Claudiu Isopescu şi traducerile din literatura română

Așa cum anticipam prin articolul precedent, profesorul bucovinean Claudiu Isopescu, reper al culturii românești în Italia, în paralel cu activitatea didactică a întreprins multe alte inițiative pentru promovarea patrimoniului cultural românesc, una dintre ele fiind și cea a traducerilor unor opere româneşti în limba italiană.
Profesorul îşi crease o veritabilă echipă de traducători, precum Umberto Cianciolo, Enzo Loretti, Marcello Camilucci, Marco Pomilio, care sub îndrumarea sa traduceau opere din literatura română: „Studenţii italieni s-au pus pe carte românească şi lucrează frumos”.
Această iniţiativă a luat naştere din necesitatea de a-i face pe studenţi să pună în practică cunoştinţele lingvistice pe care le dobândiseră în timpul lecţiilor şi, pe de altă parte, din convingerea profesorului că un program coerent de traduceri putea să familiarizeze publicul italian cu valorile culturii române şi, pentru acest motiv, Isopescu stabilise o primă listă alcătuită din cei mai importanţi autori români clasici şi moderni: Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici.
Profesorul bucovinean se bucura alături de studenţii săi pentru progresele acestora, pentru modul în care reuşeau să recepteze textul şi să îl interpreteze în absenţa unui dicţionar româno-italian. Motivaţia supremă pentru „băieţii lui” era publicarea lucrărilor traduse în culegerea Piccola Biblioteca Romena, pe care el însuşi o coordona în cadrul Institutului pentru Europa Orientală.

Istoria acestei activităţi rezultă din corespondenţa profesorului bucovinean cu Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, care devenise cel mai tradus scriitor contemporan, George Călinescu, Camil Petrescu, etc.
De exemplu, în 20 mai 1929 îl anunţă pe Iorga că, în vară, va fi tradus romanul lui Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară; iar în scrisoarea din 24 mai 1929 trimisă din Roma îl informează pe Camil Petrescu de faptul că în Italia vor apărea Servilla (Adam şi Eva) de Rebreanu şi Momentele lui Caragiale; în scrisoarea din 28 mai 1929 trimisă din Roma lui Camil Petrescu îi propune acestuia să-i traducă piesa Act veneţian; în 2 iunie 1929 îl înştiinţează pe Iorga că îi va trimite volumul lui Caragiale tradus, şi că soţia sa (Venera) a tradus Luna de miere de Vlahuţă, apărută  în „Corriere di Catania”. El însuşi a scris articolul Feste sacre in Romania. În scrisoarea din iunie 1929 îi solicită lui Iorga ajutorul în a-i obţine 2.500 de lire drept premiu pentru traducătorii unor texte din literatura română: Niculăiţă Minciună de Brătescu-Voineşti, Năpasta de Caragiale, Servilla de Rebreanu, Suflete tari de Camil Petrescu, Nuvele de Ion Gorun, Nuvele de Cezar Petrescu şi Ion de Rebreanu. „Încurajând munca traducătorilor, ne-am asigura o producţiune mai mare, care va fi numai în folosul nostru”. De asemenea, îi  trimite lui Iorga o listă cu traducerile şi articolele tuturor celor care au muncit pentru România şi merită răsplătiţi.

Isopescu începe colecţia Scrittori romeni cu volumul Suflete tari de Camil Petrescu (tradus de dna Silvestri), iar în decursul toamnei publică un volum de nuvele de Agârbiceanu (tradus de dra Collini), Scrisoarea pierdută de Caragiale (tradusă de el însuşi şi de dna Silvestri), Viaţa la ţară de D. Zamfirescu, un volum de nuvele de D. D. Pătrăşcanu (tradus de soţia sa) şi Simfonia fantastică de Cezar Petrescu. Alte lucrări ce vor fi publicate: un volum de nuvele de Ion Gorun, un volum de nuvele de Cezar Petrescu, romanul Ion de Rebreanu. În plan se mai aflau: Alexandru Lăpuşneanu de Negruzzi, Cucoana Olimpia de Lucia Mantu, Stana de Agârbiceanu, Moara cu noroc de Slavici şi nuvelele lui C. Kiriţescu. Munca sa în serviciul culturii româneşti nu a fost alterată de „ura atâtor duşmani personali” sau de „puţinul sprijin oficial”. (corespondenţa cu Ion Bianu, 3 august 1929).

În scrisorile din 4 octombrie 1929 şi 21 octombrie 1929 cere autorizaţia lui Camil Petrescu pentru traducerea piesei Mitică Popescu. În scrisoarea din 30 decembrie 1929 îl informează pe Iorga că aşteaptă copia celebrei Supplex Liberum Valachorum pentru a o putea da spre traducere. De asemenea, aminteşte că se pregăteşte publicarea, în colecţia de autori străini, condusă de Farinelli, a operei lui I. Creangă. O studentă a tradus Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi.
Astfel, în scrisoarea din 2 mai 1930 trimisă din Roma lui Camil Petrescu menţionează că lucrează în continuare, scrie articole în presa italiană şi îi vor apărea: Ciuleandra, Pădurea spânzuraţilor, Moara cu noroc; îşi exprimă profesiunea de credinţă: „Cât voi trăi, voi lucra pentru cunoaşterea literaturii noastre aici”.

Presa italiană consemna favorabil apariţia acestor traduceri, dar şi o serie de personalităţi româneşti întâmpinau cu respect şi admiraţie munca depusă de Isopescu în acest domeniu. De exemplu, George Călinescu în „Adevărul literar şi artistic” nr. 625 din 27 noiembrie 1927, afirma: „Claudiu Isopescu, singur, fără suficiente mijloace, bolnav şi ironizat de unii, a făcut în câţiva ani pentru literatura română în Italia ceea ce alţii au înfăptuit cu mari pregătiri. [...] în ce limbă mai avem atâtea traduceri şi care om onest nu va recunoaşte meritul lui Isopescu?”

Mircea Eliade, care l-a sprijinit şi susţinut în prima sa fază, a avut o reacţie ostilă faţă de cea de-a doua, respectiv perioada traducerilor, considerând că nişte tineri străini, lipsiţi de experienţă, nu sunt calificaţi pentru a traduce din monştrii sacri ai literaturii române. De exemplu, în articolul Traduceri din autori străini, apărut în „Cuvântul”, miercuri 30 august 1933, Mircea Eliade are o atitudine vehementă la adresa propagandei româneşti din străinătate în general: „Nu ştiu câte cărţi s-au tradus, ştiu însă ce s-a tradus, în ce edituri şi sub ce auspicii.”

Eliade aminteşte şi insistă asupra situaţiei librăriilor italiene, invadate în ultimii cinci ani de cărţi traduse din româneşte:

„Dar ce cărţi, ce traduceri? Douăzeci de piese de N. Iorga, apoi Agârbiceanu, Kiriţescu, Caragiale (auziţi, schiţe umoristice de Caragiale traduse de studenţi!), Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Caton Teodorian. [...] Ce se petrece în Italia cu literatura e un adevărat dezmăţ. Fiecare tânăr care ştie româneşte, fiecare student al dlui Isopescu, traduce capodoperele literaturii noastre. Ca şi cum e suficient să ştii româneşte, ca să publici o traducere din Caragiale şi din Creangă! Trebuie să mai ştii şi italieneşte şi să ai darul scrisului. Închipuiţi-vă că toţi studenţii înscrişi la limba italiană de la facultatea noastră de Litere s-ar apuca să traducă pe Carducci, pe D’Annunzio, pe Verga! Ce-ar ieşi! Ei bine, lucrul ăsta se petrece în Italia. Nu ştim cum să le mulţumim prietenilor noştri că ne traduc cărţile, dar trebuie să spunem că entuziasmul lor nu serveşte nici literaturii române, dimpotrivă. Se vorbeşte mai mult acum de România, acolo în Italia. Atâta tot. În rest, nu ne citeşte nimeni, nu ne critică nimeni, se fac recenzii prin Serviciul nostru de presă, se dau recompense – şi  cărţile zac în podul editurilor”. (Eliade, 1930)

Şi, deşi Eliade considera că „în aceste condiţii or sa ajungă scriitori noştri să se ferească de traduceri”, trebuie subliniat faptul că traducerile erau bine primite şi că activitatea profesorului bucovinean şi a studenţilor sau a traducătorilor coordonaţi de acesta erau apreciate de filoromâni, de presă, de autorităţile competente.
Filologul Bertoni îi răspunde lui Eliade prin articolul Literatura română în Italia,publicat în ziarul „Viaţa Românească”la15 noiembrie 1933, şi apreciază traducerile studenţilor considerând că acestea „merită toată lauda, nu jigniri” şi îl apreciază deopotrivă pe Claudiu Isopescu care „printr-o muncă constantă şi plină de abnegaţie şi-a creat admirabile legături în lumea politică şi culturală”.

Un bilanţ al traducerilor operelor româneşti în italiană ne este furnizat de însuşi Isopescu în articolul Rapporti culturali italo-romeni, apărut în data de 5 ianuarie 1938 în ziarul „Il Lavoro fascista, quotidiano dei lavoratori”, anul XI, Roma. Aflăm astfel că este vorba despre autori clasici şi contemporani, scriitori de diverse niveluri valorice, după cum rezultă din titlurile enunţate: Ion Agârbiceanu, Due Amori şi Stana; I. Al. Brătescu-Voineşti, Nicolino Bugia; I. Creangă, Ricordi d’infanzia; I. L. Caragiale, Novelle romene/ Mala sorte/ Una lettera smarrita/ Il divorzio; V. Eftimiu, Prometeo; M. Eminescu, Poesie; N. Iorga, L’Italia vista da un romeno/ Il fratello pagano/ Il figlio perduto/ L’ultima delle dee/ Le fatalità; C. Kirizescu, Il decimo comandamento; Lucia Mantu, Gente moldava; C. Negruzzi, Alessandro Lăpuşneanu; D. Pătrăşcanu, La signora Cuparencu; Cesare Petrescu, La sinfonia fantastica/ L’uomo del sogno/ La vera morte di Guynemer/ La capitale; L. Rebreanu, La foresta degli impiccati/ Ciuleandra/ Ion; M. Sadoveanu, Novelle romene/ Il mulino sul Siret/ La croce dei răzesci; I. Slavici, Il mulino della fortuna; Caton Theodorian, I Bujorescu; D. Zamfirescu, La vita in campagna.

Programul său are în vedere şitraduceri din folclorul românesc: Canti popolari romeni, tradus de L. Salvini; Favole e leggende nazionali romene, tradus de Katia Tcaceno,sau lucrări care se referă la istoria României, la geografie sau la arta românească: N. Iorga, L’arte popolare în Romania;N. Iorga, Storia dei romeni e della loro civiltà; I. Lupaş, I principali periodi della storia dei romeni; R. Riccardi, La Romania; R. Ortiz, Il medioevo romeno; N. Iorga, Arte e letteratura dei romeni; F. Gerenzani, Paesaggi rumeni; L. Cialdea, La politica estera della România nel quarantennio prebellico.
Cesare Ruberti, Agnese Silvestri-Giorgi, Augusto Carsia, Lilio Cialdea, Gino Lupi, Aron Cotruş, Venere Isopescu şi Nella Collini sunt nume amintite de Mariano Baffi în articolul Un grande studioso scomparso: Claudio Isopescu, extras din Buletinul Bibliotecii Române de la Freiburg i.Br, vol. III -1955/1956 , în parte studenţi şi alți colaboratori, cu toții pasionați și motivați de dorința profesorului de limbă română de punerea în practică a acestei iniţiative importante pentru promovarea culturii româneşti în Italia.

Conform unei statistici întocmite de Ioan Guţia în capitolul Traduzioni d’opere letterarie romene in italiano dal 1920 al 1949, se poate observa fenomenul următor numit, de altfel, „Effetto-Iorga”: în anii 1920 au fost publicate în volume 17 traduceri ale operelor literare româneşti, cu o medie de 1,7/an.  Dintre acestea, 12 erau naraţiuni, 9 proză scurtă şi 3 romane, 4 erau din domeniul teatrului şi 1 singur titlu din lirică. Anul care a reprezentat culmea traducerilor este considerat 1929, întrucât în acest an au apărut 9 lucrări.
În anii 1930 numărul traducerilor a crescut la 22, cu o medie de 2,2/an. Dintre acestea, 19 au fost publicate în primii patru ani ai deceniului, în timp ce celelalte 3 în anii următori. Dintre acestea, 15 sunt naraţiuni, 6 titluri din teatru şi 1 din poezia populară. Împreună cu traducerile din 1928, cele din 1930-1933 coincid, conform părerii lui Ion Guţia, cu momentul cultural al lui Nicolae Iorga.
Traducătorii şi co-traducătorii din perioada 1920-1949 au fost circa 30 de persoane, în majoritate bărbaţi, totuşi primatul traducerilor din română în italiană în perioada interbelică „sia per il numero sia per i migliori livelli professionali” aparţine doamnei Agnesina Silvestri-Giorgi.
Trebuie subliniat faptul că este o perioadă de pionierat şi traducerile au avut efecte importante în cunoaşterea literaturii române în Italia. Mulţi dintre traducători erau studenţi ai profesorul bucovinean, alţii erau lectori, profesori, filoromâni. Dacă erau italieni, aveau o bună cunoaştere a limbii române, dacă erau români, stăpâneau pe măsură limba italiană, oricum de obicei tălmăcirea se făcea în colaborare între un italian şi un român.

Un alt aspect care trebuie precizat este acela că traducătorii lucrau „più per passione e per la gloria che per il guadagno”, fiind consideraţi „cenerentole, una categoria sotto considerata e sottopagata”.
E. Padrini are o serie de articole [1] în care elogiază importanţa studiilor de română în Italia, rolul traducerilor, precum şi figura centrală în promovarea acestora a profesorului bucovinean, profesor ordinar de limbă română la Universitatea „La Sapienza” – Claudiu  Isopescu. „Dădea încă în clocot mania snoabă pentru romanele ruse, care mişunau pe piaţa noastră liberă în traduceri adesea nefericite, când apărură volumele iniţiale ale unei Colecţii române, în care opera lui Claudiu Isopescu apărea şi în prefeţe sau în traducere sau se ascundea în spatele vreunui nume al altuia cu care colaborase”. (E. Padrini, Grandi latini: Cl. Isopescu, “Il Nuovo cittadino”, sâmbătă 8 iulie 1940).

Isopescu este elogiat pentru forţa sa de convingere şi de implicare a tinerilor, făcând astfel cunoscută italienilor cultura şi literatura noastră. „Acea limbă necunoscută nouă, şi care totuşi revelează atâtea afinităţi cu a noastră; acea literatură atât de tânără şi totuşi atât de bogată [...] istoria sa legată de numele Romei [...] dobândeau o mare forţă de atractivitate şi de convingere prin intermediul cuvântului pasionat, al vastei culturi a acestui tânăr profesor”. (E. Padrini, Grandi latini: Cl. Isopescu, “Il Nuovo cittadino”, sâmbătă 8 iulie 1940).
Prin toate iniţiativele sale, profesorul bucovinean a contribuit, de altfel, la promovarea raporturilor culturale româno-italiene cărora le-a consacrat “l’ingegno e l’attività”.