„Madonele” lui Rafael

„Rafael a reușit întotdeauna să facă ceea ce alții
 au tânjit să facă”. (W. Goethe) [1]

Raffaello Sanzio este plasat în mod tradițional alături de Leonardo da Vinci și de Michelangelo, împreună cu care a format așa-numita „triadă solară” a Renașterii italiene. [2]
Fiu al lui Giovanni Santi, un pictor modest, artistul s-a născut la Urbino în ziua de 6 aprilie 1483, în Vinerea Mare, la trei dimineața. În aceeași zi și la aceeași oră, treizeci și șapte de ani mai târziu, acest geniu, considerat a fi Mozart al picturii, a părăsit lumea, din cauza unei bizare coincidențe a destinului, așa cum descrie Vasari, amintindu-și că înainte de a se îmbolnăvi și de a muri lucra la ultima sa mare operă, Schimbarea la Față, rămasă neterminată, dar care fiind „vie” și așezată la capul patului funerar, „văzând trupul mort, a făcut sufletul să izbucnească de durere”. [3]
La moartea sa, Rafael intrase deja în legendă, iubit și idealizat ca niciun alt artist de-a lungul timpului și poate din acest motiv opera sa, „care s-a bucurat de o apreciere neîntreruptă începând cu clasicismul secolului al XVII-lea, a suferit distorsiuni interpretative, atât în accentuarea valorilor academice formale (de la neoclasici la puriști), cât și în exagerările spiritualiste și romantice (de la ʽnazarinenii germani’ – pictorii romantici germani de la Roma – la prerafaeliții englezi)”. Cu toate acestea, critica modernă a remarcat importanța nu numai artistică, ci și istorică a operei sale în contextul Renașterii.
Epitaful de pe mormântul lui Rafael, în Panteonul din Roma, conține cuvintele cu care Pietro Bembo a adus un omagiu creativității divine a marelui pictor din Urbino:
„Aici zace Rafael, de care natura s-a temut cât era în viață să fie înfrântă; dar acum că a murit, îi este frică să moară”.
Pictorul a fost interpretul unui ideal de frumusețe clasică, devenit universal, pentru că a îmbinat frumusețea artistică cu cea naturală, așa cum a menționat Bembo referindu-se la concepția sa creativă bazată pe imitația naturii. „În arta sa, specialiștii au găsit iluzia echilibrului, un sentiment de armonie, calm și solemnitate senină”.
Rafael și Michelangelo au fost comparați cu Mozart și cu Beethoven pentru natura lor umană și artistică (senini, jucăuși, Rafael și Mozart, care au murit tineri, aproape la aceeași vârstă, neliniștiți, solemni, în schimb, Michelangelo și Beethoven).
Deja orfan de mamă la opt ani, poetul din Urbino la unsprezece și-a pierdut și tatăl, care era un portretist de succes, pictor de curte, poate primul și singurul său profesor adevărat. În câțiva ani și-a încheiat ucenicia în atelierul lui Perugino, devenind un artist complet, stabilit la vârsta de șaptesprezece ani ca maestru în Umbria; când s-a mutat la Florența, la vârsta de douăzeci de ani, a cunoscut lucrările marilor artiști ai vremii, Leonardo și Michelangelo. Dar dacă la Urbino, la școala lui Perugino, a pictat ca maestrul, și chiar mai bine decât el, la Florența și apoi la Roma a trebuit să concureze cu acești mari artiști și, de asemenea, cu autorii de lucrări din antichitate, pe care i-a descoperit în Orașul Etern. La Florența, unde sosise în 1504, făcuse legături cu mediul artistic, intelectual, politic, pe care le va păstra chiar și atunci când va merge la Roma în 1508, unde va rămâne – cu excepția unor scurte întoarceri în orașul său natal și la Florența – până la moartea sa.
Aici, chemat de Papa Iulius al II-lea, a început să lucreze devenind imediat pictor al Palatului Vaticanului și autor al Scurtelor Scrieri Apostolice. Papa a vrut să renoveze Palatele Vaticanului și să decoreze unele încăperi, fapt pentru care l-a însărcinat imediat pe Rafael să picteze „Stanza della Segnatura” (Biblioteca și Sediul Tribunalului Vaticanului). După succesul lucrării (în același timp în care Michelangelo a creat bolta Capelei Sixtine), a deținut monopolul tuturor lucrărilor ulterioare de pictură de la Vatican și, după moartea lui Bramante, în 1514, și după plecarea lui Michelangelo din 1516, a fost numit de noul Papa Leon al X-lea Arhitect al Bisericii Sfântul Petru.
A lucrat și ca arheolog, făcând o reconstrucție filologică completă a monumentelor Romei antice, și a supravegheat o nouă ediție a traducerii operei lui Vitruvius. Numit Președinte al Lucrărilor Antichității Romane, avea sarcina de a realiza o hartă a Romei antice, explicând fiecare monument și, pentru investigațiile făcute, a fost considerat „întemeietorul științei arheologice și al restaurării moderne”.
Vorbind despre reconstrucția ideală a Romei, Celio Calcagnini [4] a definit opera lui Rafael în aceste cuvinte: „Atâția mari antici și o epocă atât de lungă au fost necesari pentru construcția Romei; a fost însă nevoie de atâţia duşmani şi de secole pentru a o distruge. Acum Rafael caută și găsește Roma în Roma: a căuta este atribuția unui mare om, dar a regăsi este a lui Dumnezeu”. [5]
Aceste angajamente de succes au avut o influență imediată asupra contemporanilor săi și impactul cauzat de Rafael asupra artei renascentiste a fost atât de mare încât toți artiștii italieni l-au simțit, chiar dacă după secolul al XVIII-lea el a fost considerat doar ca pictor, uitându-se calitățile lui de arhitect și arheolog. Baldassarre Castiglione, care îl ajutase să descrie lucrările cuprinse în raportul trimis lui Leon al X-lea, a repetat la moartea sa, într-o epigramă în cinstea lui, conceptul acestui raport: „În timp ce tu, cu admirabilă ingeniozitate ai refăcut Roma toată sfâşiată, şi ai readus la viaţă şi la vechiul său aspect cadavrul Cetăţii distruse de fier, de foc şi de timp, ai stârnit invidia Zeilor; moartea s-a indignat că ai știut să redai sufletul celor stinși și că ai reînnoit, călcând legile destinului, ceea ce ea distrusese”. [6]
Când Rafael a murit, după cincisprezece zile de boală, Papa și întreg orașul Roma au fost întristați. Fusese considerat de toți „Prințul pictorilor”, ca o ființă divină, iar la vestea tristă așteptau să vadă semnele cerului „care se arătaseră la moartea lui Hristos”, temându-se chiar să asiste la distrugerea palatului papal.
Artistul a avut numeroși discipoli, dar nimeni nu a putut să exprime cu seninătatea artei sale, simțul muzical al acesteia, pentru că vremurile se schimbau, deveneau tulburi, sub amenințările străinilor, într-o țară bulversată de mari evenimente religioase și politice. Dar arta, opera, mesajul marelui artist, „în acele furtuni, în acea mizerie, în acea decădere italică, rămâneau și au rămas nevătămate”. Italia îl avusese pe Dante, dar cuvântul lui nu a putut întotdeauna să treacă granițele italiene și nici să fie înțeles de invadatorii peninsulei. Limbajul figurat lăsat de Rafael, în schimb, clar, limpide, simplu, nu avea nevoie de nicio înțelegere lingvistică, putând fi înțeles chiar și de ultimii ignoranți pentru că îi făcea fericiți pe toți cei care se uitau la pânzele lui. „Pe lângă faptul că este nemuritor, Rafael va rămâne universal până în ultima zi a ultimei ființe umane de pe această planetă. O planetă care la fiecare mie de ani dă naștere unei stele, unui geniu sau lansează un meteor ca el în Univers!” [7]
El a adus înaltei tradiții a secolului al XV-lea cele mai inovatoare elemente ale secolului următor într-o viziune completă, personală și unitară, cu o mare stăpânire a mijloacelor expresive și a unui limbaj clar, precis și relaxat. Stilul lui este inconfundabil.
Înzestrat cu o deschidere excepțională, Rafael a învățat mereu de la alți artiști până a ajuns la maturitate. S-a interesat de cultura contemporană, a intrat în contact cu protagoniștii gândirii neoplatonice și s-a împrietenit cu oameni de litere și intelectuali. Susținut de o curiozitate culturală deosebită, a observat și a studiat tot ce era mai interesant pentru a-și îmbogăți personalitatea, pentru a reelabora și reinventa motive artistice. Dintre numeroasele lucrări pe care le-a pictat, următoarele zece picturi pot fi considerate cele mai faimoase:
1. Sfântul Sebastian de la Academia Carrara din Bergamo, una dintre primele sale lucrări, a fost realizată la o vârstă foarte fragedă. Asemănătoare ca tehnică de execuție și stil cu Căsătoria Fecioarei din Pinacoteca Brera, datată 1504, este probabil de la începutul secolului al XVI-lea; legătura lui Rafael cu maestrul Perugino este evidentă.
2. Prima lucrare pe care Rafael a semnat-o a fost Nunta Fecioarei, comandată de familia Albizzini pentru capela San Giuseppe din biserica San Francesco de la Città di Castello. Artistul, atunci în vârstă de doar douăzeci de ani, s-a inspirat din opera omonimă a maestrului său, Perugino. Lucrarea se află în orașul Caen, din Franța.
3. Doamna cu unicorn, pictată în anii șederii ei la Florența, reprezintă o tânără nobilă cu păr blond și ochi albaștri, pe jumătate așezată în fața unui gen de terasă cu coloane, cu bustul întors trei sferturi, spre stânga, şi cu faţa îndreptată frontal spre privitor. Modelul de referință este cu siguranță Leonardo da Vinci, pentru poziție, privirea intensă și mâinile care țin animalul ca la Doamna cu hermină (a acestuia). Are o rochie decoltată, iar la gât poartă un lanț de aur legat cu un pandantiv din rubin și cu o perlă-lacrimă. Micul unicorn pe care îl ține în brațe este un simbol al purității fecioarelor, deoarece, în mitologie, aceștia erau îmblânziți doar de fecioare. Animalul a fost și simbolul familiei Farnese, iar tânăra pictată ar putea fi Giulia, iubita papei Alexandru al VI-lea. O altă ipoteză ar duce la Caterina Gonzaga di Montevecchio, văduva contelui Ottaviano Gabrielli di Montevecchio (? -1510). [8]
4. Icoana de altar (Pala) Baglioni sau Depunerea Borghese este una dintre cele mai mari capodopere ale maestrului și înfățișează o imagine emoționantă a luării lui Hristos mort de pe cruce, făcută și mai emoționantă de sensul ascuns al comandării sale: Atalanta Baglioni îi ceruse artistului să picteze acest subiect după pierderea fiului său. Pala Baglioni reprezintă pe de o parte suferința creștină întruchipată de moartea lui Iisus Hristos, pe de altă parte, mai intimă, dar nu mai puțin atroce, a unei mame care, asemenea Fecioarei, și-a văzut fiul murind.
5. Maica Domnului cu sticletele, o lucrare minunată creată în 1506 la Florența, unde a fost puternic influențat de figura lui Leonardo, de la care a preluat decorul piramidal al figurilor, efectele de lumină slabă și dialogul afectiv al personajelor. La acestea se adaugă și caracteristicile marelui artist din Urbino: „blândețea deosebită a chipurilor, în special a Madonelor, folosirea magistrală a culorii, redarea naturalistă a peisajului și intimitatea profundă dintre figuri”.
6. Școala din Atena, lucrată între 1509 și 1510, îi reprezintă pe cei mai mari filosofi adunați într-o clădire clasică grandioasă. Opera se află în Stanza della Segnatura, una dintre cele patru „Camere ale Vaticanului”, situată în interiorul Palatelor Apostolice. Una dintre cele mai importante picturi ale statului Vatican, poate fi vizitată în cadrul itinerariului Muzeelor Vaticanului.
7. Triumful Galateei este o frescă datând din jurul anului 1512, care se păstrează în Vila Farnesina de la Roma. Lucrarea prezintă „apoteoza nimfei călare pe un car în formă de scoică tras de doi delfini, înconjurată de un cortegiu festiv de divinități marine (tritoni și nereide) și străjuită pe cer de trei cupidoni care sunt pe cale să arunce săgeți asupra ei”. [9]
8. Maica Domnului cu Scaunul, din anii 1513-1514, păstrată în Galeria Palatină de la Palatul Pitti din Florența, care datorită prezenței scaunului de cameră, o prerogativă a papilor, sugerează o comandă făcută direct de către Papa Leon al X-lea de Medici; este printre cele mai frumoase imagini create de artist pentru a exprima frumusețea enigmatică și melancolică a Fecioarei. Plasticitatea formelor relevă influența lui Michelangelo.
9. Portretul lui Baldassar Castiglione, care se află la Luvru, a fost pictat în 1514-15, în perioada maturității artistice a lui Rafael. Ilustrul umanist a avut relații de prietenie și stimă cu artistul care a răspuns tuturor calităților cerute de spiritul său rafinat descrise în celebra carte Il Cortigiano (Curteanul). Rafael nu a reprodus doar fizionomia omului de litere, ci și expresia perfecțiunii sale spirituale.
10. Schimbarea la Față din 1518-1520 care se păstrează în Pinacoteca Vaticanului. În icoană sunt înfățișate două episoade descrise succesiv în Evanghelia după Matei: Schimbarea la Față în partea de sus, cu Hristos în slavă între proorocii Moise și Ilie și, dedesubt în prim-plan, întâlnirea Apostolilor cu copilul obsedat care va fi vindecat de Hristos la întoarcerea sa de pe muntele Tabor. Tabloul este ultimul pictat de Rafael și este considerat testamentul spiritual al artistului. Lucrarea a fost apreciată de Giorgio Vasari, celebrul artist și biograf din secolul al XVI-lea, drept cea mai frumoasă şi mai divină operă a lei Rafael. [10]

„Ciclul Madonelor”

„Madonele” pictate la Florența

Arta lui Rafael atinge noi culmi în seria tablourilor care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul, pe care le-a pictat la Florența. Pentru familiile florentine din înalta și media burghezie el a pictat câteva capodopere absolute, precum și câteva grupuri în care maica Domnului este prezentată cu tot corpul, împreună cu Pruncul și cu Sfântul Ioan, ca în Maica Domnului a Marelui Duce (Palatul Pitti, Florența).

„Ciclul Madonelor”

„Madonele” pictate la Florența

Arta lui Rafael atinge noi culmi în seria tablourilor care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul, pe care le-a pictat la Florența. Pentru familiile florentine din înalta și media burghezie el a pictat câteva capodopere absolute, precum și câteva grupuri în care maica Domnului este prezentată cu tot corpul, împreună cu Pruncul și cu Sfântul Ioan, ca în Maica Domnului a Marelui Duce (Palatul Pitti, Florența).

Frumoasa grădinăreasă (La Bella giardiniera)

Frumoasa grădinăreasă (La Belle Jardinière) este o pictură în ulei pe panou (122x80 cm) semnată și datată 1507 și păstrată la Muzeul Luvru din Paris. Denumirea operei, inventată în secolul al XIX-lea, este legată de frumusețea figurii Mariei așezată pe o pajiște care seamănă cu o grădină. Vasari a indicat lucrarea ca fiind făcută pentru senezul Filippo Sergardi, dar care a rămas neterminată după plecarea artistului la Roma. Completată de Ridolfo del Ghirlandaio (în special mantaua albastră a Mariei), a fost cumpărată la Siena în numele lui Francesco I al Franței, care a dus-o dincolo de Alpi. Bucurându-se de un succes și de o popularitate extraordinare, a fost copiată ca exercițiu de către marii artiști francezi și străini. Cufundată într-un peisaj lacustru cu copaci mici, Maica Domnului este așezată pe o stâncă, cu Pruncul Iisus sprijinit pe picioarele ei; Sfântul Ioan este îngenuncheat în dreapta, privindu-l pe Iisus. Compoziția în formă de piramidă, cu protagoniști legați prin priviri și gesturi, derivă evident din modelele lui Leonardo, precum Sfânta Ana, Fecioara și Pruncul cu mielul, dar se detașează de acestea prin înlocuirea sentimentului de calm și de familiaritate spontană cu sentimentul de mister, aluzii și sugestii. În loc de „mișcări ale sufletului” ascunse, Rafael a reprezentat o stare afectivă, prin îmbrățișarea dintre mamă și fiu și prin mângâierile acestuia din urmă așezat pe genunchi, în timp ce Ioan Botezătorul stă aplecat cu un respectuos devotament. Influențele de la Leonardo sunt culoarea maro a pământului, împodobit cu unele flori, peisajul de fundal, care se pierde în depărtare, în timp ce influențele de la Michelangelo sunt câteva detalii precum piciorul lui Iisus pe cel al mamei sale, care amintește de Madonna di Bruges. „Figurile sunt studiate cu atenție în ʽcontrast’. Maria este întoarsă la stânga pentru a-și îmbrățișa firesc fiul, care se întinde să ia cartea pe care o are în poală. Iisus, de un clasicism elegant, ne duce cu gândul la Madona din Bruges a lui Michelangelo”. [11]

Maica Domnului cu Sticletele (Madonna del Cardellino)

Maica Domnului cu Sticletele este o pictură în ulei pe lemn (107x77 cm) datată în jurul anului 1506 și păstrată în Galeria Uffizi din Florența. Potrivit lui Vasari, a fost făcută la Florența pentru Lorenzo Nasi, un bogat negustor de pânze de lână, cu ocazia căsătoriei sale cu Sandra Canigiani, o femeie aparținând înaltei burghezii de la Florența. În molozul casei lor prăbușite, pictura a fost găsită ruptă în șaptesprezece fragmente, care au fost recuperate și restaurate, poate de Michele di Ridolfo del Ghirlandaio. Vasari a lăudat această lucrare, singura din perioada florentină descrisă în profunzime în cartea sa Viețile celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecți” (Le vite de' più eccellenti pittori, scultori e architettori).
După restaurarea din 2008, culorile originale au fost recuperate. Există numeroase copii antice ale operei care atestă succesul și faima ei; cele mai bune se află la Muzeul Victoria și Albert și în sacristia Abației Vallombrosa, precum și într-o colecție privată.
Într-un mare peisaj fluvial cu copaci mici și un pod în stânga, Maica Domnului, așezată pe o stâncă, îl ține pe Pruncul Iisus în brațe, în timp ce Sfântul Ioan se află în stânga. Cei doi copii se joacă cu un sticlete (Ioan îl ține și Iisus îl mângâie), care simbolizează Patimile lui Hristos. Compoziția în formă de piramidă, cu protagoniștii legați prin priviri și gesturi, derivă din modelele lui Leonardo, precum Sfânta Anna, Fecioara și Pruncul cu mielul, dar se remarcă prin înlocuirea „misterului și plinului tulburător de sugestii, cu sentimente de pace și de familiaritate spontană. Maria cu picioarele și bustul întoarse spre dreapta, privește în jos, în partea stângă, spre cei doi copii. „Culoarea albastră a mantiei ei contrastează cu cea roșie a veșmântului: roșul reprezentă Patimile lui Hristos, iar albastrul, Biserica” (născută din unirea Maicii Domnului cu Fiul Său jertfit). În cartea pe care o ține în mână (de unde și epitetul Sedes Sapientiae), citește profețiile despre destinul lui Iisus. „Mișcările elegante, proporțiile delicate și chipurile nobile și delicate arată că artistul a atins un echilibru al formei și un ideal de frumusețe, care dovedesc maturitatea sa stilistică”. [12]

Maica Domnului de la Belvedere (Madonna del Belvedere)

Maica Domnului de la Belvedere sau Maica Domnului de pe pajiște (Madonna del Belvedere o Madonna del Prato) este o pictură în ulei pe lemn (113x88 cm) datată 1506 și păstrată la Kunsthistorisches Museum din Viena. Data M.D.VI. se află pe tivul rochiei Fecioarei. În lucrare, grupul piramidal amintește de Sfânta Ana a lui Leonardo. Figura Fecioarei, monumentală în fața peisajului, domină cu grație și eleganță, făcând și gesturi afectuoase copiilor. Lucrarea este similară din punct de vedere stilistic și cu Maica Domnului cu Sticlele (Madonna del Cardellino) de la Muzeul Uffizi și cu Frumoasa Grădinăriță (La Belle Jardinière) de la Luvru. Cufundați într-un mare peisaj lacustru, cu un orizont foarte înalt, se află Maica Domnului împreună cu Pruncul Iisus, care pare să facă primii pași ai copilăriei, și cu Sfântul Ioan care, „îngenunchiat în stânga, oferă crucea procesiunii, atributul jucându-se cu celuilalt copil”. Gestul lui Isus care prinde crucea amintește de soarta martiriului său. „Rafael a reprezentat aici dragostea, cu melancolia tradițională a Fecioarei, care prefigurează soarta tragică a fiului”. Maria își trage mantia albastră mărginită cu aur, care contrastează cu rochia roz, culoarea Patimilor lui Hristos și ale Bisericii. Soarele este înlocuit de chipul Fecioarei, care radiază în peisajul din jur. Personajele sunt separate de peisajul care, spre deosebire de tabloul lui Leonardo, se află în al doilea plan. „Printre diversele specii botanice înfățișate cu grijă, un alt element stilistic împrumutat de la Leonardo, apare în dreapta un mac roșu: culoare care, și în acest caz, este o referire la Patimile, la moartea și Învierea lui Hristos”. [13]

Maica Domnului de la Orléans (La Madonna d'Orléans)

Maica Domnului de la Orléans este o pictură în ulei pe lemn (29x21 cm) din jurul anului 1506 și păstrată în Muzeul Condé din Chantilly. În masă, care este în stare perfectă, Maria stă așezată pe un taburet cu Copilul în poală, mișcându-se neliniștită pe diagonală, privind spre privitor. Fundalul este domestic, de fapt se întrezăresc rafturile unei cămări sau a unui dulap încorporat, iar lumina lovește cei doi protagoniști, făcând să vibreze culorile dense. „Maria, cu părul blond ondulat pe părțile laterale ale feței, poartă rochia tipică roșie, care dezvăluie o mânecă ocru, și tunica de un albastru intens. Corpul Copilului se remarcă prin candoare. Cele două figuri sunt unite printr-o concatenare de gesturi care evocă în mod firesc tonul adunat și familiar al tabloului, precum cel al Madonei care gâdilă piciorul copilului și cel al copilului care se întinde spre sânul mamei”. [14]

Marea Maica Domnului Cowper (La Grande Madonna Cowper)

Marea Maica Domnului Cowper (La Grande Madonna Cowper sau Madonna Niccolini) este o pictură în ulei pe lemn (68x46 cm) din 1508, păstrată la Galeria Națională de Artă din Washington. Lucrarea este semnată și datată „MDVIII / R. [afael] V. [rbinas] Pin. [Xit]”. Nu toți cred că semnătura este autentică, dar atribuirea picturii mâinii lui Sanzio este de necontestat. Lucrarea o înfățișează pe Maica Domnului cu jumătate de figură ținându-l în poale pe Pruncul Iisus, pe fundalul unui peisaj. Există o monumentalitate considerabilă a figurilor, care sunt protagoniști absoluți ai imaginii. „Tonul este intim și așează fizica și psihologia acestora într-un rar echilibru. Copilul este impunător și jucăuș, prins într-o ipostază foarte lejeră și naturală, în timp ce atinge corsetul mamei, de parcă ar vrea să fie alăptat, întorcându-și privirea zâmbitoare către privitor. Picioarele Mariei sunt depărtate și se sprijină pe o pernă. Figura sa amintește de tabloul lui Michelangelo, Tondo Pitti”. [15]

Maica Domnului Bridgewater (La Madonna Bridgewater)

Păstrată la Muzeul Național din Edinburgh, Maica Domnului Bridgewater (de la numele legatarului testamentar) este o pictură în ulei pe lemn transferată pe pânză (81x56 cm) datând din jurul anului 1507. Pe un fundal întunecat, în care se întrezăresc doar câteva elemente ale unei încăperi (o nișă cu ușa deschisă, o bancă), Maria îl ține în brațe pe Pruncul care se întoarce spre stânga. Cele două figuri, într-un echilibru armonios, se caracterizează printr-o mișcare opusă și divergentă a gesturilor lor: Copilul prinde voalul Mamei, care îl atinge, astfel generându-se o mișcare în serpentină. Culorile sunt intense și strălucitoare, evocând volumul figurilor care ies din umbră. „Radiografiile au arătat că la prima lucrare Maica Domnului se afla pe fundalul unui peisaj, tipic celorlalte Madone ale vremii, dar a fost modificată curând de același autor, probabil pentru a crește contrastul dintre lumini și umbre și, prin urmare, redarea volumetrică și monumentală”. [16]

Maica Domnului Esterházy (La Madonna Esterházy)

Maica Domnului Esterházy este o pictură în ulei pe lemn (29x21,5 cm), datată din 1508 și păstrată la Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta. O notă de pe verso amintește cum lucrarea a fost donată de Clement al XI-lea împărătesei Elisabeta Christina de Brunswick-Wolfenbüttel. Într-o perioadă necunoscută, între anii 1721 și 1812, pictura a fost achiziționată de un membru al familiei nobile maghiare Esterházy, care a plasat-o în colecția Palatului cu același nume, de lângă Fertőd, din Ungaria. Pictura a fost furată în noaptea de 5 noiembrie 1983, împreună cu alte lucrări ale lui Rafael, Giorgione, Tintoretto și Tiepolo: toate lucrările, inclusiv Madona Esterhazy, au fost recuperate de carabinierii italieni într-o mănăstire grecească abandonată, din localitatea Eghjon.
Maica Domnului este prezentată aici cu tot corpul, ținând Pruncul sprijinit pe o stâncă, în timp ce acesta se aplecă spre Sfântul Ioan Botezătorul Copil, așezat în stânga, vrea să descifreze mesajul scris pe un cartuș. În spatele protagoniștilor se vede un peisaj. Prezența ruinelor romane pe fundal, care amintește de Templul lui Vespasian din Forumul Roman (dar care nu apare în desenul pregătitor pentru Cabinetul de Desene și Tipărituri de la Uffizi), sugerează că lucrarea „a fost concepută la Florența și executată imediat după sosirea pictorului la Roma”. [17]

Maica Domnului Tempi (La Madonna Tempi)

Maica Domnului Tempi  – de la numele familiei florentine căreia i-a aparținut – este o pictură în ulei pe lemn (75x51 cm) datată în jurul anului 1508 și păstrată în Alte Pinakothek din München; în ea artistul a realizat un echilibru perfect între real și ideal. Maica Domnului este înfățișată în jumătate de figură cu Pruncul în brațe, pe fundalul unui peisaj abia conturat, care evidențiază, prin contrast, monumentalitatea figurilor. Cei doi protagoniști se susțin reciproc, ca în Madonna Pazzi a lui Donatello, sau ca în micul tondo introdus de sculptor pe fundalul Miracolului pruncului vorbind din altarul Sfântului Antonie de la Padova. Lucrarea dă o senzație de mișcare, care merge de la ampla rotire a mantiei Fecioarei, până la îmbrățișarea și gesturile tandre ale personajelor, atât de intime și familiare. [18]

Sfânta Familie Canigiani (La Sacra Famiglia Canigiani)

Sfânta Familie Canigiani, pictată în ulei pe lemn (131x107 cm), datată în jurul anului 1507 și păstrată în Alte Pinakothek din München, este semnată RAPHAEL URBINAS pe decolteul hainei Fecioarei.
Lucrarea, făcută spre sfârșitul șederii artistului la Florența, are redate expresiile și gesturile personajelor de zi cu zi. Tabloul a fost pictat pentru florentinul Domenico Canigiani cu ocazia nunții sale cu Lucrezia Frescobaldi, în anul 1507. După ce a devenit proprietatea familiei Medici, a fost donat de Cosimo al III-lea lui Giovanni Guglielmo al Palatinatului cu ocazia nunții acestuia cu fiica sa, Anna Maria Luisa de’ Medici. De la palatul din Düsseldorf a fost transferat în 1801 la München. O replică veche a lucrării poate fi găsită în Galeria Națională a regiunii Marche de la Urbino. Forma piramidei este inspirată din lucrările lui Leonardo da Vinci. În vârf, Sfântul Iosif, sprijinit de un băț, veghează senin asupra Fecioarei și a Sfintei Elisabeta, așezate pe o peluză ținându-i în poală pe copiii lor, Iisus și Ioan Botezătorul. Corpurile personajelor sunt într-o mișcare învăluitoare, spre deosebire de figura lui Iosif stând în picioare, care amintește de Sfântul Iosif din Tondo Doni a lui Michelangelo, în care nu apar multe figuri. Atmosfera este senină și calmă, iar peisajul are în depărtare elemente venețiene, ca în picturile lui Giorgione. [19]

Icoana Colonna (La Pala Colonna)

Icoana Colonna este o pictură în ulei pe lemn (242x169,5 cm) datată în jurul anilor 1503-1505 și păstrată, în panourile principale, la Metropolitan Museum din New York. Lucrarea constă dintr-un compartiment principal cu o lună și o predelă. În 1503, după câteva succese avute la Città di Castello, foarte tânărul Rafael, moștenitorul unui atelier artistic de la tatăl său care a murit prematur, a început să primească câteva comenzi importante pentru tablouri din alte orașe, în special din Perugia, unul dintre cele mai active din centrul Italiei. În acel an, călugărițele de la Sfântul Anton (Sant’Antonio) i-au cerut probabil o icoană de altar, dorind, după cum își amintește Vasari, să-l reprezinte pe Pruncul Iisus îmbrăcat. Lucrarea, începută în Umbria (după stilul peruginesc al lunetei), a fost finalizată când artistul locuia deja la Florența, într-una dintre călătoriile sale în Umbria, în jurul anului 1505. Tabloul principal prezintă o conversație sacră a Fecioarei cu Pruncul, Sfântul Ioan Botezătorul și Sfinții Petru, Ecaterina din Alexandria, Margherita (sau Cecilia) și Pavel, surmontată de o lunetă cu Eternitatea între doi îngeri. Aceste două părți principale s-a autorizat să fie vândute în 1677, ajungând în diferite proprietăți (în Italia, Spania și SUA).
Conversația sacră din icoană arată grupul central adunat în jurul figurii Mariei așezate pe tron și conversația plină de viață dintre cei doi copii. În spatele Fecioarei se află o pânză întinsă din brocart bogat, care amintește de școala venețiană. Influența lui Perugino se recunoaște în ipostazele suple ale sfinților săi, cu capetele înclinate ritmic; cu toate acestea, Rafael s-a îndepărtat de maestrul său, făcând volumele și culorile mai intense și cu o mai mare profunzime de nuanțe într-un mod diferit. Inovatoare este imaginea sfinților din prim-plan, care dovedește cunoașterea operelor lui Giovanni Bellini și Fra Bartolomeo. Predela, vândută în 1663 reginei Cristina a Suediei, după ce a trecut prin diverse colecții, a fost găsită în aceea a ducelui de Orléans, împrăștiindu-se când a fost vândută. Astăzi sunt cunoscute cel puțin trei compartimente: Răgăciunea din grădină (Orazione nell’orto), de la Muzeul Metropolitan din New York, Mila (Pietà), de la Muzeul Isabella Stewart Gardner din Boston și Drumul spre Golgota (Andata al calvaro), de la Galeria Națională din Londra. Între scenele figurative, sau la capete, trebuie să fi existat sfinți pictați în lungime, dintre care se cunosc doi: Sfântul Francisc de la Assisi și Sfântul Anton de la Padova, aflați la Galeria de Pictură Dulwich și care nu sunt într-o stare bună de conservare și nu sunt nici considerați în unanimitate opere autografe. [20]

Icoana de altar Ansidei (La Pala Ansidei)

Icoana de altar Ansidei este o pictură în ulei pe lemn de plop (274x152 cm), datată (pe marginea mantalei Fecioarei sub mâna stângă) 1505 și păstrată la Galeria Națională din Londra. Inițial pictura a fost comandată de familia Ansidei (de la care și-a luat numele) pentru a împodobi capela pe care o aveau în biserica „San Fiorenzo dei Serviti” din Perugia; în 1764, însă, a fost înlocuită cu o copie de către Nicola Antonio Monti, în timp ce originalul a ajuns în colecția lordului Robert Spencer, iar apoi a ducelui de Marlborough de la Palatul Blenheim și, în cele din urmă, în 1885, la Galeria Națională. Lucrarea prezintă o conversație sacră a Maicii Domnului, așezată pe un tron înalt, cu Pruncul în poală și cu doi sfinți în lateral: în stânga este Ioan Botezătorul privind cerul, cu blana de cămilă, cu crucea procesiunii și gestul tipic de a i-o arăta lui Iisus, iar în dreapta, Sfântul Nicolae din Bari absorbit în citirea unei cărți – obicei al episcopilor – pe pământ aflându-se cele trei mere de aur cu care a salvat trei fete sărace de la prostituție. Faptul că personajele sunt solide și monumentale demonstrează că artistul cunoștea lucrările pictorilor florentini precum Fra Bartolomeo; influența lui Donatello se poate observa în prezentarea plastică a puterii Sfântului Nicolae. Maria se află într-o poziție de lectură, arătând cartea către fiul ei; decorațiunile fine aurii de pe mantia ei albastră și de pe rochia roșie amintesc de exemplul lui Pinturicchio; și copilul are o haină bogată, care îi acoperă doar umărul și o parte din brațul stâng, ținând în mână marginea acesteia pe aceeași parte. Deasupra, pe tron, se poate citi inscripția Salve Mater Christi (Slavă Mamei lui Hristos). De baldachin atârnă un șir lung de mărgele de coral, o referire la roșul sângelui Pasiunii. [21]

Maica Domnului pe Tron (La Madonna del Baldacchino)

Ultima lucrare din perioada florentină, din 1507-1508, este Maica Domnului pe Tron, pictată în ulei pe pânză (279x217 cm) păstrată în Galeria Palatină din Florența. A rămas neterminată din cauza chemării bruște a lui Rafael la Roma de către Iulius al II-lea. Este o icoană mare, prima comandă de acest fel de la Florența, „cu o conversație sacră în jurul punctului de sprijin al tronului Fecioarei, cu un fundal arhitectural grandios decupat la margini, pentru a-i amplifica monumentalitatea”. Statica se pierde în mișcarea circulară intensă a gesturilor și privirilor, chiar și la îngerii zburători. Sfântul Augustin întinde un braț spre stânga parcă ar invita spectatorul să privească în jurul spațiului semicircular al nișei, legând personajele unul câte unul, mod întâlnit mai târziu în frescele Camerelor Vaticanului. În deceniul următor, lucrarea a devenit un model pentru artiști precum Andrea del Sarto și Fra  Bartolomeo. [22]



„Madonele” romane

Seria „Madonelor romane” o continuă pe cea a Madonelor din perioada florentină, într-un stil mai matur și adesea mai serios.

Maica Domnului de Alba (La Madonna d'Alba)

Maica Domnului de Alba este o pictură în ulei pe lemn transferată pe pânză (diametru 98 cm) datând din jurul anului 1511 și păstrată la Galeria Națională de Artă din Washington. Pictura este un tablou de formă ovală (tondo) din primii ani ai șederii artistului la Roma, între 1508 și 1511. Diversele sale replici dovedesc succesul de care s-a bucurat. Potrivit unui manuscris de la Biblioteca Ambroziană, lucrarea a fost localizată în secolul al XVII-lea în mănăstirea olivetană din Nocera dei Pagani, fondată în 1530, de unde a trecut în proprietatea marchizului del Carpio Gaspar de Haro y Guzman, vicerege de Napoli, care l-a adus în Spania. În 1793 pictura este menționată de Conca (Descriere de călătorie...) în colecțiile ducelui de Alba din Madrid, de la care și-a luat numele. În 1836 a fost achiziționată de țarul Nicolae I al Rusiei, care a făcut-o una dintre piesele de preț ale Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg. Un secol mai târziu, guvernul sovietic l-a vândut în secret colecționarului american Andrew W. Mellon, împreună cu multe capodopere, într-una dintre cele mai mari tranzacții din istoria pieței de artă. Colecția Mellon a fost apoi donată muzeului care se forma din SUA, făcând-o una dintre cele mai valoroase opere. Un desen pregătitor al compoziției poate fi găsit în Musée des Beaux-Arts din Lille. [23]
Maica Domnului este prezentată ca „cea umilă”; Maria stă pe o pernă, așezată pe pământ, ţinându-l pe Pruncul Iisus pe un picior. Acesta se joacă cu Sfântul Ioan Botezătorul, apucându-i crucea. Gestul, care apare ca un joc firesc între copii, ascunde de fapt valori religioase precise, precum acceptarea destinului de către Hristos, prevestit de Botezător. Toate privirile converg spre cruce, care este punctul central al compoziției. Figurile, introduse într-un peisaj bucolic luminos, formează o compoziție piramidală dezvoltată spațial și perfecționată pentru suprafața rotundă a picturii. Influența maeștrilor florentini precum Leonardo da Vinci, în redarea nuanțată a culorii epidermei și Michelangelo, în exaltarea plastică și liberă a formelor, este evidentă. Maria are un veșmânt de culoare pastel, un turban pe cap și sandale de modă veche. Totuși, bogăția de referințe și studiul atent al compoziției nu diminuează sentimentul de apropiere și de spontaneitate trezit de această scenă, manieră tipică a lui Rafael.

Maica Domnului așezată pe Scaun (La Madonna della Seggiola)

Maica Domnului așezată pe scaun este o pictură în ulei pe lemn (diametru 71 cm), datată aproximativ în 1513-1514 și păstrată în Galeria Palatină a Palazzo Pitti din Florența. Lucrarea se afla în colecțiile Medici încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea și cu siguranță a fost făcută pentru o locație privată, conform formatului tabloului. Prezența „scaunului din dormitor”, complexitatea compozițională și alte detalii au condus la ipoteza că lucrarea a fost comandată de Papa Leon al X-lea și trimisă de acesta rudelor sale din Florența. Deja la Uffizi, opera a fost destinată palatului regal de la începutul secolului al XVIII-lea, amintită mai târziu în dormitorul Marelui Prinț Ferdinando de’ Medici, și apoi în alte încăperi. În timpul jafurilor napoleoniene, a fost luată la Paris, unde a stat din 1799 până în 1815 și abia în 1882 a revenit în muzeul de la Florența, în Sala lui Saturn, alături de celelalte lucrări ale lui Rafael. Datarea se bazează pe elemente stilistice, deoarece lucrarea este în general considerată a fi ulterioară frescelor din Camera lui Heliodor. Din punct de vedere stilistic și formal se apropie de Maica Domnului din Cort (Madonna della Tenda), care propune aceleași subiecte într-o ipostază puțin variată și pe un format dreptunghiular. „O tradiție populară spune că inspirația pentru această lucrare i-a venit artistului în timp ce trecea prin Velletri, unde a văzut o țărancă din partea locului legănându-și copilul în poală și a vrut imediat să înfățișeze scena pe capacul unui butoi din apropiere”. [24] Lucrarea își ia numele de la scaunul din cameră pe care stă Maria cu Pruncul în brațe, amândoi întorcându-se spre privitor. Sfântul Ioan participă la scenă, făcând un gest de rugăciune Mariei. Pentru a ține Pruncul în brațe, Fecioara ridică un picior, acoperit de o pânză albastră. Poziția sa sugerează legănarea. Ea își înclină capul spre fiul ei, gest prin care capetele lor se ating, creând o plăcută atmosferă familiară. Marea bogăție vizuală face ca lucrarea să fie „fără îndoială una dintre cele mai mari capodopere ale artei renascentiste”. [25]

Maica Domnului cu Diademă Albastră (La Madonna del Diadema Blu)

Maica Domnului cu Diademă Albastră este o pictură în ulei pe lemn (58x44 cm) de Rafael Sanzio și Giovan Francesco Penni, datată în jurul anilor 1510-1511 și păstrată la Muzeul Luvru din Paris. O reprezintă pe Maria care ridică un văl transparent pentru a-și descoperi fiul adormit, a cărui soarta tragică i s-a prevestit. Crucea din mâna Sfântului Ioan Botezătorul, copil, amintește și viitoarea Răstignire a Mântuitorului. Rafael a îndulcit cu un ton intim și familiar scena la care participă și acesta, îmbrățișat de Maria care îi zâmbește. Iisus adormit amintește și de statuile antice sau de celebrul Cupidon adormit al lui Michelangelo. Se remarcă accentul plastic al veșmintelor, cu efecte de clarobscur, și al figurii Mariei, cu voalul susținut de diadema albastră, care dă titlul lucrării, umflat de mișcarea aerului, pentru a sublinia mișcarea. Fundalul este reprezentat de un peisaj deschis, cu ruine, în centru, în depărtare, văzându-se profilul unui oraș, probabil Roma, cu un templu clasic, cu statui pe timpan. Paleta bogată de culori pastelate glazurate, asemănătoare porțelanului, aparține stilului unui elev. [26]

Maica Domnului din Foligno (La Madonna di Foligno)

Maica Domnului din Foligno este o pictură în ulei pe lemn, transferată pe pânză (320x194 cm), datată în anii 1511-1512 și păstrată în Pinacoteca de la Vatican. A fost comandată de Sigismondo de’ Conti, secretar (scriptor apostolic) al Papei Iulius al II-lea, în semn de mulțumire (ca ex voto) pentru miracolul de a vedea casa lui din Foligno nevătămată după un eveniment de origine neclară (fulger sau explozia unei bombe care arunca o minge de foc). [27] Lucrarea, care a fost primul tablou roman pictat de Rafael, a fost amplasată deasupra altarului principal al Bazilicii Sfânta Maria in Aracoeli din Roma, în a cărei absidă se afla mormântul lui Sigismund. În 1565, Anna Conti, o călugăriță care era nepoata donatorului, a transferat-o la biserica Sfânta Ana din Foligno, la Mănăstirea „Conteselor Beata Angelina dei Conti” din Marsciano. În 1797 a fost rechiziționată în timpul ocupației franceze și dusă la Paris, în marele muzeu Luvru. Având în vedere starea precară de conservare a picturii, s-a decis transferarea ei pe pânză și restaurarea între anii 1800-1801. Raportul unei comisii care descrie etapele lucrării, publicat în 1802, este singurul de acest fel până în prezent și reprezintă o sursă de studiu foarte importantă pentru istoria restaurării. Readusă în Italia (în 1816), a fost depusă de Papa Pius al VII-lea la Roma în Pinacoteca Vaticanului, ca și alte opere importante de artă sacră. Lucrarea este datată în anii 1511-1512, perioadă în care artistul a lucrat la Camera lui Heliodor și este precedentă Madonei Sixtine.
Fecioara cu Pruncul, îmbrăcată în haine cu cele două culori tradiționale roșu – ca mamă - și albastru – ca regină –, apare așezată pe nori și înconjurată de un disc, la rândul său învăluit de o coroană albastră de serafimi, care o iau din nori. La picioarele Mariei se întinde un peisaj natural din care apare un oraș dominat de un arc luminos, în interiorul căruia se află o minge de foc, ce pare să cadă peste case. „Mai jos, în stânga, sunt înfățișați în perechi Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Francisc de Assisi (întemeietorul Ordinului sfântului care a stăpânit biserica), ambii ținând o cruce, și într-o neobișnuită haină albastră Sfântul Ieronim, recunoscut după leul blând, care îi prezintă Mariei portretul în profil al clientului îngenuncheat. Sigismund poartă o mantie mov somptuoasă căptușită cu blană de hermină din care ies mânecile negre ale hainei de dedesubt. În centru se vede un înger mic, cu privirea spre apariția cerească; ținând în mână o masă albă de modă veche, fără inscripții”. [28]

Maica Domnului din Cort (La Madonna della Tenda)

Maica Domnului din Cort este o pictură în ulei pe lemn (65,8x51,2 cm), datată în aproximativ 1513-1514 și păstrată în Alte Pinakothek din München. Lucrarea este de obicei strâns legată de Maica Domnului așezată pe Scaun (Madonna della Seggiola), a cărei variantă pare să fie, denumită însă în mod diferit de către critici. Se menționează că ar fi făcut parte din colecțiile Escorialului, de unde ar fi trecut în Anglia la începutul secolului al XIX-lea. Aici a fost cumpărată pentru Ludovico di Baviera. O perdea așezată deoparte în fundal, care dă numele picturii, permite să se vadă o mică bucată de cer, pe care se distinge figura Sfântului Ioan Botezătorul copil. Acesta se adresează, cu un gest de rugăciune, protagoniștilor scenei, Maria și Pruncul Iisus, care se întorc să-l privească. Chipul Mariei îl amintește pe cel al protagonistei din Madonna della Seggiola, cu poziția similară îmbrățișându-l pe Iisus și cu picioarele alunecând. „Copilul își îmbrățișează cu tandrețe mama, dar, spre deosebire de tabloul din palatul Pitti, tonul familiarității intime este întrerupt de implicarea Sfântului Ioan Botezătorul. Lucrarea apare ca un document interesant al căutării continue a lui Rafael de a găsi forme reînnoite de armonie și frumusețe, variind elementele de compoziție și în funcție de client”. [29]

Maica Domnului cu Peștele (La Madonna del Pesce)

Maica Domnului cu Peștele (Madonna del Pesce) este o pictură în ulei pe lemn, transferată pe pânză (215x158 cm), datată în jurul anului 1514 și păstrată la Muzeul Prado din Madrid. A fost lucrată de Rafael împreună cu ajutoarele sale. Prezintă o conversație sacră cu Maica Domnului cu Pruncul în centru, pe un tron înălțat, împodobit cu sculpturi, între arhanghelul Rafael cu Tobias și Sfântul Ieronim cu leul îmblânzit. Numele lucrării derivă de la peștele pe care Tobias îl ține în mână, parte integrantă a legendei sale (povestite în Cartea lui Tobias), conform căreia Rafael îl ajutase să prindă un pește otrăvitor, cu a cărui bilă tânărul avea să își vindece mai târziu tatăl de orbire.
Pe fundal se vede o perdea verde, în spetele căreia se zăresc un cer posomorât și un peisaj deluros, ca în Maica Domnului cu Cortul, datată din aceiași ani. Compoziția este deosebit de bogată în gesturi și priviri, prezente în tot tabloul. Emblematică este figura Pruncului care se uită spre Tobias binecuvântându-l, în timp ce cu stânga ține semnul cărții ținute de Ieronim. „Gestul are probabil un sens doctrinar și face aluzie la includerea Cărții lui Tobias în Vulgata chiar de către Ieronim”. Folosirea magistrală a culorii și compoziției, care ascunde forme complexe triunghiulare, dreptunghiulare și diagonale, amintește de Camera lui Heliodor pictată de Rafael la Vatican. „Privirile tandre pictate conferă o unitate emoțională armonioasă, chiar și pentru privitor, grație tăieturii înguste a compoziției și a detaliului perspectivei, care aproape că îl invită pe acesta să participe la scenă”. [30]

Maica Domnului a Marelui Duce (Madonna del Granduca)

Pictura poartă acest nume deoarece a fost cumpărată de Marele Duce al Toscanei, Ferdinando al III-lea în 1799, pentru dormitorul său. Dintre numeroasele tablouri ale lui Rafael dedicate „Madonelor”, aceasta este, fără îndoială, cea mai importantă și o reprezintă pe Fecioară în picioare, pe trei sferturi, cu trupul ușor întors spre dreapta, cu Pruncul în brațe, care la rândul său are o mișcare opusă pentru a echilibra compoziția. Scena este prezentată pe un fundal întunecat, adăugat poate în secolul al XVII-lea; cercetările au arătat că în spatele celor două figuri se afla o fereastră, care se deschidea spre un peisaj. În lucrare Pruncul și Mama sunt înfățișați într-o îmbrățișare eternă. Desenul a cerut încadrarea imaginii într-un cerc, sau chiar pe o masă rotundă. Acest lucru este demonstrat de mișcarea elicoidală pe care este „creat” Copilul, îndreptat spre corpul Mamei, care are o poziție statică. „Aceasta este o influență derivând din iconografia tipică a sculpturii gotice franceze, care a servit drept model pentru Jacopo della Quercia. Chipurile personajelor, în special al Mariei, chiar dacă sunt idealizate, provin din realitatea cotidiană. Acest element este foarte important pentru că explică din ce cauză Rafael s-a bucurat de așa o mare popularitate”. [31]
Rafael a fost pictorul care a pictat cel mai mare număr de Madone (sunt patruzeci și cinci înscrise în cataloage). Chiar dacă poziția personajelor, gesturile și expresiile lor, mediul în care se petrece scena iubirii materne nu variază mult, în toate aceste tablouri Maica Pruncului Iisus are o floare, un fruct, o carte, un anumit obiect care simbolizează sacralitatea vieții sale și a fiului său care va fi sacrificat pentru mântuirea umanității. Numele picturilor indică atât aceste elemente reprezentate, cât și numele proprietarului care comandase lucrarea.
Din pânzele pictate de Rafael pentru cinstirea Fecioarei, pe lângă cele deja prezentate, se mai numără: Maica Domnului din Casa Sfinților (Madonna di Casa Santi), Maica Domnului Madonna Solly (Madona cu Pruncul, citind), Madonna cu Pruncul între Sfinții Ieronim și Francisc (Madonna col Bambino tra i santi Girolamo e Francesco), Maica Domnului de la Pasadena (Madonna di Pasadena), Maica Domnului Diotallevi (Madonna Diotallevi), Maica Domnului Conetabilă (Madonna Conestabile), Mica Maica Domnului Cowper (La Piccola Madonna Cowper), Maica Domnului Terranuova (Madonna Terranuova), Maica Domnului a Garoafelor (Madonna dei Garofani), Maica Domnului de la Turn sau Maica Domnului Mackintosh (Madonna della Torre sau Madonna Mackintosh), Maica Domnului Aldobrandini sau Maica Domnului Garvagh (Madonna Aldobrandini sau Madonna Garvagh), Maica Domnului cu Voal sau de la Loreto (Madonna del Velo sau di Loreto), Maica Domnului a Sfeșnicelor (Madonna dei Candelabri), Maica Domnului Țesătoare (La Madonna dell'Impannata), Maica Domnului la plimbare (Madonna del Passeggio), Maica Domnului cu trandafir (Madonna della Rosa), Maica Domnului a iubirii divine (Madonna del Divino Amore), Sfânta Familie a lui Francisc I (La Sacra Famiglia di Francesco I), Sfânta Familie sau Maica Domnului sub stejar (La Sacra Famiglia sotto la quercia o Madonna della Quercia).
Cu toate acestea, opera care se bucură de o apreciere deosebită rămâne Maica Domnului Sixtină (Madonna sistina), una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Rafael pentru privirea Mamei și a copilului pe care îl ține în brațe, „în timp ce înaintează pe nori impalpabili și, de asemenea, pentru cei doi micuți nereverențioși și gânditori îngeri care se găsesc la baza lucrării”. [32] Acest tablou, comandat în 1512 de Papa Iulius pentru biserica mănăstirii benedictine San Sisto (de la care și-a luat și numele) din Piacenza, a fost sărbătorit de poeți, filozofi, romancieri [33], iar cei doi heruvimi au devenit o icoană în sine, reproduși în postere și pe diverse obiecte. Tabloul, deși foarte celebru, a avut o istorie aventuroasă și cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la moartea lui Rafael, pe 26 decembrie, Sky Arte (canalele 120 și 400) a propus Madona Sixtina a lui Rafael - Capodopera redescoperită, documentarul care urmărește istoria unei lucrări care risca să dispară pentru totdeauna dar și a unui bărbat, soldat al Armatei Roșii, care a căutat-o și a salvat-o.[34] Lucrarea a rămas în biserica Piacenza timp de 240 de ani și a fost înlocuită cu o copie de către Giuseppe Nogari după ce, în 1754, originalul a fost vândut de călugări lui August al III-lea al Saxoniei pentru douăzeci și cinci de mii de „zecchini”, aproape nouăzeci de kilograme de aur, o cifră uriașă pentru acea vreme. Și așa a ajuns la Dresda, unde a fost admirată aproape două secole. În timpul războiului naziștii au salvat lucrările expuse în muzeele germane în locuri secrete și, când soldații Armatei Roșii au intrat în oraș în 1945, au găsit doar moloz și distrugeri în urma bombardamentelor. Printre soldații sovietici s-a numărat și Leonid Rabinovici, un tânăr artist evreu ucrainean, care a decis să salveze opera pe care spera să o găsească și, după ce a inspectat castelele și cetățile din împrejurimi, a reușit să o găsească alături de multe alte picturi celebre care au ajuns în Rusia. Madona Sixtină a rămas ascunsă timp de un deceniu în Muzeul Pușkin din Moscova, conservată și restaurată, iar după moartea lui Stalin în 1956, în urma stabilirii Pactului de la Varșovia, a fost readusă la Dresda. Expusă pentru prima dată într-o expoziție celebră la muzeul moscovit, a fost vizitată de peste un milion de ruși. Leonid și-a povestit aici aventura, care va da naștere cărții și apoi, în 1961, și filmului Cinci zile, cinci nopți, prima coproducție a URSS și a Germaniei de Est, cu muzică compusă de Șostakovici.
Astăzi, Madona Sixtină se găsește în Colecțiile Gemäldegalerie Alte Meister din Dresda, unde este expusă publicului.

Maica Domnului Sixtină (La Madonna Sistina)

Maica Domnului Sixtină, o pictură în ulei pe pânză (265x196 cm), datată între 1513-1514, este unanim considerată una dintre cele mai mari capodopere ale artei occidentale din numeroase motive, „pentru toată complexitatea conceptuală și simbolică ascunsă în spatele aparentei simplități a imaginii și a unirii armonioase dintre idealul greco-roman de frumos și sentimentul religios creștin”. [35] Datarea lucrării în prima jumătate a anilor 10 ai secolului al XVI-lea se bazează pe date stilistice și este în general legată de primii ani ai pontificatului lui Leon al X-lea, înainte de Extazul Sfintei Cecilia. Pictura este concepută ca un adevărat decor teatral. O perdea verde deschide scena în care apare în centru o revelație, Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe, pe laturi Papa Sixtus și Sfânta Barbara. Fecioara, înfățișată în lungime, apare în scenă ca și cum ar coborî dintr-un pat de nori care, la o privire mai atentă, se dezvăluie ca fiind formați dintr-o multitudine de capete de heruvimi. Maria și copilul se uită la privitor. În lucrare apare o mișcare subtilă, ca o ușoară lovitură de vânt ce mișcă hainele Maicii Domnului, reprezentată într-o rochie simplă, lipsită de ornamente, în timp ce se apropie desculță, înconjurată de lumină.


„Madonele lui Rafael, într-adevăr foarte frumoase, sunt poate printre cele mai cunoscute, admirate și reproduse din întreaga istorie a artei occidentale. Se caracterizează prin extraordinara lor eleganță formală, prin echilibrul compoziției, prin seninătatea profundă și intangibilă emanată de personajele reprezentate. Maria este întotdeauna calmă, maternă și foarte blândă, uneori gânditoare, dar niciodată îndoită sau tulburată. Ea întruchipează o dragoste pătrunsă de un adânc simț religios. Chiar și atunci când conțin simboluri care se referă la sensuri complexe, picturile lui Rafael par totuși naturale, viabile”. [36]
„Rafael a lăsat o moștenire foarte valoroasă istoriei artei. Ucenicii săi au devenit o adevărată școală artistică pe care s-a bazat întreaga pictură din secolele următoare. Artiștii legați de clasicism precum Carracci, Caravaggio, Rubens și Velazquez îi datorează foarte mult geniului din Urbino; unele mișcări de secol al XIX-lea precum cea a prerafaeliților i-au luat, pe lângă nume, și interesul tineresc pe care l-a avut în reconstituirea sentimentală, idilică, arcadiană a lumii din secolul al XV-lea și de la începutul secolului al XVI-lea”. [37]

NOTE

1. https://www.cronologia.it/biogra2/raffaell.htm  .Raffaello Sanzio - Biografia - Cronologia.it.
2. Piero Adorno, L’arte italiana, volume secondo – tomo primo Il rinascimento dalle origini alla sua piena affermazione, Casa editrice G. D’Anna, Messina – Firenze, 1993, p. 622.
3. Pierluigi De Vecchi e Elda Cerchiari, I tempi dell’arte, vol, 2, Milano, Bompiani, 1999, p. 217.
4. Celio Calcagnini (Ferrara, 17 septembrie 1479 - Ferrara, 24 aprilie 1541), umanist, om de știință și diplomat italian, în slujba Ducatului de Ferrara. A fost unul dintre cei mai învățați savanți ai epocii Renașterii, soldat, duhovnic, profesor, poet, filozof și istoric, a fost celebrat de Ludovico Ariosto în Orlando furioso (XLII.90, XLVI.14) și a formulat o teorie asupra mișcării de pământ influenţat de aceea a lui Copernic. În timpul călătoriei sale la Roma din 1519 a intrat în contact cu savanții susținuți de mecenatismul Papei Leon al X-lea – Girolamo Aleandro, Fabio Calvo, Paolo Giovio și Rafael – pe care mai târziu îi va descrie ca fiind cărturari ai anticilor, cf. Wikipedia, enciclopedia gratuită.
5. Raffaello Sanzio, genio dell’arte rinascimentale https://www.artuvisite.com›.
6. idem 5.
7. idem 5.
8. Dama col liocorno – Wikipedia https://it.wikipedia.org› wiki › Dama_col_liocorno.
9. Pierluigi De Vecchi, Raffaello, Rizzoli, Milano 1975, p. 105.
10. Barbara Jatta, La più celebrata la più bella e la più divina https://www.osservatoreromano.va› news › quo-015.
11. B. Mottin, Un exemple d'étude de laboratoire: La Belle Jardinière, in «La Revue du Musée des arts et métiers», n. 46-47, ottobre 2006, p. 20.
12. Franzese Paolo Raffaello | Libro Mondadori Electa 06/2008 https://www.hoepli.it› libro › raffaello.
13. Idem 12.
14. Pierluigi De Vecchi, op. cit.
15. Idem 14.
16. Paolo Franzese, op. cit.
17. Raffaello, Madonna Esterhazy, Wikipedia, l’enciclopedia libera.
18. Pierluigi De Vecchi, op. cit.
19. Raffaello, La Sacra Famiglia Canigiani, Wikipedia, l’enciclopedia libera.
20. Pierluigi De Vecchi, op. cit.
21. Raffaello, Pala Ansidei https://www.raffaelloinumbria.it› opere › raffaello-pala...
22. Pierluigi De Vecchio, Raffaello, la Madonna del Baldacchino, cfr. Wikipedia, l’enciclopedia libera.
23. Pierluigi De Vecchi, Raffaello, La Madonna d'Alba, Rizzoli, Milano 1975, cfr. Wikipedia, l’enciclopedia libera.
24. Pierluigi De Vecchi, Raffaello, La Madonna della seggiola, Rizzoli, Milano 1975.
25. Pierluigi De Vecchi, Raffaello, La Madonna del Diadema blu, Wikipedia, l’enciclopedia libera.
26. Idem 25.
27. Pierluigi De Vecchi ed Elda Cerchiari, I tempi dell'arte, volume 2, Bompiani, Milano 1999.
28. Idem 27.
29. Pierluigi De Vecchi, Raffaello, Rizzoli, Milano 1975 e Paolo Franzese, Raffaello, Mondadori Arte, Milano 2008, cfr. Wikipedia l’enciclopedia libera.
30. Idem 29.
31. Pierluigi De Vecchi, Raffaello, Madonna del Granduca, Rizzoli, Milano 1975, Wikipedia, l’enciclopedia libera.
32. Madonna Sistina – Wikipedia https://it.wikipedia.org› wiki › Madonna_Sistina
33. Dostoievski a menționat-o în Crimă și pedeapsă, în Adolescentul și în Demonii, unde Stepan Trofimovici este incapabil să explice profunzimea pe care o vede în pictură.
34. Documentarul – realizat de 3D Produzioni pentru Sky Arte pe tema lui Didi Gnocchi, scenariu de Arianna Marelli și regizat de Claudio Poli – urmărește povestirea din cartea Seven Days de Leonid Rabinovici, îmbogățită cu filme de epocă și mărturii ale istoricilor de artă, directorilor de muzee și cu participarea Soniei Bergamasco, care dă glas scriitorului și jurnalistului sovietic Vasilij Grossman, unul dintre mulții intelectuali fascinați de arta pictorului italian, care îi amintea de victimele de la Treblinka, cf. Madona Sixtina a lui Rafael, povestea unei capodopere https://www.repubblica.it ›cinema› 16/12/2020 ›fotografie.
La Madonna Sistina di Raffaello, in un doc la storia del ...https://www.repubblica.it› cinema › 2020/12/16 › news.
35. La rivelazione della Madonna Sistina, l'opera più bella di ... https://www.arte.it› raffaello › la-rivelazione-della-mad...
36. Sandro Barbagallo, LE MADONNE DI RAFFAELLO – San Paolo Patrimonio  https://www.sanpaolopatrimonio.it› Opere.
37. Raffaello, genio indiscusso del rinascimento maturo: https://www.artesplorando.it› 2017/10 › raffaello-geni...


Bibliografia

Piero Adorno, L’arte italiana, volume secondo – tomo primo “Il rinascimento dalle origini alla sua piena affermazione”, Casa editrice G. D’Anna, Messina – Firenze, 1993

Pierluigi De Vecchi e Elda Cerchiari, I tempi dell’arte, vol, 2, Milano, Bompiani, 1999, p. 217.

Pierluigi De Vecchi, Raffaello, Rizzoli, Milano 1975; La Madonna del Baldachino, La Madonna d'Alba, La Madonna della seggiola, La Madonna del Diadema blu, La Madonna del Granduca.

B. Mottin, Un exemple d'étude de laboratoire: La Belle Jardinière, in “La Revue du Musée des arts et métiers”, n. 46-47, ottobre 2006.

Franzese Paolo Raffaello, Mondadori Electa 06/2008


Sitografia

Raffaello Sanzio - Biografia - Cronologia.it  https://www.cronologia.it/biogra2/raffaell.htm

Raffaello Sanzio, genio dell'arte rinascimentale https://www.artuvisite.com›

Dama col liocorno – Wikipedia https://it.wikipedia.org› wiki › Dama_col_liocorno

Barbara Jatta, La più celebrata la più bella e la più divina https://www.osservatoreromano.va› news › quo-015

Franzese Paolo Raffaello, Mondadori Electa 06/2008 https://www.hoepli.it› libro › raffaello

Raffaello, Madonna Esterhazy, Wikipedia, l’enciclopedia libera

Raffaello, La Sacra Famiglia Canigiani, Wikipedia, l’enciclopedia libera.

Raffaello, Pala Ansidei https://www.raffaelloinumbria.it› opere › raffaello-pala...

Madonna Sistina – Wikipedia https://it.wikipedia.org› wiki › Madonna_Sistina

Madonna Sistina di Raffaello, storia di un capolavoro https://www.repubblica.it › cinema › 2020/12/16 › foto

La Madonna Sistina di Raffaello, in un doc la storia del ...https://www.repubblica.it› cinema › 2020/12/16 › news

La rivelazione della Madonna Sistina, l'opera più bella di ... https://www.arte.it› raffaello › la-rivelazione-della-mad...

Sandro Barbagallo, LE MADONNE DI RAFFAELLO - San Paolo Patrimonio  https://www.sanpaolopatrimonio.it› Opere