Liviu Rebreanu, autor al romanelor central-europene Pădurea spânzuraților și Ion

Europa Centrală – un concept ale cărui granițe sunt greu de stabilit și armonizat. Fluiditatea și dinamica pe care le cunoaște acest concept reflectă cu veridicitate realitatea istorică și cartografică. Granițele instabile, predispuse în orice moment la a fi modificate ori chiar spulberate, instabilitatea teritoriilor și fragilitatea lor, multietnicitatea pe care o înglobează și imprevizibilul care se ascunde sub vălul fiecărei clipe sunt doar câteva dintre atributele pe care Europa Centrală le înfățișează [1].
Personajul scriitoarei Amélie Nothomb vorbea, în cartea Dicționar Robert de nume proprii, despre influența pe care numele îl are asupra destinului: „Eu vreau ca bebelușul meu să aibă infinitul. Nu vreau ca el să se simtă limitat, vreau ca numele lui să sugereze un destin excepțional.” [2]. Europa Centrală pare a fi, în acest context, un copil al căror părinți s-au contrazis periodic în alegerea unui nume. Mitteleuropa, Zentraleuropa, Zwischeneuropa, Noua Europă, Europa de Est, Europa Mediană, Europa de Mijloc, Cealaltă Europă, Europa Est‐Centrală, Europa Centrală şi de Est, Europa Centrală şi de Sud‐Est, Între Kakania şi „Noul Babilon” [3] sunt denumirile sub care conceptul avut în discuție și-a făcut apariția. Trasând o paralelă și restrângând discuția într-un spațiu geografic mult mai apropiat nouă observăm faptul că, la o scară mult mai mică, Moldova cunoaște o situație similară. Denumită Moldova, Moldova Răsăriteană, Basarabia, RSS Moldovenească sau Republica Moldova, același spațiu primește înțelesuri diferite. În acest context, Mihai Cazacu și Nicolas Trifon afirmă faptul că alegerea unei variante în detrimentul celeilalte nu e o alegere lipsită de consecințe, cuvintele nefiind inocente. „Aceste denumiri corespund unor perioade istorice distincte, desigur, dar recursul la una sau la alta, într-un context determinat, înseamnă o opțiune ce implică și niște consecințe. Alegerea operată depinde și de locul geografic și de momentul istoric la care se face referință, fără a uita naționalitatea, viziunea personală asupra lumii sau istoriei a celui care adoptă o denumire sau alta.” [4].
Dincolo de varietatea denumirilor prezentate, Europa Centrală și romanul Europei Centrale prezintă un pattern, un șablon, un stereotip artistic pe care îl conturează. Pentru indivizii aflați în „gâtul clepsidrei” și prinşi în „menghina istoriei”, sentimentele de frică, nostalgie, imprevizibilul conturează un șir de „zile nefaste” [5] sub umbra căruia ia naștere dimensiunea artistică.
Una dintre figurile importante ale literaturii române și un vrednic reprezentant al romanului Europei Centrale este Liviu Rebreanu. Întemeietor al romanului modern în literatura română, Liviu Rebreanu, scriitor realist, reușește să creioneze în operele sale spiritul comun european. Născut într-o zonă în care culturile se întâlnesc, Liviu Rebreanu este puternic influențat de multiculturalism, lucru care se poate observa şi în operele sale, unde manifesta o afinitate aparte pentru tematicile care tratează diferențele sociale şi culturale: „Există în romanele central‐europene ale secolului XX, dincolo de topografia lor specifică, un mod anume al indivizilor şi grupurilor de a trăi şi prelucra temporalitatea, de a trece prin dezastre, de a‐şi repera identitatea, cu toate complexele” [6].

Pădurea spânzuraților

Topografia reprezintă un punct de plecare pentru patternul avut în discuție, deoarece zonele de frontieră sunt adesea zone în care izbucnesc o serie de acțiuni menite să dizolve puterea centrală. Revoltele și revoluțiile, dezertările, evadările și crimele reprezintă catalizatoare puternice pentru distrugerea și autodistrugerea personajelor din romanele Europei Centrale [7]. Un exemplu concludent în acest sens se regăsește în romanul lui Liviu Rebreanu Pădurea spânzuraților. Apostol Bologa, figura principală a romanului, o sosie a fratelui autorului Liviu Rebreanu, Emil Rebreanu, experimentează tragedia Primului Război Mondial. Pădurea spânzuraților, așa cum afirmă C. Rogozanu în scrierea sa intitulată Naratorul cel rău, este un roman care urmărește „conflictul dintre național și multinațional. Multinațional e imperiul, naționalul e produs de acesta ca o consecință firească” [8] și, totodată, tragediile de natură exterioară, și mai ales interioară, pe care experiența traumatică a războiului le generează.
Geneza romanului, publicat în anul 1922, își are originea în povestea reală de viață a lui Emil, ofițer în armata austro-ungară și dezertor, spânzurat la Ghimeș. Titlul și imaginea cea mai puternică a romanului, imagine care se reia de multiple ori pe parcursul operei, își găsesc de asemenea sursa în realitate. Imaginea pădurii spânzuraților, după cum însuși Rebreanu mărturisește, își are rădăcinile într-o fotografie prezentată autorului de către un prieten, care întruchipează „o pădure plină de cehi spânzuraţi în spatele frontului austriac dinspre Italia, în timpul Primului Război Mondial” [9].
Caracterul central-european al romanului este dat, printre altele, şi de temele abordate, teme regăsite în marile romane europene, teme universale ce tratează subiecte precum lupta pentru identitate, moartea, dragostea, precum şi frământările interioare, de natură psihologică şi morală, ale personajelor.
Apostol Bologa reprezintă personajul emblematic când vine vorba despre scrierile intense ale lui Liviu Rebreanu. Provenind dintr-o familie în care tatăl său este închis din cauza convingerilor sale politice, iar mama este o femeie profund ancorată în viața religioasă, Apostol Bologa se înrolează voluntar în armata austro-ungară, având ca motivație principală atracția iubitei sale, Marta, pentru uniformele militare. Gelozia tinereții reprezintă pentru Bologa începutul unui tumult interior fără margini, tumult care îl conduce spre o degradare lentă, dar sigură, o degradare care devine ireversibilă cu fiecare eveniment din viața lui de pe front.
Condamnarea la moarte prin spânzurare a ofițerului ceh Svoboda declanșează în mintea personajului principal o imagine care îl urmărește pe tot parcursul romanului, imagine care se reia și în finalul operei, când „Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară.” [10].
Tensiunea psihologică atinge punctul culminant în momentul în care Apostol Bologa este anunțat că va fi mutat pe frontul românesc, unde va fi nevoit să lupte împotriva concetățenilor săi. Această veste conduce spre o adevărată trezire a moralității, Bologa fiind incapabil să accepte ideea de a lupta împotriva propriei națiuni (distinctă, pentru el, de stat, în acel context). În inima și mintea lui Apostol intervine îndoiala. Dragostea pentru țară și nevoia de a-și respecta datoria intră în opoziție, generând un intens zbucium sufletesc. Plutonul de soldați este și el format din oameni de neamuri diferite, însă războiul pare să șteargă ideea apartenenței și să focalizeze toată atenția pe obiectivul principal: „Tu ești ovreu, domnul căpitan e ceh, doctorul de colea e german, Cervenko e rutean, Bologa e român, eu sunt ungur... Așa-i?... Tu ce ești, băiete? se întoarse apoi deodată către soldatul care nu mai isprăvea de strâns masa cealaltă. — Soldat! răspunse omul, uluit și luând poziția reglementară.” [11].
Încercările eșuate de a schimba situația în care se află și de a nu ajunge pe frontul românesc îl determină pe Apostol Bologa să se gândească la dezertare, o decizie dur pedepsită și periculoasă pentru acesta.
Impasul major prin care trece personajul principal își are de asemenea sursa de inspirație în realitatea brutală a vieții lui Emil, fratele autorului Liviu Rebreanu. C. Rogozanu face referire în cartea lui la o secvență citată de către Cezar Apreotesei şi Niculae Gheran, care surprinde foarte bine profunzimea sentimentelor ce îl acaparează pe Emil, care este dus pe frontul românesc: „Rănile mi s-or mai vindecat, dar ce-s acestea pe lângă cele sufletești de-acum? Și nu mă voi afla bine și voi fi liniștit până durează acest război și cât mă va mustra conștiința că poate chiar eu voi omorî pe... Liviu....” [12].
În ceea ce privește tematica amoroasă a romanului, aceasta prezintă relația lui Apostol Bologa cu logodnica sa Marta, logodnă ce își găsește sfârșitul rapid, pe motivul prieteniei Martei cu ofițerii unguri. Amiciția suspectată şi pedepsită de către Apostol Bologa are la bază o cauză atât emoțională, și anume gelozia resimțită de acesta, cât și o cauză de natură socială, și anume diferența de naționalitate. Totuși, povestea vieții personajului principal ia o întorsătură neașteptată în ceea ce privește interacțiunile cu populația maghiară, deoarece Apostol Bologa se logodește în cele din urmă cu o altă femeie, pe nume Ilona, fiica unui gropar ungur.
Conflictul moral și identitar este prezent astfel în toate dimensiunile vieții personajului principal, care trăiește „un șir de zile nefaste ” [13].

Ion

Dicționarul Romanului Central-European include în paginile sale și un al doilea roman semnat de Liviu Rebreanu și anume romanul Ion.
Romanul ce poartă numele personajului principal, eponim, Ion, apărut în anul 1920, reprezintă un bun exemplu de roman central-european, scris pe teritoriul țării noastre. Topografia romanului, zona Năsăudului, reprezintă un punct de intercalare a mai multor etnii. Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă descriu Transilvania „drept o regiune multietnică, multilingvistică și multiconfesională, condiție datorată poziției ei interimperiale.” [14]. Transilvania reprezintă o zonă deosebită în care imperiul otoman, habsburgic (apoi austro-ungar) și rus se intersectează. Realitatea multietnică și firescul cu care românii, ungurii și evreii se întâlnesc în spațiul transilvănean reprezintă una dintre cele mai importante trăsături care fac posibilă încadrarea romanului Ion în colecția romanelor Europei Centrale. Ion Simuț consemnează în fișa romanului faptul că relațiile dintre etnii sunt adesea generatoare de conflict, dat fiind rolurile sociale și politice pe care fiecare dintre aceștia le ocupă [15]. În consens vine și precizarea lui C. Rogozanu din Naratorul cel rău, care observă în scena horei un loc care aduce împreună diferite clase sociale, care estompează diferențele economice [16]. Cu toate acestea, în conștiința participanților, spațiul horei rămâne unul eterogen, puternic divizat. Burghezia își are locul ei, despărțită fiind de țăranii, bătrânii stau pe margine și discută, mamele își urmăresc copiii, iar tinerii se prind în joc. Multiplele conflicte nu întârzie să apară între Ion și George, Ion și Vasile Baciu, ori între imaginea de fată bogată care i se conturează Anei și cea de fată săracă, dar frumoasă a Floricăi.
Europenismul romanului este dat și de dorința arzătoare a lui Ion de a avea pământ. „Ion trebuie să fie proprietar de pământ și pentru că proprietatea stabilește o relație cu statul imperial” [17]. Ascensiunea pe scara socială este puternic legată de deținerea pământului. Pentru ca Ion să se poată simți „mare şi puternic ca un uriaş din basme” [18], acesta trebuie să dețină pământ. În slujba obținerii acestuia, Ion pune în aplicare o deosebită artă a disimulației și trece peste toate legile morale, seducând-o pe Ana în spatele cuptorului, în aburii de rachiu ai lui Vasile Baciu.
Relația erotizată pe care Ion al Glanetașului o dezvoltă pe parcursul romanului cu pământul trimite spre o altă trăsătură specifică romanului central-european, și anume cea a nevrozelor și a psihopatologiilor. Secvența sărutării pământului este poate una dintre cele mai influente și răspândite pasaje din literatura română, așa cum observă și autoarele Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă în Creolizarea modernului [19].Pasajul evidențiază împlinirea supremă care îl cuprinde pe Ion atunci când vede că a obținut ceea ce și-a dorit. Într-o pornire plină de patimă, Ion se apleacă și sărută pământul ca pe o iubită: „Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pămîntul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor... Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-1 fi văzut cineva. Faţa însă îi zîmbea de o plăcere nesfîrşită.” [20].
Ion nu este însă singurul personaj care se integrează în tematica romanului central european. Fiul învățătorului Herdelea, Titu, este și el un exponent de seamă. Acest lucru se datorează în special poliglotismului pe care îl reprezintă. Ultimele decenii ale Imperiului Austro-Ungar găsesc o „Transilvanie interglotă”, un poliglotism născut de cele mai mult ori din necesitate, pentru că a cunoaște mai multe limbi înseamnă a avea mai multe șanse de a te salva pe tine și pe cei dragi. [21]. Astfel, Titu are ca limbă maternă limba română, dar învață la liceu limba maghiară, „limba stăpânirii”, deoarece aceasta îl poate ajuta să-și îndeplinească visul de a lucra în administrația imperială. De asemenea, familia îl încurajează să învețe și limba germană, deoarece „Cu limba nemţească — a zis iar învăţătorul — poţi umbla toată lumea” [22].
Deziluzia multilingvismului nu întârzie să apară, pe parcursul romanului, când Titu se confruntă cu situația dezolantă, relatată de sora lui, în care oamenii care aparțin poporului român sunt nevoiți să își afirme identitatea folosind limba maghiară, așa zisa „limbă a stăpânirii” cum o numește Anca Pârvulescu [23]. Incapacitatea de a-ți declara identitatea în limba maternă reflectă știrbirea autorității unui popor și totodată schimbă raporturile de putere între națiuni, dând naștere unor conflicte identitare și colective puternice.

Olivia Maria Necşa
Absolventă master UVT
Coordonatori: prof. univ. Adriana Babeţi, lector univ. Roxana Rogobete

(nr. 1, ianuarie 2026, anul XVI)