profesorul este rechemat împreună cu toţi ceilalţi lectori de limbă română în România, dar alege calea dificilă a exilului politic și, în ciuda disconfortului psihologic, care reiese din corespondenţa avută în această perioadă, profesorul continuă să îşi fascineze studenţii cu calităţile sale didactice, ştiinţifice şi personale, confirmând astfel faptul că, vreme de trei decenii, Claudiu Isopescu a fost cel mai activ dintre lectorii români din Italia.

Nicoleta Silvia Ioana
(nr. 2, februarie 2022, anul XII)

NOTE

1. Baffi, Mariano, „Un grande studioso scomparso: Claudio Isopescu”,extras din Buletinul Bibiotecii Române de la Freiburg i. Br, vol. III -1955/1956.
2. Ruffini, Mario, L’insegnamento del rumeno în Italia, în „Il Veltro”, XIII, 1 - 2, 1969, pp. 305-312.
3. Dosarul profesorului Isopescu, poziţia AS665, Arhiva istorică a Universităţii „La Sapienza”, Roma (Italia).
4. Grandi latini: Cl Isopescu, E. Parini, “Il Nuovo cittadino”, sâmbătă 8 iulie 1940.