Centenar George Lăzărescu, ilustru italienist român

La centenarul naşterii şi împlinirea a şaisprezece ani de la dispariţia profesorului George Lăzărescu (6 mai 1922, Călăraşi - 30 august 2006, Bucureşti), acest eseu este un omagiu adus distinsului italienist – literat, istoric și critic de artă, traducător de importante lucrări din literatura italiană și română – care a slujit în cei șaizeci și cinci de ani de activitate în universități și organisme culturale, atât învățământul românesc și italian, cât și relațiile diplomatice, culturale și artistice dintre cele două țări surori.
Profesorul Lăzărescu şi-a pregătit studenții pentru viitoarea lor profesie cu multă dragoste pentru valorile nepieritoare ale culturii și civilizației universale, la care Italia a adus cea mai mare contribuție cu operele artiștilor săi celebri încă din antichitatea romană, pentru a continua cu Umanismul și Renaşterea. [1]


Există momente care, trăite intens datorită unei impresii puternice create de un eveniment sau de o persoană, lasă urme în existența noastră până a ne schimba modul de a gândi sau acționa. Un astfel de moment a fost întâlnirea cu Profesorul.
„Prima dată când vezi Veneția ai impresia că te afli într-un oraș al inundațiilor. Stâlpii care aleargă...”, iar vocea lui se articula melodic, făcându-ne să pătrundem într-o lume al cărei farmec ne amintea de muzica lui Vivaldi, a lui Bellini. La acea vreme, limba italiană nu era vorbită decât în mediul universitar [2] și tinerii începători – studenți din anul I ai Facultății de Filologie care nu cunoșteau decât câteva cuvinte dintr-un cântec sau dintr-o poezie frumoasă, sau o replică dintr-un film regizat de Antonioni sau Fellini – în acea toamnă a lui 1966 erau cuceriți de armonia unei limbi care pentru noi devenea din aproape moartă, vie, foarte vie, pentru că o anima el, Profesorul.
Când recita versuri din operele poeților săi preferați – Dante, Petrarca, Tasso – își deschidea larg brațele, iar cu ele, care deveneau două aripi mari, ne făcea să ne simțim protejați și încurajați să învățăm și să vrem să cunoaștem alte spații.

«Or se’ tu quel Virgilio e quella fonte / che spandi di parlar sì largo fiume?»
„Ești tu oare acel Vergiliu și acel izvor / care răspândești un râu atât de larg de cuvinte (înțelepciune)?”

Acesta a fost primul vers pe care l-am cunoscut din capodopera lui Dante. Îi plăcea să vorbească despre toate frumusețile artistice ale țării bijuterie a lumii, pentru că în memoria lui istoria Romei antice era la fel de vie ca și cea a Italiei medievale, a orașelor devenite Comune și, mai târziu, Signorii. Ne prezenta viețile și operele marilor artiști ai Renașterii, așa cum le prezentase marele arhitect, pictor și scriitor Giorgio Vasari în cartea sa monumentală [3], sau istoricul și criticul de artă Carlo Argan care, cunoscut de el la Roma [4], îi rămăsese prieten toată viața, din opera sa traducând sute de pagini, incluse în cele două volume: Salvarea și căderea în arta modernă [5] și De la Bramante la Canova [6].
Pe lângă monumentala Cultura e civiltà italiana, scrisă și în limba română (Cultura și civilizația italiană) [7] și monografiile dedicate lui Francesco Petrarca [8] și Galileo Galilei [9], numeroasele pagini traduse din lucrările distinșilor autori ai peninsulei (Torquato Tasso [10], Ippolito Nievo [11], Alberto Moravia [12], Edmondo de Amicis [13], Gabriele D´Annunzio [14], Eugenio Battisti [15]), la lecțiile și conferințele prezentate în România – la Universitate, la radio [16] – și în străinătate, în special la conferințele internaționale (în Italia: la Roma [17], Milano [18], Florența [19], Pisa [20], Arezzo [21], Lucca [22], Udine [23], Viterbo [24], Volterra [25], Prato [26], Scandicci [27], Trapani [28] și Sulmona [29]) sau în alte țări (la Amsterdam [30], Cracovia [31] și Zagreb [32]), Profesorul a desfășurat numeroase activități didactice, pedagogice și de cercetare. La conferinţa internaţională de la Amsterdam a prezentat, alături de tânăra profesoară Oana Sălişteanu, fostă studentă a sa, predarea limbii italiene în România.
Multe dintre studiile sale au tratat subiecte de istorie și de critică literară ale celor două culturi comparate: Umanismul italian și umanismul românesc, Relațiile italo-române de-a lungul secolelor, Bălcescu și Garibaldi – doi eroi de neuitat, Operele lui Ovidiu în limba română, Eminescu în Italia, Giacomo Leopardi şi Mihai Eminescu etc. și multe „prezențe românești” sau „prezențe transilvănene” în cultura italiană, pe care Profesorul le descoperise în arhivele universităților și academiilor de la București și de la Roma.
Bibliotecile îl fascinaseră întotdeauna; student fiind, cucerise deja simpatia profesorului său, eminentul italienist Alexandru Marcu [33], care îl ținuse lângă el încă din primul an de studii, ca bibliotecar al Facultății de Litere de la Universitatea din București [34]. Aici începuse să întocmească împreună cu profesorul său celebrele fișe cuprinzând datele preluate din diverse cărți de istorie literară italiană, pasionat de descoperirea documentelor care atestau – în spiritul operelor cronicarilor – originile latine ale limbii și poporului nostru, precum și relațiile culturale care au existat întotdeauna între cele două națiuni. [35] „În biblioteca seminarului de limbă și literatură italiană, sub privirea caldă, dar pretențioasă a unui om de știință precum Alexandru Marcu”, șeful catedrei de limbă și literatură italiană a Universității din București, George Lăzărescu „a învățat o metodă de lucru care a constat în cunoaşterea şi recunoaşterea unui text literar, considerându-l ca rezultat al multor factori din perioada căreia i-a aparţinut”. „Elevul bibliotecar” George Lăzărescu s-a format într-o asemenea școală de rigoare științifică, după cum a menționat Alexandru Marcu, mulțumindu-i pentru „contribuția importantă pe care a avut-o la redactarea primului volum din Istoria literaturii italiene apărută într-o perioadă în care lumea era pe cale să se prăbușească, adică cu câteva luni înainte de 23 august 1944 – a doua zi după eliberarea după cel de-al Doilea Război Mondial – motiv pentru care lucrarea nu a avut soarta pe care o merita". [36]
Excelent cunoscător al limbii latine [37], nu a ratat nicio ocazie de a vorbi despre istoria semantică a unor cuvinte care au rămas în limba noastră încă de pe vremea cuceritorilor romani. O dovadă foarte elocventă o reprezintă articolul său Ab antiquo Dacia romana fuit, publicat în jurnalul de la Reggio Calabria [38] în care mărturisea că „existența noastră latină fusese pe un pământ atât de îndepărtat de a doua Țară Mamă”: «Terra nostra, Romania, habet suas origines supra populum dacium, quem Decebalus rex illo tempore ducebat. Columna imperatoris Traianis testis est in centro Romae, et nostra lingua latina est in maxima proportionem, et est nobile decus pro nobis, sicut omnis humantas italica». (Țara noastră, România, își are originile în poporul dac, pe care îl conducea pe atunci regele Decebal. Coloana împăratului Traian este un martor în centrul Romei, iar limba noastră este latină în cea mai mare parte și este o mare onoare pentru noi, precum toată civilizația italiană.)
Susținând cu dovezi științifice ideea latinității limbii și poporului său, „Transilvania” – „țara de dincolo de marile păduri” – sau „Servus” – salutul locuitorilor acestei regiuni, care îl amintea pe el al Cezarilor romani – deveneau subiecte preferate în discuțiile sale, precum viețile și operele domnitorilor și intelectualilor români, cărora le datorăm relațiile de lungă frăție cu Italia: Nicolae Olahus, Petru Cercel, Constantin Cantacuzino Stolnicul (senescalul), Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Ciprian Porumbescu. A adorat aceste personalități, așa cum și-a venerat și foștii săi profesori de la Universitatea din București: Ramiro Ortiz, Alexandru Marcu și Alexandru Balaci, care au devenit de-a lungul timpului protagoniștii prestigiosului său volum Prezențe românești în Italia [39].

Îi admira pe umaniștii italieni care demonstraseră în importantele lor lucrări despre istoria țărilor dunărene, latinitatea noastră, lucrări studiate de primii cronicari români și care reprezentaseră o piedică împotriva pericolului otoman. Poggio Bracciollini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Nicodemus Macchinensis, Filippo Bonaccorsi di San Giminiano, Pomponio Letto erau adesea evocați în scrierile sale, așa cum fuseseră menționați și de predecesorii săi, Claudio Isopescu [40] (în Ecourile Romei în România) sau Alexandru Marcu (în Reflecții asupra istoriei române în opere italiene din secolele al XIV-lea și al XV-lea) [41]). Urmând principiile lui Nicolae Iorga, profesorul său, Isopescu susținuse – la fel ca Ramiro Ortiz și Alexandru Marcu – ideea profundului sentiment de mândrie pe care românii îl simt pentru Roma și pentru Italia, pentru că dintre toate popoarele neolatine doar ele reprezintă sinteza istorică „a celor două Rome” – a cetăţii eterne, şi a Constantinopolului, a doua capitală a Imperiului Roman, creată de Constantin cel Mare, „sinteză care s-a dezvoltat şi s-a păstrat până astăzi”. [42]
În studiile aprofundate dedicate personalităților care au contribuit la adevărata istorie daco-romană a poporului nostru (Prezențe românești în Italia), George Lăzărescu menționează observațiile făcute de Poggio Bracciollini [43] asupra limbii latine vorbite de „sarmații nordici” care în „colonia lăsată de Traian” în „barbarie” spun „oculum, digitum, manum, panem”. În acest fel, Bracciolini a fost primul umanist italian care a demonstrat lingvistic originile latine ale limbii române, după cucerirea traiană a Daciei, chiar dacă bizantinul Kekavmenos afirmase încă din secolul al XII-lea că „valahii erau vechi coloniști italieni”. [44]
Profesorul vorbea cu multă simpatie despre voievozii români care luptaseră împreună pentru independența poporului și pentru păstrarea limbii noastre neolatine. Figura lui Ştefan cel Mare – veneratul principe moldovean care rezistase cu putere pericolului otoman, ce ameninţa toată Europa în secolul al XV-lea, fusese evocată de el în repetate rânduri în ziarele române şi italiene şi în cadrul conferinţelor ținute, precum Ştefan cel Mare şi Italia.
Rigoarea științifică în comunicarea exactă a sensului unui cuvânt sau a valorii stilistice a unei expresii era dovada onestității cu care acest doct literat al ultimei cruciade culturale din România s-a angajat să investigheze în același mod limba, cultura și civilizația celor două ţări cu istorii complementare. Relațiile țărilor noastre erau atestate de materiale documentare care au contribuit la realizarea monumentalului volum Școala Română de la Roma [45], care prezintă activitatea desfășurată între anii 1922 și 1945 de către cei patru directori ai acestui prestigios centru cultural românesc din capitala Italiei: savanții Vasile Pârvan, George G. Mateescu, Emil Panaitescu și Scarlat Lambrino și majoritatea studiilor desfășurate de acest foarte important centru de cultură românească în străinătate. [46] Prestigioasa școală care a pregătit mari oameni de știință și artiști români în Italia fusese închisă de noul regim comunist în 1947 și abia după douăzeci de ani, la insistențele profesorului George Lăzărescu, pe atunci atașat cultural, academicianul Alexandru Balaci, care era și ministru al culturii, făcuse demersurile necesare pentru redeschiderea ei cu noua denumire de „Academia Română” de la Roma. Mulți cărturari, absolvenți sau studenți români de la facultățile de literatură și arte plastice au venit și continuă să vină aici pentru a studia operele de artă ale maeștrilor italieni.
Profesorul nu era interesat doar de istorie; legăturile dintre limbă și literatură le făcea – ca și umaniștii florentini, cu care a „coexistat” în spiritualitate – studiind originile lucrărilor din cronici, legende sau mituri.
Autor de antologii [47], istorii literare [48], gramatici [49] și dicționare (italian-român și român-italian [50]), până la foarte prețiosul Dicționar de mitologie [51]), Profesorul ne-a învățat că pentru un filolog adevărat nu există disjuncție între gramatică și poezie, între artă și știință. Această lecție, învățată de la Leonardo da Vinci, Giordano Bruno, Galileo Galilei și Michelangelo Buonarroti, ne-a transmis-o cu mare emoție. Dicționarul său mitologic reprezintă o sursă foarte bogată de date despre divinitățile și eroii principalelor mitologii și despre opere nu numai literare, ci și plastice și muzicale dedicate acestora. Astfel, Venus-Venere romană, „zeița italică a vegetației, primăverii, frumuseții, zorilor și dreptății, ocrotitoare a grădinilor și a viței de vie, care a devenit sub influența grecilor zeița iubirii”, a fost identificată cu Afrodita [52 ] (zeița voluptății și fecundității, fiica lui Zeus și a Dianei născută din spuma mării) și cu Anadiomene [53], ocrotitoarea marinarilor și a porturilor, cu divinitățile Siriei și Calderei, Astharte și Militta. Evocată de Homer în Iliada și de Vergiliu în Eneida, în romanul Afrodita, rituri vechi de Pierre Louis, sau în romanul Afrodita în Aulis de George Morre, a fost sculptată de Praxiteles (Afrodita din Cnidos), de Fidias, Scopas sau de Antonio Cannova. Renumite sunt Venus capitolina de la Roma, Venus din Milo de la Muzeul Luvru și picturile care au înfățișat-o sub mâna maeștrilor italieni și flamanzi: Botticelli, Rafael, Correggio, Bronzino, Giorgione, Guercino, Rubens și alții.
Generos în a-i nota pe studenți la examenele semestriale și anuale cu „note de trecere” – în tradiția fostului său profesor, marele italienist Alexandru Balaci, de care a fost legat de-a lungul vieții printr-o prietenie bazată pe stimă și pe un atașament intelectual deosebit – ne încuraja cu zâmbetul său, în timp ce analizam o temă literară, sau recitam o poezie, citeam o „compunere la alegere”, cu subiect legat de literatura și arta italiană. Printre multe lucruri îi plăcea să ne învețe principiul pe care îl considera fundamental în etica umană: acela de „a nu jigni”.
Arta italiană; arhitectura, sculptura si pictura, dar mai ales muzica [54], acea hrană sufletească pe care dorea ca noi, studenţii, să o iubim ca și el, a fost singura lui alinare in zilele de suferință și supărări in care nu mai putea primi hrana materială.
Una dintre cele mai importante cărți ale sale dedicată artei italiene este o sinteză a panoramei culturale a Italiei [55], de la începuturile noii civilizații ridicate pe temeliile lumii romane, până la contactele cu Bizanțul, care a dat naștere noii culturi clasice în unele orașe cu mozaicuri celebre precum Ravenna și Veneția; a scris despre arhitectura romanică, ce a dat Bisericile Sant’Ambrogio din Milano, San Zeno din Verona, San Michele din Pavia, sau Domul din Modena, San Marco de la Veneția, Catedrala Santa Maria del Fiore de la Florența; a analizat sculptura tot romanică a Catedralei din Siena și mai ales a monumentelor din Piazza Miracolelor de la Pisa; și a prezentat principalele stiluri și curente artistice: gotic, umanist, renascentist, baroc, manierist, până la rococo-ul secolului al XVIII-lea, la clasicism și iluminism, la romantismul secolului al XIX-lea și la neoclasicism, terminând cu verismul, decadentismul și futurismul, realismul și ermetismul și, în sfârșit, cu neorealismul din teatru și cinematografie. Arta era pentru el scopul suprem. Permanent în studiile sale, aceasta și cultura în general i-au dat speranța de a supraviețui într-o lume în care se simțea din ce în ce mai singur și mai izolat din cauza răsturnării valorilor spirituale și a desacralizării lor. A fost dezamăgit să vadă că libertatea obținută de români în decembrie 1989 nu ajutase, așa cum se aștepta, culturii.
După aceste evenimente, entuziasmul său s-a manifestat din plin prin fondarea la București, la 4 iunie 1991, alături de colegii săi, profesorii Al. Balaci și Haritina Gherman, a Asociației Culturale România - Italia (cu sentința civilă nr. 381) – având ca președinte executiv pe George Lăzărescu, iar ca președinte de onoare pe Alexandru Balaci. Obiectivul principal al acestei asociații a fost consolidarea relațiilor culturale existente între cele două țări, prin conferințe, congrese, interviuri, concerte, expoziții și alte evenimente organizate tocmai pentru a facilita schimburile de idei și de experiențe nu numai în domeniul filologic și artistic, ci şi în domeniul ştiinţific şi media. Au făcut parte din aceasta, prezentând prelegeri pe teme foarte interesante și originale, la care au participat numeroși studenți din universitățile din București, distinse cadre didactice universitare, profesori, artiști și cercetători precum: Haritina Gherman (membru fondator împreună cu profesorii Balaci și Lăzărescu), Simion Ghiţă (filozof), Ovidiu Drimba, Vasile Tomescu (muzicolog), Adriana Crainic (critic şi istoric de artă), Dan Ionescu-Siseşti (inginer), Geo Saizescu (regizor), Maria Crişan (scriitor şi traducător), Modesto Gino Ferrarini (jurnalist), Nelu Rotaru (inginer), Altobrando Chiarini (consultant și contabil), Vito Grasso (istoric, profesor, fost director al Institutului Cultural Italian din București) și mulți profesori de italiană, printre care și autoarea acestui eseu.

În 1993 a fost numit profesor titular la Universitatea de Arte Plastice din București. Activitatea sa didactică și științifică a fost prezentată cu această ocazie cu termeni foarte laudativi de către unele dintre cele mai importante personalități ale culturii române din acei ani:

„Un capitol substanţial din activitatea profesorului George Lăzărescu îl reprezintă traducerile în limba italiană. Este vorba despre opere literare (ale autorilor Petrarca, Tasso, Nievo, De Amicis, Tobino, Moravia), dar și opere de istorie și de artă (Leon Battista Alberti, autorii vechi, Giulio Carlo Argan, Eugenio Battisti, Lina Putelli, autoarea Vieții lui Tițian, dintre moderni). Cele aproape douăzeci de volume traduse în limba română contribuie substanțial la bibliografia literaturii și culturii italiene din România”.
(Prof. Univ. Dr. Marian Papahagi, Universitatea Babes Bolyai, Cluj / Napoca, ianuarie 1992).

„Profesorul George Lăzărescu este unul dintre cei mai distinși italieniști români. Activitatea sa didactico-pedagogică și cultural-diplomatică l-a făcut să se identifice cu figura propagatorului celor două culturi surori. Excelent cunoscător al limbii italiene, a dedicat cărți de mare importanță istoriei culturale a acestei țări, precum Cultura și civilizația italiană (în italiană și română), Istoria artelor italiene, descoperiri culturale [56]. Pe lângă aceste lucrări, profesorul Lăzărescu a dedicat zeci de studii și de articole de înalt nivel științific relațiilor dintre țările noastre, începând cu Țările Române și Italia până în anul 1600), teza sa de doctorat, o lucrare remarcabilă elaborată pe baza unor documente. din Arhivele Vaticanului și Propaganda Fide”.
(Academician, Prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, directoarea Academiei Române de la Roma - Roma, 28 ianuarie 1992).

„George Lăzărescu este un profesor adevărat, conferențiar universitar și cercetător, a pregătit la rândul său profesori și oameni de știință. Personalitate marcantă a culturii noastre, precum și a celei italiene, căreia i-a dedicat multe pagini de studii aprofundate, este un om foarte bun, deschis, mereu gata să-i ajute pe cei care au nevoie de sfatul său, pentru că nu. cunoaște egoismul și invidia. Amabil cu elevii săi, pe care îi încurajează mereu zâmbind, a pregătit și continuă să pregătească excelenți continuatori ai profesiei sale și excelenți cetățeni”.
(Academician, Ştefan Pascu, Bucureşti, ianuarie 1992)

Profesorul a continuat să predea la facultățile de limbi și literaturi străine a două universități private: „Spiru Haret” și „Dimitrie Cantemir”, înțelegând cât de vital era în noul sistem socio-politic instituit după decembrie ’89 să susțină această formă de învățământ superior, care oferea posibilitatea de a studia chiar și acelor tineri care nu reușiseră să o facă înainte, din cauza locurilor limitate de la universitățile de stat.
Ne-a format pe noi, zeci de generații de profesori de limba, literatura, cultura și civilizația italiană, profesori în școli și universități din România, dar și din Italia.
Nu s-a organizat nicio comisie de examen pentru obținerea unui titlu didactic (de liceu sau universitar), sau de doctor, din care să nu facă parte Profesorul, al cărui referat, care aproape întotdeauna lăuda calitățile concurentului, nu era scris cu mâna, ci cu sufletul!
Aproape toate cărțile și manualele italiene pentru elevi, studenți sau pentru alte categorii de cititori apărute în ultimii cincizeci de ani au avut o prezentare pe prima pagină, care îl încuraja pe autor din punct de vedere moral și profesional! [57]

Născut la Călăraşi-Ialomiţa la 6 mai 1922 şi absolvent al liceului Gheorghe Şincai din Bucureşti, George Lăzărescu studiase limbile şi literaturile italiană şi latină la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti [58], ulterior. primind o bursă la Universitatea din Perugia. A fost profesor de liceu [59] și apoi lector, conferențiar la Iași – unde a predat timp de un an, în 1947, alături de profesorul Ştefan Cuciureanu și de celebrul critic și istoric literar Giuseppe Petronio, pe atunci lector de italiană în capitala Moldovei și de care a fost legat printr-o „prietenie spirituală” de-a lungul vieții – apoi a predat la Universitatea din București.
Doctorul în științe filologice, titlu obținut cu o amplă lucrare de referință Țările române și Italia până la 1600 [60] – teza sa de doctorat, a fost numit în 1965 atașat cultural la Ambasada Română de la Roma și între anii 1974 și 1978 lector de limba și literatura română la Universitatea din Pisa, la Institutul de Filologie Romanică. În activitatea sa diplomatică desfășurată în acei ani de dezgheț politic european și mondial, a reușit să stabilească relații de prietenie fructuoase cu personalități marcante ale culturii italiene, precum poeții și scriitorii: Salvatore Quasimodo, Eugenio Montale (ambii laureați cu Premiul Nobel), Alberto Moravia, Mario Luzi, Giuseppe Pratolini, Leonardo Sciascia, Giulio Carlo Argan, Eduardo de Filippo și Vincenzo Cappelletti, fost decan al Academiei Naționale a Italiei și director adjunct al Enciclopediei Treccani (cu care a pregătit un număr întreg al revistei „Il Veltro”, dedicată personalităţilor culturii române). A reușit să reia prietenii vechi cu personalități românești care au locuit în Italia și pe care le-a invitat oficial în România, precum talentata cântăreață de operă Virginia Zeani [61], care a urcat pe scena Operei din București alături de primii soliști ai vremii, în unele spectacole (Traviata, Boema si Tosca). Poeziile lui Nicola Rossi Lemeni, soțul ei (cântăreț de operă – bas, care a fost și poet) au fost traduse în limba română, în două volume, tot de către Profesor. Generos și în descoperirea diferitelor talente literare și artistice, Profesorul îl încurajase pe fostul său elev Marin Sorescu să scrie versuri care, tot datorită lui, au fost traduse în limba italiană de Paolo Soldati și de Marco Cugno.
Cu o prefață semnată de profesoara Zoe-Dumitrescu Buşulenga, o figură marcantă a culturii române din ultimii cincizeci de ani, prietenă fidelă a soților Lăzărescu, a apărut un alt volum de lirică românească, tradus în italiană de Profesor: Poeziile lui Ion Alexandru [62].
Prietenia sa cu Luigi Preti, ministrul de Finanțe la acea vreme și autor de importante cărți despre evenimente europene, a confirmat munca neobosită pe care o desfășurase pentru dezvoltarea relațiilor culturale dintre România și Italia. Patru dintre multele cărți scrise de Preti au fost tipărite în România tot în traducerea Profesorului: Tinerețe, tinerețe (Bucureşti, ELU, 1967, 520 p.), Drama lui Oberdan (Un evreu în fascism, Bucureşti, Univers, 1987), Planeta, țara în pericol (Editura Tehnică, 1991), Imigraţia în Europa (Editura Tehnică, 1992), Dezechilibrele anului 2000 (Editura Convexus, Bucureşti, 1999).
În ziua de 30 august 2006, după o lungă suferință mai mult morală decât fizică, Profesorul ne-a părăsit. Era ziua Sfântului Alexandru și a fost o coincidență ciudată, pentru că se născuse tot la o mare sărbătoare din calendarul ortodox, cea a Sfântului Gheorghe, al cărui nume îi fusese dat. [63]
Dacă ciclul său vital a încetat, celelalte vieți ale sale – de istoric și critic, de cercetător literar, traducător [64] și de scriitor – membru al Uniunii Scriitorilor din România și al multor academii italiene de renume – Arcadia, Academia din Roma (din 1972), Academia Internațională de Artă Modernă din Roma (din 1988), Academia Internațională pentru Propaganda Culturii de la Roma (din 1976), Rubiconia – Academia Filopatrienilor – Savignano (2002), Academia Internațională «Il Convivio» de la Catania (2003) – continuă să existe.
Pentru marea sa contribuție adusă culturii italiene, a primit din partea „Patriei Muzelor” titlurile de Cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Italiene și de Comandant al Ordinului de Merit al Republicii Italiene, de Distins Senator academic, membru al Senatului Internațional al Academiei internaționale de Medicină.
A mai fost distins cu multe alte premii și distincții, precum Diploma de Excelență a UNESCO – România, conferită în 1999, Meritul Cultural în grad de Comandant – Promovarea culturii, România, 2004. Activitatea sa îndelungată și prestigioasă de adevărat filolog și excelent pedagog l-a așezat alături de marii italieniști români Alexandru Marcu, Nina Façon, Alexandru Balaci, dar și de celebrii scriitori și artiști italieni pe care i-a iubit atât de mult, reușind să-și transmită bogatele cunoștințe cu pasiunea pentru știință și pentru frumos atâtor generații de profesori și de traducători, pe care i-a pregătit. Poate din acest motiv a fost supranumit „Giorgione”, pentru a-l identifica cu unul dintre cei mai distinși pictori ai Renașterii.
Cuvintele pentru a-i omagia personalitatea nu sunt suficiente, pentru că „George Lăzărescu, Commendatorul, Profesorul, Scriitorul, «Marele», aproape o enciclopedie vorbitoare pentru profunda sa pregătire literară, artistică și lingvistică”, a fost pentru toți cei care îl cunoscuseră „în principal ca un aliat de neuitat și fratern, mereu disponibil, atent, grijuliu”, așa cum l-a caracterizat un alt mare prieten de-al său, dr. Altobrando Chiarini, consultant în probleme de muncă, de asemenea Cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Italiene. [65]
Suntem profesori de limba italiană datorită lui, pentru că a avut încredere în modestele noastre forțe. Astăzi îi învățăm pe elevii și studenții noștri cum să descopere noi orizonturi. Vom putea oare să ne întindem brațele și cu ele, transformate în mari aripi, să îi protejăm și să îi încurajăm pe elevii și studenții noștri, să-i îndemnăm să învețe cum să cunoască și alte spații din univers, așa cum a făcut cu noi Profesorul?

NOTE

1. Articol publicat în Analele Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Seria Științele Limbii, Literaturii și Didactica Predării, Editura Pro Universitaria, București, 2010, p. 156-170, la patru ani de la moartea profesorului, dar republicat acum în anul centenarului nașterii sale (6 mai 1922).
2. După instaurarea regimului comunist, cu excepția limbii ruse, care era inclusă printre disciplinele deja prevăzute pentru clasele elementare, în gimnaziu și licee se studiau, ca a doua limbă străină, doar franceza, germana sau engleza, dar cu un puternic accent pus pe ideologia socialistă în alegerea textelor. Revoluția culturală îi alungase din cultura română și universală pe aproape toți marii scriitori și poeți care nu simpatizaseră cauza proletariatului. Abia după 1967, anul invaziei Cehoslovaciei, odată cu deschiderea granițelor românești pentru țările occidentale, pe lângă turiștii din „țările din Est”, în România au început să vină și oameni de alte naționalități, printre care mulți italieni. În acest context, a fost reluat cu succes și studiul limbilor străine, în special al limbilor romanice și al contactelor culturale cu națiunile respective, N. aut.
3. Viața celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecți, citată de mai multe ori în Italia - cultură și civilizație, care s-a bucurat de peste șase ediții, printre care și cele ale editurilor Fundația România de mâine, București, 2001 şi Pro Universitaria, Bucureşti, 2007.
4. pe când era ataşat cultural al Ambasadei Române.
5. Editura Meridiane, Bucureşti, 1975.
6. Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.
7. Cultură şi civilizaţie italiană, editura Oscarprint, Bucureşti, 2001.
8. Petrarca prozator, contemporanul nostru, Editura Albatros, Bucureşti, 1975.
9. Galileo Galilei. Dialog cu planetele, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.
10. Epistolarul, ESPLA, Bucureşti, 1956.
11. Mărturiile unui italian, ELU, Bucureşti, 1968.
12. Povestiri din Roma, ESPLA, Bucureşti, 1957; Ciociara, ESPLA, Bucureşti, 1962.
13. Cuore - Inimă de copil, tradusă împreună cu Adriana Lăzărescu, pentru prima dată în 1956, și care s-a bucurat de circa douăzeci de reeditări, din 1965 (Editura didactică și pedagogică) până în 2009 (Editura Agna).
14. Mitologia în opera lui Gabriele D´Annunzio, Bucureşti (teza de licenţă susţinută în 1945); din opera lui D'Annunzio a tradus împreună cu Adriana Lăzărescu Inocentul, Editura Univers, Bucureşti, 1983 şi Focul, Editura Leda, Bucureşti, 2004.
15. Antirenaşterea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.
16. din cele peste 300 de titluri, capitolele celebrului Dicționar al literaturii universale sau din Atlasul geografic despre personalitățile poeților și scriitorilor latini și italieni Virgilio, Ovidio, San Francesco d'Assisi, Dante, Petrarca și Boccaccio, Leon Battista Alberti, Leonardo da Vinci, Lorenzo Magnificul, Michelangelo, Carlo Goldoni, Vittorio Alfieri, Giovanni Pascoli, Giacomo Leopardi, Luigi Capuana, Cesare Pavese, Luigi Pirandello, Giuseppe Ungaretti, și alții, dar și despre curentele și mișcările artistice literare – clasicism, umanism și renaștere, despre realismul și realismul italian.
17. Umanismul românesc și umanismul italian, 1975, George Călinescu, savant, cercetător pasionat al culturii și civilizației italiene, 1976.
18. la Roma și Milano, cu ocazia Conferinței internaționale organizate de Enciclopedia Treccani despre Eminescu: Funcția pictorică în opera lui Mihai Eminescu, 1988.
19. Cultura italiană în România, la Palazzo Medici - Riccardi, în 1977 şi Constantin Brâncuşi, creator de sculptură modernă, la Palazzo Strozzi, în acelaşi an.
20. Relațiile italo-române de-a lungul secolelor, în 1975 și Centenarul independenței Italiei și crearea statului român, în 1977, în sala Teatrului Municipal în 1977.
21. Petrarca, contemporanul nostru și direcții istorico-culturale ale civilizației și culturii românești, în 1977, la Palatul Primăriei.
22. Contacte directe între cultura italiană și cultura română, în 1977, în sala Teatrului Municipal.
23. Etica, condiție esențială a vieții în opera scriitorului Nievo, la Conferința „Ippolito Nievo” organizată în 1973.
24. România și Italia și luptele lor comune pentru independența națională, la Palatul primăriei, în 1977.
25. Peisaje românești, la Palatul Primăriei, în 1978.
26. Constantin Brâncuşi şi sensul artei sale, în 1978 la Palatul Tineretului.
27. Pagini de istorie a României, în 1978, la Primărie.
28. unde a participat cu lucrări despre operele poeților Ovidiu și Eminescu, la conferințele organizate de Asociația Ovidiană în anii 1989 și 1991.
29. Ovidiu, precursor al umanismului renascentist, care va fi publicat postum cu titlul: Ovidiu, precursor al umanismului renascentist în „Italia – Portrete ilustre”, la editura Niculescu, Bucureşti, 2008, ediţie îngrijită de Adriana Lăzărescu. La Sulmona, orașul natal al marelui poet latin, profesorul prezentase la 12 iulie 1978, la televiziunea locală, conferința Giovanni di Capestrano – o figură marcantă în istoria principatelor române din secolul al XVII-lea.
30. Cultura italiană în România, cu ocazia conferinței internaționale din 1988 cu tema: Cultura italiană în Europa.
31. Cultura poloneză în România, la conferința internațională din 1989.
32. Petrarca, umanist modern, 1978.
33. Acest celebru italienist, savant și traducător al literaturii italiene, a fost membru corespondent al Academiei Române (din 1940), înainte de schimbarea regimului Ion Antonescu; născut la 31 decembrie 1894 la Burdujeni-Suceava, absolvent al Colegiului Național Carol I din Craiova și al Universității din București, a fost în timpul celui de-al Doilea Război Mondial Profesor universitar și decan al Facultății de Litere; intrat în politică – subsecretar de stat al Ministerului Propagandei în guvernul condus de Ion Antonescu, a fost condamnat de noul regim la doisprezece ani de închisoare și a murit la 27 februarie 1955 în închisorile comuniste de la Văcărești (lângă București). Excelent pedagog și om de știință, formase două generații de profesori, printre care profesorii universitari Alexandru Balaci și George Lăzărescu. A tradus din literatura italiană: Viața lui Iisus și Un om distrus de Giovanni Papini, tragedia Mirra de Vittorio Alfieri și Fiica lui Jorio de Gabriele D'Annunzio.
34. din ultimul an de studii, 1944-1945.
35. în 1969 a obținut o bursă de la statul italian pentru cercetare și astfel a consultat documentele Arhivelor Vaticanului, Bibliotecile Alexandrine ale Institutului de Propaganda Fide, Naționale și Arhivele Statului Veneției.
36. Valeriu Râpeanu, Prefaţă a cărții George Lăzărescu, Italia – portrete ilustre, Editura Niculescu, Bucureşti, 2008, îngrijită de Adriana Lăzărescu, p. II.
37. care învățase la școală și la Universitatea din București (1941-1945), ca a doua specialitate după italiană, pasionat de poeții latini precum Virgiliu și mai ales Ovidiu, pentru a cărui operă stabilise contacte foarte vii cu Asociația „Ludi di Enea” din Trapani și cu orașul din Abruzzo, Sulmona, înfrățită cu orașul Constanța. Aici a participat de mai multe ori la conferințe tematice internaționale, care au fost organizate și la Constanța – Tomis de astăzi – unde autorul Tristelor și Ponticelor fusese exilat de Augustus, până la moarte.
38. Paralela 38, martie-aprilie 2006.
39. în Prezenţe româneşti în Italia – sinteze, documente, scrieri, Editura 100 + 1 Gramar, Bucureşti, 2004.
40. născut la 5/18 aprilie 1894 în Bucovina, a studiat la Cernăuți și București, susținând un doctorat în literatură la Napoli în 1919. Între 1923 și 1925 a fost membru al Școlii Române din Roma și lector de limba română la Universitatea din Roma. În Noutăți despre români în literatura geografică italiană a anilor 500, acest discipol al lui Nicolae Iorga, apreciat de Luigi Tonelli pentru studiile sale aprofundate asupra latinității românilor și asupra relațiilor continue dintre popoarele noastre, a prezentat ca dovezi istorice observațiile făcute în acest sens de ambasadorii italieni, negustorii și misionarii (în special genovezi și venețieni) veniți în principatele dunărene, pe baza cărora s-au fondat afirmațiile cronicarilor români Grigore Ureche, Miron Costin, Milescu Spătaru (comandantul suprem al trupelor din Țara Românească), Stolnicul (maestrul de ceremonii al principelui) Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) – care au trăit toţi intre secolele al XVI-lea si al XVII-lea.
41. în Ephemeris Dacoromana, 1, 1923, pp. 338-386.
42. Claudiu Isopescu, Ecourile Romei în România, Institutul Regal de Studii Romane, 1942.
43. Pogii fiorentini oratorius carissimi ac secretarii apostolici, istoriae convivales disceptativae Orationes invectivae, Epistolae Descriptiones Quaedam Facetiarum liber, venundantur Parrhissis a Ioanne Parvo sub ligno libri aurei („Discuții oportune despre istorie, de Poggio, strălucit orator şi secretar apostolic florentin, Discuţii polemice, Cartea cu epistole descriptive, cu unele glume, oferite parizienilor de către Giovanni il Piccolo, tipărită cu litere aurii), în George Lăzărescu, Prezenţe româneşti în Italia, p. 139.
44. Prezenţe româneşti în Italia, op. cit., p. 140.
45. Şcoala Română din Roma, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 2002, carte fundamentală pentru documentarea specialiştilor români în relaţiile culturale istorice, literare şi artistice dintre România şi Italia în perioada antebelică şi apoi în jurul anilor ’70.
46. Rezultatele muncii acestor cercetători au fost publicate în două mari Anuare școlare: nouă numere din Ephemeris Dacoromana (între 1923 și 1945) și patru mari volume din Diplomatarium italicum (între 1925 și 1939).
47. Scurtă antologie a literaturii italiene, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973.
48. Istoria literaturii italiene, vol. I, II, III, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1985-1988, în colaborare cu profesorii catedrei de limba italiană.
49. Morfologia limbii italiene, Editura didactică, Bucureşti, 1962, alte cinci manuale pentru predarea limbii în liceu, publicate între anii 1960-1970, Învaţă singur limba italiană – gramatică, exerciţii, lectură (coautor Adriana Lăzărescu), editura Niculescu, 2004, cu mai multe ediții.
50. Marele Dicționar italo-român împreună cu coautorii: Alexandru Balaci, Mariana Cuza și Haritina Gherman, Editura Gramar, București, 2008, la a treia ediție, și dicționarele româno-italian și italo-român (medii și mici)), tipărite în numeroase ediţii la editura Niculescu, Bucureşti.
51. Editura Niculescu Bucureşti, 1998, retipărită de mai multe ori.
52. din gr. afros, spuma mării.
53. cea „născută din mare”.
54. în ultimii ani de predare, profesorul a preferat adesea să folosească muzica clasică drept fundal muzical pentru lecțiile sale despre arta și civilizația italiană. Această metodă i-a ajutat pe studenți să cunoască, să recunoască și să iubească arta, al cărei limbaj este întotdeauna cel mai universal. Mulți tineri ascultau Concertul n. 1 pentru pian și orchestră de Ceaikovski, sau Concertul nr. I de Chopin, Simfonia Alpilor de Richard Strauss, Simfonia a V-a a lui Mahler sau Simfonia a IV-a a lui Brahms, pentru că nu erau numai italieni compozitorii aleși.
55. Italia – Cultură și civilizație, op. cit., care s-a bucurat de peste cinci ediții.
56. Repere culturale, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982.
57. în special manuale de limba italiană, universitare, dar și de școală, ai căror autori au fost: prof. univ. dr. Rodica Locusteanu, lect. Geta Popescu, Mădălina Chelemen, Ileana Tănase, Mariana Adămeşteanu şi mulţi alţii, printre care şi autoarea acestui eseu, conf. univ. dr. Otilia Doroteea Borcia.
58. 1941-1945.
59. între 1945 și 1946: a predat limba și literatura italiană la liceele „Spiru Haret” și „Eminescu” din București, apoi din 1946 până în 1954, la Colegiul Filipescu – Mănăstirea Dealu și la liceul „Dimitrie Cantemir” din Predeal.
60. Ţările Române şi Italia până la 1600, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.
61. fostă colegă de școală a soției sale, Adriana, căsătorită cu celebrul bas Nicola Rossi Lemeni.
62. Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, Ediţia II-a Fundaţia Culturală Română, 2001.
63. 6 mai a fost ziua nașterii declarată oficial de familie.
64. tot împreună cu distinsa sa soție, Adriana Lăzărescu, tovarășă fidelă de viață și de profesie, a tradus o mare parte din capodoperele literaturii italiene.
65. Înfruntând uitarea – In memoriam George Lăzărescu, editura Odeon, București, 2006, ediție îngrijită de Adriana Lăzărescu și Andrei Radulian, p. 62.

BIBLIOGRAFIE ȘI REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Înfruntând uitarea – In memoriam George Lăzărescu, Editura Odeon, Bucureşti, 2006, edizione curata da Adriana Lăzărescu e Andrei Radulian George Lăzărescu – Italia, portrete ilustre, Editura Niculescu, Bucureşti, 2008, edizione curata da Adriana Lăzărescu
George Lăzărescu, La mitologia nell’opera di Gabriele D´Annunzio, Bucureşti (tesi di laurea sostenuta nel 1945)
George Lăzărescu, Ţările Române şi Italia până la 1600, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972
George Lăzărescu, Repere culturale, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982
George Lăzărescu, Dicţionar mitologic, Editura Niculescu, Bucureşti, 1998
George Lăzărescu, Şcoala Română din Roma, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 2002
George Lăzărescu, Prezenţe româneşti în Italia – sinteze, documente, eseuri, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2004
Eugenio Battisti, Antirenaşterea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, traducere George Lăzărescu
George Lăzărescu, Cultură şi civilizaţie italiană, editura Oscar Print, Bucureşti, 2001
George Lăzărescu, Petrarca prozator, contemporanul nostru, Editura Albatros, Bucureşti, 1975
George Lăzărescu, Galileo Galilei. Dialog cu planetele, Bucureşti, Editura Albatros, 1982
Francesco Petrarca, Epistolarul, ESPLA, Bucureşti, 1956, traduzione di George Lăzărescu
Ion Alexandru, Poesie di Ion Alexandru, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, traduzione di George Lăzărescu
Ippolito Nievo, Mărturiile unui italian, ELU, Bucureşti, 1968, traduzione di George Lăzărescu
Alberto Moravia, Povestiri din Roma, ESPLA, Bucureşti, 1957, George Lăzărescu
Alberto Moravia, Ciociara, ESPLA, Bucureşti, 1962, traduzione di George Lăzărescu, Adriana Lăzărescu
Edmondo de Amicis, Cuore – Inimă de copil, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1965, traduzione di George Lăzărescu, Adriana Lăzărescu
Gabriele D’Annunzio, Inocentul, Editura Univers, Bucureşti, 1983, traduzione di George Lăzărescu e Adriana Lăzărescu
Gabriele D’Annunzio, Focul, Editura Leda, Bucureşti, 2004, traduzione di George Lăzărescu, Adriana Lăzărescu
*** Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006