Piero della Francesca, pictor și matematician, reprezentant de seamă al Renașterii italiene

Piero di Benedetto de 'Franceschi, cunoscut sub numele de Piero della Francesca, s-a născut în 1412 în Borgo Sansepolcro, unde a murit la 12 octombrie 1492. Renumit pictor și matematician, a fost una dintre cele mai emblematice personalități ale Renașterii italiene, făcând parte din a doua generaţie de pictori umanişti. „Lucrările sale sunt admirabil ancorate între artă, geometrie și un sistem complex de lectură pe mai multe planuri, unde converg problemele teologice, filozofice și actuale”. [1] Artistul a reușit „să armonizeze, atât în viață, cât și în operele sale, valorile intelectuale și spirituale ale vremii în care a trăit, condensând multiple influențe și situându-se între tradiție și modernitate, între religiozitate și noile afirmații ale umanismului, între raționalitate și estetică." [2] În ele se regăsesc elemente ale perspectivei geometrice a lui Brunelleschi, ale plasticității lui Masaccio și ale puternicei lumini a lui Beato Angelico și Domenico Veneziano, descrierea fiind atentă la realitate, ca în pictura flamandă. Alte caracteristici ale expresiei sale poetice sunt „simplificarea geometrică a compozițiilor și volumelor, imobilitatea ceremonială a gesturilor, atenția la adevărul uman”. [3]
Mulți savanți au încercat să prezinte viața lui Piero della Francesca, dar fără a obține rezultate deosebite, din pricina puținelor documente găsite. [4] Chiar și opera sa a suferit pierderi foarte importante, precum frescele pictate din Palatul Apostolic, înlocuite în secolul al XVI-lea de Camerele lui Rafael.

Fiul lui Benedetto de' Franceschi, un bogat comerciant de textile şi al Romanei di Pierino da Monterchi, o nobilă dintr-o familie din Umbria, Piero s-a născut între 1406 şi 1416 la Sansepolcro (care atunci se numea „Borgo San Sepolcro”). Data exactă a nașterii sale nu este cunoscută, întrucât actele vechiului registru au fost distruse într-un incendiu care a mistuit arhivele municipale din localitate. Dintr-un testament datat 8 octombrie 1436 – în care numele lui Piero era menționat ca martor – reiese că artistul ar fi avut atunci douăzeci de ani, adică vârsta prescrisă pentru a semna un document oficial. Giorgio Vasari consideră că Piero, care a murit în 1492, la 86 de ani [5], s-ar fi născut în 1406, dar nici această dată nu este sigură, deoarece părinții lui se căsătoriseră abia în 1413 [6]. Istoricul explică acest fapt susținând că tatăl său a murit înainte ca el să se nască, drept pentru care a primit numele mamei în loc de cel al tatălui, mama lui fiind cunoscută cu numele de „la Francesca” deoarece era căsătorită cu un membru al familiei Franceschi (așa cum Lisa Gherardini del Giocondo era numită de la numele familiei soțului, „Gioconda”). [7]
Formarea sa a avut loc în Borgo Sansepolcro, un „oraș la granița culturală de influențe din Florența, Siena și Umbria.” În mănăstirea camaldoleză [8] din Sansepolcro, în secolul al XIII-lea, era atestată o școală încă din 1226. În secolul al XIV-lea existau școli ale Fraților Minori și ale călugărilor pustnici adepți ai Sfântului Augustin, care aveau biblioteci proprii. Cea a mănăstirii a avut între anii 1478 și 1480 peste 121 de volume, majoritatea fiind cărți cu caracter liturgic, teologic și juridic. În primele decenii ale secolului al XV-lea, când Piero della Francesca a început să studieze și să picteze, în mănăstirea Servitorii Mariei (Servi di Maria) au trăit și lucrat numeroși profesori de teologie. Prezența unui liceu municipal și numărul mare de intelectuali (în special medici și notari) care se aflau acolo au făcut ca mediul cultural local să fie foarte complex, atât în Sansepolcro, cât și pe toată Valea Tibrului de Sus. [9]
În acest centru plin de viață spirituală Piero a găsit un mediu ideal pentru sensibilitatea sa artistică. [10] Primul pictor cu care a colaborat a fost Antonio d'Anghiari, care a locuit şi a lucrat la Sansepolcro (dovadă un document din 27 mai 1430, în care se menţionează că Piero fusese plătit să picteze „anumite stindarde şi steaguri cu însemnele Primăriei și ale guvernului papal, așezate deasupra unei porți din zidăria orașului” [11]. În 1437 a lucrat la mănăstirea camaldoleză Sfântul Ioan Botezătorul (San Giovanni Evangelista) – biserica principală din Sansepolcro, astăzi Catedrală – și un an mai târziu a fost menționat printre ajutoarele lui Antonio d'Anghiari, căruia i se încredinţase misiunea de a găsi un artist care să picteze icoana de altar a bisericii Sfântul Francisc (San Francesco), lucrare realizată ulterior de Sassetta. Este însă greu de afirmat dacă profesorul lui Piero a fost chiar Antonio, dat fiind că nici una dintre lucrările acestuia nu s-a păstrat.
În 1439 artistul s-a aflat pentru prima dată la Florența, unde a terminat adevărata sa pregătire. Făcea deja parte dintre ajutoarele lui Domenico Veneziano pentru realizarea frescelor, acum pierdute, ale Poveștilor Fecioarei din corul bisericii Sant'Egidio. „Pictura luminoasă, cu o paletă foarte clară și somptuoasă, a lui Domenico Veneziano și cea modernă și viguroasă a lui Masaccio au fost elemente decisive în dezvoltarea carierei sale artistice, inspirându-i câteva caracteristici fundamentale pe care le-a folosit de-a lungul vieții” [12]. Probabil că el colaborase cu Domenico la Perugia între anii 1437 și 1438 [13] și, potrivit lui Vasari, lucraseră împreună și la Loreto, în biserica Sfânta (Santa) Maria, la fresca unei lucrări de pe bolta sacristiei, pe care, din cauza epidemiei de ciumă, o abandonaseră; aceasta va fi apoi terminată de Luca da Cortona, un discipol al lui Piero. [14]

Maica Domnului cu Pruncul (Madonna col Bambino) (1435-1440), Colecție particulară

Prima lucrare care i-a fost atribuită de Roberto Longhi [15] este Maica Domnului cu Pruncul (Madonna col Bambino), care se află în colecția florentină Contini Bonacossi. Este datată 1435-1440, când Piero lucra împreună cu Domenico Veneziano. Acest lucru este confirmat de o vază, pictată pe spatele icoanei, „ca exercițiu de perspectivă”. Nu este însă sigură datarea Botezului lui Hristos (Battesimo di Cristo), care se află astăzi la National Gallery din Londra și pe care unii istorici o consideră a fi prima lucrare a pictorului, deoarece a fost realizată în 1439, anul Sinodului de la Florența (la care s-au reunit pentru scurt timp Bisericile din Apus şi din Răsărit); această opinie este susținută de elementele iconografice prezente pe fundal (demnitarii bizantini). Potrivit altor specialişti, tabloul ar fi fost însă pictat în 1460.

Piero della Francesca, Botezul lui Hristos (Il Battesimo di Cristo), 1445,
tempera pe lemn, 167x116 cm, National Gallery, Londra

„În formă de dreptunghi cu un semicerc suprapus, această lucrare a fost pictată având o structură geometrică foarte precisă și proporțională. Compoziția este perfect echilibrată, cu figurile introduse simetric: un copac corespunde Sfântului Ioan Botezătorul, iar un om care se pregătește să intre în apă, celor trei figuri înaripate. În centru se află Hristos, cu picioarele în apele Iordanului și Sfântul Ioan Botezătorul, care îl botează în timp ce în dreapta lui se află un copac (poate un simbol al noii vieți creștine); în spatele acestuia sunt trei îngeri care se țin de mână (simbol al Sfintei Treimi [16]). Porumbelul, simbol al Duhului Sfânt, zboară deasupra Fiului lui Dumnezeu.” [17] „Arborele, care este un nuc, amintește de legenda întemeierii orașului Sansepolcro. Pe fundal se pot vedea acesta și un bărbat care se pregătește să fie botezat. [18]
În 1442 Piero se afla din nou în orașul Sansepolcro, fiind unul dintre „consilierii populari” ai consiliului municipal. La 11 ianuarie 1445 primise de la Confrăția Milostivirii (Confraternità della Miserecordia) comanda de a lucra un triptic pentru altarul bisericii lor, care trebuia finalizat în trei ani și verificat, eventual restaurat, în următorii zece. În realitate, tripticul a fost realizat în cincisprezece ani, cu ajutorul unui elev necunoscut, dovadă fiind o plată făcută în 1462 în numele lui Piero, de către Confrăție, fratelui său Marco di Benedetto de' Franceschi. Lucrarea, descompusă în secolul al XVII-lea și cu rama originală pierdută, a fost apoi dusă la biserica Sfântul (San) Rocco. Din 1901 se păstrează în galeria de artă municipală.

Tripticul Milostivirii (Polittico della Misericordia) (1445-1462), Museo Civico di Sansepolcro

Tripticul Milostivirii este alcătuit din cincisprezece panouri: trei compartimente înfățișându-i pe sfinții Sebastian și Ioan Botezătorul, Maica Domnului a Îndurării și sfinții Ioan Evangelistul și Bernardino de la Siena, în registrul principal; Răstignirea, care se află în centru, iar Sfântul Romualdo, Îngerul vestitor, Buna Vestire și Sfântul Francesco, pe laturi. Pe stâlpii laterali șase sfinți și două steme ale Confrăției Milostivirii sunt pictate de un elev necunoscut; cinci tăblițe care alcătuiesc panoul au fost probabil pictate de pictorul camaldolez Giuliano Amidei. Se remarcă influențele lui Masaccio (în picturile Sfinților Sebastiano și Ioan Notezătorul). Sfântul Bernardino de la Siena este înfățișat cu o aureolă, deoarece a fost proclamat sfânt în 1450.

În anul 1940 Piero a pictat fresce, din păcate pierdute, la diferite curți italiene: de la Urbino, Ferrara și probabil Bologna. Nu există nicio urmă a operelor de la Ferrara, unde lucrase în 1449 la Castelul Estense și la biserica Sfântul Andrei (Sant'Andrea). Aici a avut un prim contact cu arta flamandă, cu Rogier van der Weyden, fie direct, fie printr-una dintre picturile acestuia, dovadă faptul că Piero a fost unul dintre primii artiști italieni care au folosit pictura în ulei.

Sfântul Ieronim pocăit (San Girolamo penitente), 1450

Sfântul Ieronim și donatorul Girolamo pocăit
(San Girolamo e il donatore Girolamo Amadi), 1450 circa

La Ancona (unde se afla în 1450 ca martor al văduvei contelui Giovanni de Messer Francesco Ferretti), a pictat icoana Sfântului Girolamo pocăit și poate și pe cea a Sfântului Ieronim împreună cu donatorul Girolamo Amadi. Reprezentarea delicată a detaliilor peisajului este urmarea contactelor pe care artistul le-a avut cu pictura flamandă. Vasari amintește apoi de prezența la altarul catedralei [19] a unui Sfânt Iosif și a unei Nunți a Fecioarei, deja dispărută în 1821. Istoricul afirmă că Piero „a fost folosit în pictură” de Guidantonio da Montefeltro [20] „căruia i-a făcut multe picturi frumoase, figuri mici”, sugerând, totuși, că activitatea sa foarte bogată, din 1550 „a mers în mare măsură prost”, din cauza „războaielor care au tulburat statul Urbino”.

Sigismondo Pandolfo Malatesta rugându-se la Sfântul Sigismund
(Sigismondo Pandolfo Malatesta in preghiera davanti a San Sigismondo)

În 1451, Piero a fost chemat la Rimini de Sigismondo Pandolfo Malatesta pentru a lucra la Templul Malatestian; aici a pictat monumentala frescă votivă cu Sfântul Sigismund și Sigismondo Pandolfo Malatesta și, poate, l-a cunoscut și pe Leon Battista Alberti. De la Rimini, a plecat apoi la Ancona, Pesaro și Bologna.
În 1452, când a murit Bicci di Lorenzo, Piero a trebuit să se ducă la Arezzo pentru a termina decorarea murală a Capelei principale a Sfântului Francisc, începută de Bicci. Aici a pictat în frescă celebrele Istorii ale Adevăratei Cruci, în care lunetele și încadrarea din 1458 au fost realizate de colaboratori după desenele maestrului. Lucrarea a fost întreruptă de călătoria artistului la Roma. Scenele din ciclu sunt pictate cu culori fine și luminoase, care amintesc de stilul lui Domenico Veneziano, în timp ce designul riguros amintește de influența florentină.
Pentru tripticul bisericii Sfântul Augustin (Sant’Agostino) din Sansepolcro a lucrat din 1453 până în 1469, când a terminat-o. Chemat la Roma de Papa Pius al II-lea în 1458, știind că urma să lipsească multă vreme, Piero l-a numit ca procurator la Sansepolcro pe fratele său Marco.

Învierea lui Hristos (La Resurrezione di Cristo), 1450-1463, frescă, 225x200 cm,
Muzeul Civic din Sansepolcro

Frescele pictate la Roma, în Palatul Apostolic, au fost distruse în secolul al XVI-lea, pentru a se face loc picturii lui Rafael din Camerele Vaticanului. O frescă reprezentându-l pe Sfântul Luca situată în Santa Maria Maggiore pare să fi fost realizată de artiști din atelierul lui Piero, dar lucrările păstrate la Roma nu sunt semnate în totalitate. Învierea de la Muzeul Civic din Sansepolcro, care datează din anul 1459, induce o stare de mare „solemnitate, datorită compoziției piramidale și frontalității hieratice a lui Hristos”; tot din acest an datează Flagelarea, Maica Domnului însărcinată (la Madonna del Parto) și, după unii, Botezul lui Hristos.
Învierea lui Iisus merită o analiză deosebită deoarece fresca a fost lăudată și de scriitorul Aldous Huxley care a numit-o „cel mai frumos tablou din lume”. [21] „Scena este plasată într-un cadru natural plin de plante verzi (măslini), unde există o bază (cu o inscripție acum aproape complet ștearsă) și o arhitravă”. În timp ce patru soldați romani dorm, Hristos se ridică din mormânt și se trezește la viață. „Figura lui se află în vârful unui triunghi imaginar, format între baza sarcofagului și aureola acestuia. Ea împarte peisajul în două părți: cea din stângă, prezentând iarna și moartea și cea din dreapta, prezentând vara și bucuria, ambele amintind ciclurile vieții din cultura păgână. Participarea artistului la această scenă este plină de viață, deoarece soldatul fără coif care doarme așezat la poalele sarcofagului reprezintă autoportretul său. Stâlpul steagului cu cruce îl menține în contact direct cu divinitatea.” [22]

Autoportretul lui Piero (L'autoritratto di Piero)

Tema contrastului dintre cele două stări – somnul ostașilor și privegherea lui Iisus –este redată cu ajutorul unei geometrii spațiale, în care se înscriu „figurile abstracte și imuabile ale personajelor”. Hristos are un trup atletic, bine construit și modelat ca o statuie antică; având un genunchi sprijinit pe margine, pentru a arăta ieșirea lui din mormânt și ținând în mâna dreaptă steagul cu cruce, cu care își anunță triumful. El a fost pictat în mod conștient „în afara regulilor de perspectivă care ar impune o vedere de jos în sus, așa cum se întâmplă cu capetele soldaților”, pentru că natura sa divină „l-a îndepărtat deja de legile pământești...”. [23]
În 1459 Piero și-a pierdut mama și cinci ani mai târziu și tatăl. La Roma a fost cu siguranță în contact cu artiști flamanzi și spanioli, de la care a învățat să reprezinte într-un mod realist fenomenele atmosferice, pe care le-a experimentat în frescele fazei a doua a ciclului de la Arezzo, ca și în scena nopții din Visul lui Constantin.

Visul lui Constantin, din Povestea Adevăratei Cruci
(Sogno di Costantino, dalle Storie della Vera Croce)

Revenit la Sansepolcro în 1460, a semnat și datat fresca Sfântului Ludovic de la Toulouse doi ani mai târziu, fiind plătit pentru Tripticul Milostivirii, deja finalizat. Confrăția din Arezzo a Binevestitei i-a comandat lui Piero în 1466 un steag cu Buna Vestire și în același an artistul a pictat și fresca unei Magdalene în Catedrala din acest oraș.

Sfântul Ludovic de la Toulouse (San Ludovico di Tolosa),
frescă detașată, 123x90 cm, 1460, Muzeul Civic din Sansepolcro

Călugărițele terțiare [24] de la mănăstirea Sfântului Anton din Perugia i-au comandat un triptic, pe care el l-a executat în 1467, într-un spirit gotic târziu (dorit de cliente), dar plasând în chenar o Bună Vestire în stil renascentist. Pentru a scăpa de ciumă, în 1468, s-a dus la Bastia Umbria, unde a pictat cel puțin un alt stindard (acum pierdut).

Buna Vestire, din Tripticul Sfântului Anton (Annunciazione, dal Polittico di Sant'Antonio)



Tripticul Sfântului Augustin (Il Polittico di Sant'Agostino), tehnică mixtă pe lemn, 1454-1469,
(astăzi dezmembrat și parțial dispersat), New York, Frick collection

Celălalt triptic, pentru biserica augustiniană din Sansepolcro, comandat în 1454, dar finalizat abia în 1470, este o lucrare foarte inovatoare, având fondul auriu înlocuit cu un cer deschis între balustrade în stil clasic, figurile sfinților fiind liniare și monumentale.
Între anii 1469-1472 Piero s-a aflat la Urbino, la curtea lui Federico da Montefeltro. Aici stilul său a ajuns la un echilibru extraordinar prin folosirea „regulilor geometrice riguroase” și a „respirației senine monumentale”. [25] Portretul dublu al ducilor de la Urbino, unde Federico da Montefeltro și soția sa, Battista Sforza, sunt arătați în prim plan, în profil, este din anii 1465-1472. Portretul lui Federico era deja finalizat în 1465, dar cel al soției sale a fost terminat după 1472. Cei doi sunt prezentați în fața unui peisaj foarte profund, care amintește de pictura flamandă, în special de cea a lui Jan van Eyck.

Potretul dublu al ducilor de Urbino (Il doppio ritratto dei duchi di Urbino), diptic, ulei pe lemn
(47x33 cm fiecare panou), 1465-1472 circa, Florența, Galeriile Uffizi

În 1469 Piero se afla la Urbino, însărcinat de Confrăția Corpul lui Iisus (Corpus Domini) să picteze un stindard de procesiune și, de asemenea, să lucreze și faimoasa icoană de altar Corpus Domini, comandată deja lui Fra Carnevale, apoi lui Paolo Uccello; artistul a lucrat doar cadrul icoanei. Piero a lăsat la Urbino lucrări maiestuoase, pline de lumină, de arhitectură perfectă, precum Maica Domnului Senigallia [26] și Icoana de altar Brera [27] (Pala di Brera) numită și Icoana Montefeltro. Acesta a fost cu siguranță pictată înainte de 1475, deoarece Ducele apare fără decorația Ordinului Jartierei, primită în 1474. Se pare că artistul ar fi fost ajutat și de pictorul de curte Pedro Berruguete, care, după Roberto Longhi [28], ar fi realizat mâinile lui Federico. Figurile sunt foarte luminoase, iar fundalul arhitectural policrom și armonios amintește de creațiile lui Leon Battista Alberti.

Maica Domnului Senigallia (Madonna di Senigallia), 1470-1485,
ulei pe hârtie pusă pe lemn de nuc, 61 x 53,5 cm., Galleria Nazionale delle Marche



Icoana de altar de la Brera (La Pala di Brera),1472-1474,
tempera pe lemn, 251x173 cm, Milano, Pinacoteca Brera

Din 1477 Piero a trăit, cu unele întreruperi, până în 1480, în Borgo San Sepolcro, făcând parte din consiliul municipal. În 1478 a pictat o frescă pentru Capela Milostivirii, lucrare care s-a pierdut. Între 1480 și 1482 a fost șeful Confrăției Sfântul Bartolomeu, din orașul său natal.

Nașterea (lui Iisus) (Natività)

O Naștere (a lui Iisus), cu o perspectivă frumoasă este atribuită ultimei faze de creație a lui Piero. Chiar și aici, însă, unii critici consideră că chipul Maicii Domnului a fost realizat de o mână „flamandă”. Maica Domnului cu Pruncul și cu patru îngeri, pictură aflată acum la muzeul Williamstown (Massachusetts) este, de asemenea, atribuită acestei perioade. La Rimini, unde s-a întors în 1482, s-a ocupat de scrierea lucrării Libellus de quinque corporibus regularibus [29], pe care a terminat-o după trei ani, dedicându-i-o lui Guidobaldo da Montefeltro. La 5 iulie 1487 și-a făcut testamentul, declarându-se „sănătos la suflet, la minte și la trup”.
În ultimii ani ai vieții, potrivit lui Vasari, artistul a fost lovit de o boală oculară gravă care nu-i mai permitea să lucreze. [30] Piero della Francesca a murit la Sansepolcro la 12 octombrie 1492, chiar în ziua descoperirii Americii, și a fost înmormântat în Abația din Sansepolcro.
„Piero della Francesca care a meritat atâta faimă pentru pictură și pentru matematica la care s-a aplicat neobosit.” (Prietenul Ricci (1834) [31]
Piero a fost și autorul unor tratate de matematică și geometrie a perspectivei. A scris un manual de calcul intitulat Tratat despre abac, De prospectiva pingendi și De quinque corporibus regularibus. [32] În 2005, James Banker [33] a descoperit „în biblioteca Riccardiană din Florența (ms 106) un autograf de-al său, care conținea o copie a traducerii unei mari părți a corpusului arhimedian realizată în prima jumătate a secolului al XV-lea de Iacopo da San Cassiano” [34]. Textul și figurile geometrice dovedesc studiul și interesul său pentru matematica și geometria greacă. În aceste lucrări există o sinteză de „geometrie euclidiană, din școala docților, și de matematică a abacului, ce poate fi înțeleasă numai de specialiști”. [35]
Prima lucrare, Tratatul abacului, de matematică aplicată, a fost scrisă poate încă din 1450, cu treizeci de ani înainte de Despre perspectiva picturii (De prospectiva pingendi). Titlul, adăugat doar în vremurile moderne, nu a fost găsit în original. Partea de geometrie și de algebră este foarte vastă în comparație cu cunoștințele vremii sale, iar în partea experimentală autorul a explorat elemente neconvenționale. [36] Al doilea tratat, De prospectiva pingendi, continuă linia studiului teoretic prin codificarea regulilor științei moderne a perspectivei și prin introducerea unor inovații notabile care îl fac pe autor să fie considerat „unul dintre părinții noii științe și ai desenului tehnic modern”. În el au fost abordate probleme precum „calculul volumului bolții și elaborarea arhitecturală a construcției cupolelor”. Cel de-al treilea tratat, O carte mică despre cele cinci corpuri obișnuite (Libellus de quinque corporibus regularibus), care este dedicat geometriei, urmând teme antice ale tradiției platonico-pitagoreice, „a fost inspirat din lecția euclidiană pentru ordinea logică a expresiilor, a referințelor și pentru coordonarea și complexitatea teoremelor, apropiate de nevoile specialiștilor în determinarea cifrelor tratate, solide și multifațetate, precum și pentru absența demonstrațiilor clasice și utilizarea regulilor aritmetice și algebrice aplicate la calcule.” [37] În text, „poliedrele regulate și semiregulate au fost desenate pentru prima dată, studiind relațiile dintre cele cinci corpuri obișnuite”.
În ceea ce privește atelierul său, unii critici consideră că Piero a colaborat cu Lorentino d'Andrea, Luca Signorelli și cu Perugino, în timp ce alții îl văd pe Pietro di Galeotto da Perugia ca fiind singurul său elev, despre care există documente. La Arezzo, pentru a face fresca de la biserica Sfântului Francisc, a lucrat cu Giovanni da Piamonte, în timp ce la biserica Sfânta Maria a Mulțumirilor (delle Grazie) din Città di Castello, pe lângă contribuția unor artiști adevărați, este de remarcat și aceea a lui Piero della Francesca. Dintre artiștii pe care i-a influențat trebuie menționat miniaturistul Guglielmo Giraldi Magri. [38]
În întreaga sa operă, Piero della Francesca a reușit să lege practica picturii și matematica abstractă, păstrând rigoarea perspectivei, a plasticității figurilor și a utilizării luminii, reușind astfel să influențeze pictura renascentistă din nordul Italiei și mai ales pe aceea din Ferrara și din Veneto.

Otilia Doroteea Borcia
(n. 2, februarie 2022, anno XII)

NOTE

1. Stefano Zuffi, Secolul al Cinsprezecelea (Il Quattrocento), Electa, Milano 2004, p. 328.
2. Attilio Brilli, Francesca Chieli, Piero della Francesca. Il Museo civico di Sansepolcro, Silvana Editoriale, Cinisello Balsamo (MI), 2002, pp. 16–20.
3. Idem 2.
4. Giorgio Vasari, Viața pictorului Piero della Francesca din San Sepolchro, în Viețile celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecți, (la Vita di Piero della Francesca pittore dal Borgo a San Sepolchro, in Le vite de' piu eccellenti pittori, scultori e architettori), vol.1, 2ª ed., In Fiorenza, appresso i Giunti, 1568, pp. 353-357.
5. Giorgio Vasari, Viața pictorului Piero della Francesca din San Sepolchro, în Viețile celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecți, (la Vita di Piero della Francesca pittore dal Borgo a San Sepolchro, in Le vite de' piu eccellenti pittori, scultori e architettori), vol.1, 2ª ed., In Fiorenza, appresso i Giunti, 1568, pp. 353-357.
6. Vasari nu ar fi făcut numai această eroare, fiind nevoit, din păcate, să-și bazeze cercetările pe datele din secolele precedente și pe unele surse orale neconfirmate. De exemplu, el a scris, rămânând în domeniul artei secolului al XV-lea, că Andrea del Castagno a fost responsabil pentru uciderea lui Domenico Veneziano, deși astăzi se știe că acesta din urmă i-a supraviețuit cel puțin patru ani acestuia.
7. Giorgio Vasari, op. cit., p. 354.
8. de la numele Schitului Ermo Camaldoli, (comuna Poppi), la trei kilometri de mănăstire, nota trad.
9. cfr. A. Czortek, A studia, a predica, a citi. Școlile ecleziastice și cultura religioasă din Valea Tibrului de Sus în secolele XIII-XV (Studiare, predicare, leggere. Scuole ecclesiastiche e cultura religiosa in Alta Valle del Tevere nei secoli XIII-XV), Selci-Lama 2016.
10. In 1420-1421, când era încă sub stăpânirea familiei Malatesta, Sansepolcro avea 4.397 de locuitori intre zidurile sale; datele, în comparație cu cele ale recensământului florentin din 1427, plasează localitatea pe locul patru în Toscana florentină după Florența (37.246 locuitori), Pisa (7.333) și Pistoia (4.412) și înainte de Arezzo (4.152); datele sunt raportate de G. P. G. Scharf, Satul San Sepolcro la jumătatea secolului al XV-lea Instituții și societate 1440-1460, (Borgo San Sepolcro a metà del Quattrocento. Istituzioni e società 1440-1460), Florența 2003, pp. 42-44).
11. Attilio Brilli, Francesca Chieli, op. cit.
12. Idem 11.
13. Birgit Laskowski, Piero della Francesca, collana Maestri dell'arte italiana, Gribaudo, Milano 2007, p. 116.
14. Giorgio Vasari, op. cit., p. 356.
15. Scurtă, dar adevărată istorie a picturii italiene (Breve ma veridica storia della pittura italiana), Abscondita, 27 febbraio 2018, cfr. Wikipedia, enciclopedia liberă.
16. Simboluri și alegării (Simboli e allegorie), Dizionari dell'arte, ed. Electa, 2003, p. 112.
17. Otilia Doroteea Borcia, Viața și patimile lui Iisus Hristos în pictura italiană din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea (La vita e la passione di Cristo nella pittura italiana dal Trecento al Seicento, Eikon, Bucarest, 2021, pp. 119 - 120.
18. Pietro Allegretti, Piero della Francesca, collana I classici dell'arte, Milano, Rizzoli/Skira, 2003, p. 90.
19. op. cit., p. 356.
20. Vasari greșește, numindu-l Guidobaldo, dar precizează că este „bătrânul duce de Urbino”. Cfr. Piero della Francesca, Wikipedia, enciclopedie liberă.
21. Aceste cuvinte au salvat orașul Sansepolcro de la bombardament din partea artileriei aliate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru că, după povestește căpitanul britanic Anthony Clarke, a fost chiar el cel care, primind ordonul de a trage asupra orașului (deși inamicii se retrăseseră deja), a oprit focul după ce și-a amintit de ceea ce scrisese lui Huxley, în Attilio Brilli, Borgo San Sepolcro. Călătorie în orașul Piero, Città di Castello, Tibergraph Editrice, 1988, pp. 110-111.
22. Otilia Doroteea Borcia, op. cit., pp. 290-291.
23. Roberto Manescalchi, Amintore Fanfani e Giulio Gambassi, Iisus Hristos înviat, opera lui Piero della Francesca: O luptă pentru artă (Il Cristo Risorto di Piero della Francesca: Una battaglia per l’arte), Pagine Nuove n. 2, Grafica European Center of Fine Arts, Firenze 2008.
24. Instituție consacrată vieții bisericii catolice. Numele ei provine de la a treia regulă de viață a călugărilor, derivând din mișcarea de penitență introdusă de Sfântul Francisc, în 1211; din 1447 a apărut un nou ordin al cerșătorilor, autonom din punct de vedere canonic, în cadrul familiei francescane și care folosește sigla TOR, cfr. Wikipedia libera, portale Cottolicesimo; nota trad.
25. Attilio Brilli, Francesca Chieli, op. cit., p. 24.
26. de la numele lui Giovanni della Rovere, signore di Senigallia, care a comandat-o poate cu ocazia căsătoriei sale cu foarte tânăra Ioana (Giovanna), fiica lui Federico; nota trad.
27. de la numele muzeului Brera din Milano; nota trad.
28. op. cit.
29. O carte mică despre cinci corpuri cu formă regulată, nota trad.
30. Giorgio Vasari, op. cit., p. 357.
31. „Autor al primului studiu sistematic dedicat istoriei artei în provincia Marche, Memoriile istorice ale artelor și artiștilor din Ancona (1834), Amico Ricci a oferit istoriei artei din această zonă periferică în comparație cu liniile directoare tradiționale ale istoriografiei, un tratament esențial astăzi, de încredere în toate domeniile, nu numai în ceea ce privește cel al celor trei „mari arte”: arhitectura, pictura și sculptura, ci și al celor așa-zise „minore”, precum ceramica și orfevrăria, supuse scrupuloasei examinări a erudiţiei din secolele XVIII și XIX. Din această muncă de cercetare și recuperare s-a dezvoltat noul interes al istoricilor artei italiene pentru Primitivi, așa cum rezultă din scrisorile cărturarului, pe larg adunate și comentate aici, la care Ricci este martor încă din studiul său din 1829 despre Gentile da Fabriano, și apoi în tratarea temelor sale tot mai apropiate de Purism.” Cfr. Anna Maria Ambrosini Massari, Prieteni docți: Amico Ricci și nașterea istoriei artei în Marche, (Dotti amici: Amico Ricci e la nascita della storia dell'arte nelle Marche), Il lavoro editoriale, 2007, 561 pagini.
32. Despre perspectiva Picturii, Despre cele cinci corpuri regulate, nota trad.
33. James Banker, A Manuscript of the Works of Archimedes in the Hand of Piero della Francesca, «The Burlington Magazine», CXLVII, March 2005, pp. 165-69, cfr. Wikipedia, enciclopedia liberă
34. Paolo d'Alessandro e Pier Daniele Napolitani, Arhimede latin. Iacopo de la Sfântul Casiano și corpusul arhimedian de la mijlocul secolului al XV-lea (Archimede latino. Iacopo da San Cassiano e il corpus archimedeo alla metà del Quattrocento), Paris, Les Belles Lettres, 2012.
35. Enrico Gamba e Vico Montebelli, Piero della Francesca matematician (Piero della Francesca matematico), pubbl. su Le Scienze (Scientific American), n. 331, marzo 1996, pp. 70-77.
36. Idem 34.
37. Idem 35.
38. Piero della Francesca, în Enciclopedia dantescă, Istituto dell'Enciclopedia Italiana, 1970. URL consultat la 20 septembrie 2021.

Bibliografie şi sitografie

Stefano Zuffi, Il Quattrocento, Electa, Milano 2004.
Attilio Brilli, Francesca Chieli, Piero della Francesca. Il Museo civico di Sansepolcro, Silvana Editoriale, Cinisello Balsamo (MI), 2002.
Attilio Brilli, Borgo San Sepolcro. Viaggio nella città di Piero, Città di Castello, Tibergraph Editrice, 1988.
Giorgio Vasari, la Vita di Piero della Francesca pittore dal Borgo a San Sepolchro, in Le vite de' più eccellenti pittori, scultori e architettori, vol.1, 2ª ed., In Fiorenza, appresso i Giunti, 1568.
A. Czortek, Studiare, predicare, leggere. Scuole ecclesiastiche e cultura religiosa in Alta Valle del Tevere nei secoli XIII-XV, Selci-Lama 2016.
G. P. G. Scharf, Borgo San Sepolcro a metà del Quattrocento. Istituzioni e società 1440-1460, Firenze 2003.
Birgit Laskowski, Piero della Francesca, collana Maestri dell'arte italiana, Gribaudo, Milano 2007.
Roberto Longhi, Breve ma veridica storia della pittura italiana, Abscondita, 27 febbraio 2018.
Otilia Doroteea Borcia, La vita e la passione di Cristo nella pittura italiana dal Trecento al Seicento, Eikon, Bucarest, 2021.
Pietro Allegretti, Piero della Francesca, collana I classici dell'arte, Milano, Rizzoli/Skira, 2003.
Roberto Manescalchi, Amintore Fanfani e Giulio Gambassi, Il Cristo Risorto di Piero della Francesca: Una battaglia per l’arte, Pagine Nuove n. 2, Grafica European Center of Fine Arts, Firenze 2008.
Anna Maria Ambrosini Massari, Dotti amici: Amico Ricci e la nascita della storia dell'arte nelle Marche, Il lavoro editoriale, 2007.
James Banker, A Manuscript of the Works of Archimedes in the Hand of Piero della Francesca, «The Burlington Magazine», CXLVII, March 2005.
Paolo d'Alessandro e Pier Daniele Napolitani, Archimede latino. Iacopo da San Cassiano e il corpus archimedeo alla metà del Quattrocento, Paris, Les Belles Lettres, 2012.
Enrico Gamba e Vico Montebelli, Piero della Francesca matematico, pubbl. su Le Scienze (Scientific American), n. 331, marzo 1996.
*** Piero della Francesca, in Enciclopedia dantesca, Istituto dell'Enciclopedia Italiana, 1970. URL consultato il 20 settembre 2021.
*** Piero della Francesca, in Wikipedia, enciclopedia libera
*** Simboli e allegorie, Dizionari dell'arte, ed. Electa, 2003.