„Madonele” pictate de Leonardo Da Vinci

Leonardo da Vinci a fost geniul absolut al Renașterii, revoluționând artele figurative și istoria gândirii și științei.
„Om dotat cu o inteligență superioară și cu un talent universal, considerat unul dintre cele mai mari genii ale umanității, a întruchipat pe deplin spiritul epocii sale, pe care l-a purtat spre cele mai înalte forme de exprimare și în cele mai diferite domenii ale artei și cunoașterii: a fost de fapt un om de știință, filozof, arhitect, pictor, sculptor, desenator, eseist, scenograf, matematician, anatomist, botanist, muzician, inginer și designer.” [1]

Câteva note despre viața lui Leonardo

Leonardo a fost primul fiu al notarului Piero da Vinci, în vârstă de douăzeci și șase de ani, născut dintr-o relație ilegitimă a acestuia cu Caterina, o femeie cu origini sociale modeste; a avut mulți frați vitregi, toți mai tineri decât el, cu care nu a avut legături, dar în schimb multe probleme pentru moștenire, după moartea tatălui. Nașterea lui este notată într-un registru notarial vechi din secolul al XIV-lea, în care bunicul său patern declara: „S-a născut un nepot de-al meu, fiul lui ser Piero, fiul meu, la data de 15 aprilie, sâmbătă, la ora 3 dimineața (după calendarul gregorian, 23 aprilie la 21:40). A primit numele Lionardo. A fost botezat de preotul Piero di Bartolomeo da Vinci, în prezența lui Papino di Nanni, Meo di Tonino, Pier di Malvolto,... etc., ». Locul nașterii nu este indicat în acest document, dar se consideră că a fost Anchiano, unde familia lui Ser Piero deținea o casă și o fermă.
În tratatul lui Vasari Viețile celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecți, apărut în 1550, în paginile dedicate lui Lionardo da Vinci se spune: „Atât de minunat era Lionardo, nepotul lui Piero da Vinci, care într-adevăr i-a fost bun unchi și rudă ajutându-l la tinerețe” și adaugă: „Deși nu era un fiu legitim al lui Ser Piero da Vinci, s-a născut din bun sânge matern.” [2]
Alături de alți artiști tineri ai vremii (Sandro Botticelli, Perugino, Domenico Ghirlandaio și Lorenzo di Credi), Leonardo a fost elev în atelierul lui Andrea del Verrocchio, unde activitățile erau numeroase, de la pictură la diferite tehnici de sculptură (pe piatră, resturi de ceară, cioplire în lemn), până la artele „minore”. Mai presus de toate, era stimulată practica desenului, ceea ce i-a făcut pe toți discipolii să aibă un limbaj aproape comun. Tânărul Leonardo era interesat și de lecțiile de la școala lui Antonio del Pollaiolo, unde se efectuau cercetări anatomice, foarte utile viitorului om de știință. După Florența, a locuit la Milano la curtea lui Ludovico il Moro, trimis ca muzician de Lorenzo Magnificul. Leonardo se declarase, totuși, într-una din scrisorile sale către acesta, „capabil să inventeze și să construiască dispozitive de război, să proiecteze lucrări de arhitectură, de turnare în bronz și de sculptură, de pictură”. [3] Și aici și-a desfășurat activitatea intensă de pictor, lucrând și la un monument sculptural pentru Francesco Sforza și pregătind spectacole de sărbători ca scenograf; s-a dovedit, de asemenea, un bun inginer militar și arhitect. La Milano a studiat și a aprofundat subiecte științifice de fizică și de științe naturale. După înfrângerea lui Ludovico il Moro (16 martie 1500) a fost nevoit să părăsească Milano și să plece împreună cu marele său prieten, matematicianul Luca Pacioli [4] și cu elevul său Salai [5], la Veneția, oprindu-se mai întâi la Mantova, la curtea Isabellei d’Este, căreia i-a făcut un portret. Părăsind Veneția, unde studiase mașini de apărare în vreme de război, s-a întors la Florența și s-a dedicat picturii, fără a neglija știința, în special geometria. Picturile cu Sfânta Anna și Fecioara cu Pruncul sunt din această perioadă.
Leonardo a primit mai multe misiuni de la regele Franței, Ludovic al XII-lea, iar între anii 1502 și 1503, departe de Florența, a fost în slujba ducelui Valentino (Cesare Borgia), care era prieten cu regele. A urmat o perioadă în care a făcut multe călătorii la Urbino, Rimini, Cesena, Pesaro, Cesenatico și alte orașe din Marche și din Romagna, unde a studiat probleme de hidraulică și de fortificații. Descriind aceste locuri a adus o contribuție importantă la cartografie. La întoarcerea sa la Florența s-a ocupat, pentru Pier Soderini [6], „de pictură, probleme militare și canalizări, atât în scopuri pașnice, cât și în scopuri militare (unele proiecte îndrăznețe și utopice sunt totuși impresionante pentru claritatea desenului) și a început să studieze zborul păsărilor și legile hidrologiei”.
Notele sale demonstrează o privire de ansamblu asupra „primelor forțe” active în natură. Dezamăgirile după soarta nefericită a marii picturi murale din Bătălia de la Anghiari (care rămâne încă un mister) din Sala Marelui Consiliu din Palazzo Vecchio (Palatul Vechi) din Florența și după eșecul proiectelor sale de inginerie din cauza „neînțelegerii sale de către artiștii florentini și conducători ai muncii sale de cercetător”, a plecat din nou în 1505 la Milano, unde a rămas timp de trei ani, studiind sistemele de ecluze și canalele navigabile. Unele dintre desenele sale i-au servit lui Ludovic al XII-lea la Brescia în timpul bătăliei de la Agnadello din 14 mai 1509. Alte studii importante au fost despre navigația fluvială, anatomie și botanică. Chemat la Roma în 1513 de Giuliano de' Medici, s-a văzut exclus din marile proiecte pentru catedrala San Pietro şi pentru decorarea Vaticanului şi după ce i s-a luat tratatul De vocie pe care îl compusese și după ce a fost împiedicat să studieze în continuare anatomia, a continuat să se dedice științelor. În notițele sale citim: „Medici m-au creat, dar m-au și distrus”. [7]
Pentru că nu întrerupsese relațiile cu Franța în acel moment, a acceptat în 1517 invitația făcută de Francisc I care îi oferea găzduire în castelul Cloux (conacul Clos Lucé) de lângă Amboise și o pensie anuală ca „premier peintre, architecte et mechanicien du roi”. Leonardo a luat cu el în Franța trei tablouri: un Sfânt Ioan Botezătorul tânăr, Madona cu Pruncul și cu Sfânta Ana și portretul unei doamne executat „la insistențele” lui Giuliano de' Medici, adică Mona Lisa, împreună cu un „infinit” de mare volume „de note; şi, deşi împiedicat de paralizia la mâna dreaptă, a continuat să lucreze la alte studii de anatomie, arhitectură (proiect pentru castelul și parcul Romorantin [8]) si mașinării pentru sărbători. La 29 aprilie 1519 și-a făcut testamentul, iar peste trei zile a murit.
Cele mai multe dintre scrierile lui Leonardo au dispărut și ceea ce ne-a rămas constă în „adnotări nesistematice, deseori culese de autor fără nicio legătură logică, chiar dacă Leonardo însuși declarase că dorește să dea o formă mai ordonată teoriilor sale”. Tot ceea ce există provine mai mult sau mai puțin din ceea ce Da Vinci a lăsat moștenire lui Francesco Melzi, elevul său preferat și după moartea sa (1570) a fost împrăștiat, o parte din moștenire intrând în posesia lui Pompeo Leoni, sculptorul oficial al regelui Spaniei Filip al II-lea, care a dezmembrat materialele și apoi a format colecții arbitrare. Lista bibliotecilor, institutelor și diferitelor centre europene (din Franța, Anglia, Spania, Italia) în care se găsesc aceste caiete, desene și coduri, este impresionantă. Unele caiete, precum cele de la Madrid (tratând teme diferite sau despre statică și mecanică), „de mult timp considerate pierdute, deși se știa că există”, au fost găsite în 1966. Dificultatea de a descifra scrierile sale s-a datorat și tipului de scriere al lui Leonardo care era stângaci și care, folosind mâna stângă, avea o pagină „oglindă” (adică cu literele și cuvintele orientate de la dreapta la stânga), conform mărturiei lui Luca Pacioli din 1498 și nu „secretelor, pe care le-ar fi dorit, așa cum s-a imaginat”. [9]

Operele de pictură: „Madonele” lui Leonardo

În pictura lui Leonardo se regăseşte spiritul cosmic al universului, natura multiformă ale cărei secrete artistul a încercat să le descopere pentru a le stabili apoi „regulile”. Noutatea grafică a cercetării sale științifice, interesul pentru fenomenul natural sau pentru mișcările sufletului rezultă din colecția sa postumă de note Tratat de pictură și, de asemenea, din alte scrieri care dovedesc gândirea sa estetică. Pentru numeroasele sale posibilități de reprezentare, pictura este considerată de el superioară sculpturii și literaturii. A vorbi despre lucrările lui Leonardo, atât despre cele artistice, cât și despre cele științifice (de anatomie, botanică, matematică) sau de tehnică și mecanică, de arhitectură și inginerie este foarte dificil pentru că invențiile sale în toate aceste domenii au dovedit extraordinara capacitate pe care a avut-o de a pătrunde în secretele lumii cunoscute și necunoscute, ideile sale aflându-se la baza tuturor descoperirilor care s-au făcut până în vremurile noastre. Acest lucru este demonstrat de expozițiile cu mașinile inventate de Leonardo, expoziții pe care IBM le-a organizat în Franța, la Clos Lucé și în Italia, la Vinci și la Florența.
Dacă se vizitează muzeele lumii, în galeriile în care cele mai multe picturi aparțin artiștilor italieni, printre cele mai cunoscute se află operele lui Leonardo. În creația marelui artist și om de știință, un loc aparte îl ocupă reprezentarea Maicii Domnului cu Pruncul, în care Leonardo – care a fost foarte apreciat și imitat în vremea lui – a găsit noi modele iconografice și pentru teme tradiționale, precum imaginea Mariei ținându-și fiul în brațe. În secolul al XV-lea, existau două tipuri de reprezentare a „Madonelor”: cu fiul aplecat spre mamă și lipit de sânul ei, cu un gest de tandrețe, ori apucând tivul hainei acesteia, sau cu Maria înconjurată de îngeri, în adorarea fiului ei divin. În lucrările sale, Leonardo a reînnoit imaginea mariană, introducând modificări substanțiale ale schemelor tradiționale și folosind un alt stil artistic.

Maica Domnului cu Garoafa (Madonna del garofano)

Leonardo, Maica Domnului cu garoafa (Madonna del garofano), 1473-78,
ulei pe lemn, 62x47 cm, München, Alte Pinakothek

Garoafa este un simbol foarte semnificativ, deoarece fructele sale în formă de cuie mici sunt asociate cu Patimile lui Hristos, fiind numite și „cuișoare”. Într-o legendă medievală se povestește cum lacrimile Mariei, care plângea sub crucea lui Iisus răstignit, căzând pe pământ, s-au transformat în garoafe. Valoarea florii este alegorică, o premoniție a destinului Fiului. Peisajul care se deschide în spatele Fecioarei este foarte bogat cromatic: munții și cerul, în depărtare, sunt albaștri. Ferestrele arcuite creează contraste de clarobscur, făcând personajele din prim-plan mai mari. Coafura Fecioarei, voalul transparent, amintesc de maniera picturii lui Verrocchio. Inovațiile artistice ale lui Leonardo explică influența exercitată de lucrările sale asupra creației contemporanilor lui. Chipul Mariei și aranjarea foarte fină a părului ei amintesc de Buna Vestire de la Uffizi.

Leonardo, Maica Domnului cu garoafa (Madonna del garofano), 1473-78, detaliu

Leonardo a încercat întotdeauna să evidențieze dimensiunea umană a personajelor sale sacre, care adeseori sunt lipsite de aureole și fac gesturi spontane, în concordanță cu „mișcările lor sufletești”, așa cum le numea el. La fel sunt toate Madonele sale, sincere, transmițând bunătate și tandrețe, precum Madonna Dreyfus, sau Madonna Benois, tablouri în care apare același gest de a oferi copilului o floare, și Madonna Litta (pictată mai târziu și care ne-a parvenit printr-o copie făcută de un discipol). Imaginea Maicii Domnului (Madonei) Litta, care își alăptează copilul ca orice mamă, vrea să exprime caracterul sacru al temei universale a maternității.



Maica Domnului (La Madonna) Dreyfus

Leonardo, Maica Domnului (Madonna) Dreyfus, 1469 cca,
ulei pe lemn, 15,7x12,8 cm, Washington, National Gallery of Art

Cunoscută și sub numele de Maica Domnului cu rodie (Madonna del melagrana), Maica Domnului Dreyfus (la Madonna Dreyfus) este un tablou atribuit lui Leonardo da Vinci sau lui Lorenzo di Credi. Atribuirea lui Leonardo este în general datată în jurul anului 1469, ceea ce înseamnă că a fost prima pictură autografă pe lemn cunoscută, executată de pictor la vârsta de aproximativ șaptesprezece ani; atribuirea lui Lorenzo di Credi între anii 1475-1480 arată în schimb că este doar o copie a unui original pierdut al lui Leonardo. Documentată pentru prima dată în colecțiile lui Gustave Dreyfus din Paris, opera a trecut, după moartea pictorului, moștenitorilor acestuia, care au decis să o scoată la vânzare în 1930. [10]
Fecioara cu Pruncul se află într-o cameră cu două ferestre pe fundalul unui perete întunecat, în spatele căruia se vede un peisaj luminos cu dealuri. Pe un parapet în prim-plan se află Maria cu mantia ei albastră și Pruncul, care stă în picioare (un mod de prezentare preluat din arta flamandă, care era foarte cunoscută la Florența la acea vreme). Maria ține în mână o rodie, care este un simbol al fertilității, dar și o prefigurare a sângelui lui Hristos care va fi vărsat, datorită culorii roșii a boabelor. Copilul, gol, stând în picioare, ia niște boabe cu mâna și le dă mamei sale. Ea îl privește cu o expresie ciudată, deloc veselă, de parcă ar cunoaște soarta tragică a fiului ei.



Maica Domnului (La Madonna) Benois

Leonardo, Maica Domnului (Madonna) Benois, 1478 cca, ulei pe lemn transferat pe pânză,
48x31 cm, Sankt Petersburg, Muzeul Ermitaj

Maica Domnului (La Madonna) Benois își datorează numele familiei care a deținut-o multă vreme, soții Benois, care au cumpărat-o în 1824 la Astrakhan, de la un negustor de artă, numit Sapoznikov. Se află în muzeul rus din 1914. Lucrarea, cunoscută și sub numele de Maica Domnului cu Floare (Madonna del Fiore), este cu siguranță opera lui Leonardo; Maica Domnului se află cu Pruncul pe fundalul unei încăperi întunecate, înseninată doar de culoarea cerului care pătrunde prin fereastra mică deschisă în spatele sfinților. Maria, care este așezată, ține o floare într-o mână și îl are pe fiul ei pe genunchi; acesta vrea să ia floarea, încercând să-și coordoneze mișcările cu privirea atentă, așa cum fac copiii mici.
Potrivit unor specialiști, cele patru petale ale florii ar fi o alegorie a viitoarei răstigniri. Modelul iconografic pare să fi fost Maica Domnului (Madonna) lui Domenico Veneziano din colecția Berenson, în care Maria îi dă Pruncului un mugur, sau o pară mică, poate o aluzie la păcatul originar pe care Hristos îl va spăla cu jertfa sa. Maria este foarte tânără și, contrar tradiției iconografice, „zâmbește uitându-se la duioasa stângăcie a fiului ei, între ei creându-se o relație de o senină familiaritate”. Prezentarea personajelor sacre în această pânză arată o schimbare stilistică a subiectului, un studiu precis din viață fiind preferat schemelor tradiționale, așa cum este prezentarea realistă a fizionomiei Pruncului. Nu există împodobirile și măririle care făceau copiii să pară niște bărbați în miniatură, iar gesturile aici sunt foarte naturale. Cu această lucrare Leonardo a început să se abate de la maniera de a picta a unor pictori florentini de seamă precum Botticelli, Ghirlandaio și Perugino, deoarece pentru el pictura nu era un „exercițiu de măiestrie”, ci mai degrabă un mod de interpretare și cunoaștere a naturii. „În locul desenului ascuțit florentin, prețios, dar nefiresc, Leonardo pune în contrast o ‘nuanță’ foarte delicată, cu care artistul surprinde valorile atmosferice și schimbarea trăsăturilor și contururilor, supuse schimbărilor psihologice și a cosmice." [11]



Maica Domnului (La Madonna) Litta

Leonardo e allievi, Maica Domnului (Madonna) Litta, 1490,
tempera pe lemn, 42x33 cm, Sankt Petersburg, Muzeul Ermitaj

Maica Domnului (Madonna) Litta este o pictură în general atribuită lui Leonardo da Vinci, dar realizată în mare parte de unul dintre elevii săi, poate Giovanni Antonio Boltraffio sau Marco d'Oggiono, după un original al maestrului, probabil pierdut. La Muzeul Ermitaj pictura este prezentată ca o lucrare a lui Leonardo da Vinci. Atribuirea lui Boltraffio este discutabilă, deși este susținută de experți de seamă. O altă ipoteză este atribuirea lui Marco d'Oggiono. Madonna Litta a fost probabil pictată în timpul primei șederi a maestrului în Lombardia, la curtea lui Ludovico Sforza. Potrivit profesorului Carlo Pedretti, la Madonna Litta se văd primele elemente ale așa-zisului „leonardism”, adică ale unei adevărate școli lombarde de pictură conduse chiar de da Vinci și caracterizată printr-un mod de a reprezenta figurile „foarte clare” și folosind culori strălucitoare față de trecut. Astăzi există două schițe făcute de mâna lui Leonardo ale Madonnei Litta, una expusă la Muzeul Louvre și cealaltă la Muzeul Städel din Frankfurt. [12]
Tabloul o reprezintă pe Maria care alăptează Pruncul, pe care îl privește cu tandrețe. Ea este prezentată într-o ipostază naturală și firească. Pe fundal este un peisaj montan sub un cer senin, ca în pânzele lui Leonardo. Maica Domnului are fața albă și părul împletit ușor. Rochia, fin lucrată, dă strălucire părului și îl scoate în evidență din întunericul camerei. Pelerina ei preia culoarea peisajului. Din rochia de catifea roșie se vede sânul drept umflat de laptele matern. „Modestie și feminitate”. Pruncul este fin reprezentat „nu ca un nou-născut, ci la vârsta de aproximativ un an. El observă un punct, în timp ce este susținut de mâinile Mamei. Corpul lui răsucit este un alt element clasic al lui Leonardo. Lângă Fecioară poate fi văzut un sticlete, care are o semnificație spirituală în iconografia creștină și păgână.” O legendă creștină spune că un sticlete s-ar fi odihnit pe coroana lui Hristos pe cruce și că ar fi început să scoată spinii din coroana Sa de pe cap. Străpuns de unul dintre spini, și-a pătat capul cu sângele lui Iisus și cu această pată roșie a zburat spre ceruri, pentru a-i duce Tatălui vestea morții apropiate a Fiului său. Sticletele devine astfel în pânza lui Leonardo simbolul „legăturii indisolubile de dragoste dintre mamă și prunc”. [13]



Maica Domnului (La Madonna) din Camaldoli

Tabloul pe lemn înfățișând-o pe Maica Domnului cu Pruncul, cunoscută în mod obișnuit ca Maica Domnului (la Madonna) din Camaldoli, datorită amplasării sale în schitul din provincia Arezzo, este o elaborare a Madonei Dreyfus, atât de mult încât se presupune că aceasta reprezintă modelul; chipul Madonei poate fi suprapus operelor lui Lorenzo di Credi; capul Copilului este identic cu un desen al lui Verrocchio.

Maica Domnului (La Madonna) din Camaldoli,
pictură cu ou și ulei pe lemn de plop, 76,5x56,1 cm, Muzeul din Camaldoli

Pe fundalul unui peisaj văzut de sus, într-o perspectivă aeriană, cufundat într-o lumină blândă care accentuează senzația de profunzime de pe această parte a balustradei de piatră, Maria îl ține pe Pruncul Iisus pe genunchi: aceasta este iconografia tipică dezvoltată în Veneto, în special de mâna lui Bellini, propusă de Verrocchio în pictură și sculptură la Florența în perioada Medicilor. Intimitatea dintre cele două personaje este accentuată de contactul dintre mâini și de gestul protector al mamei care ține cu grijă Pruncul ca să nu cadă. Privirea tandră a Mariei demonstrează un studiu atent al compoziției.

Maica Domnului cu fusuri (sau cu depănătoare) / La Madonna dei Fusi (o dell'Aspo)

Maica Domnului cu fusuri (sau cu depănătoare) / Madonna dei fusi (o dell'Aspo),
ulei pe lemn mutat pe pânză și lipit pe lemn, 50,2x36,4 cm, Colecție particulară, New York

Maica Domnului cu fusuri (sau cu depănătoare) Madonna dei fusi (o dell'Aspo), este un tablou atribuit lui Leonardo da Vinci și discipolilor săi, din 1501, și păstrat într-o colecție particulară din New York. Povestea lui este legată de Isabella d'Este, care dorea să aibă un portret pictat de Leonardo, când acesta venise de două ori la Mantova, în 1499 și în 1500. Călugărul carmelit Pietro da Novellara, pe care ea îl însărcinase să îi aducă un răspuns din partea pictorului, o informase într-o scrisoare că Leonardo „avea multe angajamente la Florența, făcând o „pictură” pentru secretarul regelui Franței, Florimond Robertet. Acest tablou o înfățișa pe Fecioară în momentul în care ea „înfășura fusurile” și pe Pruncul ei, în timp ce ținea depănătoarea, ca și cum ar fi fost o cruce.” [14] Se pare că este Maica Domnului cu fusuri (Madonna dei fusi), care are multe versiuni, dar nici una total autografă. [15]
Tabloul o înfățișează pe Maica Domnului așezată pe o stâncă, având picioarele în stânga, bustul frontal și capul întors la dreapta, unde se află și Pruncul; acesta, cu trupul pe jumătate înclinat, se joacă zâmbind cu o depănătoare pentru tors lâna și o privește cu atenție de parcă ar fi o cruce. Leonardo a reînnoit tradiția iconografică a temei Patimilor, adăugând temei o stare de seninătate, de parcă ar sugera acceptarea deplină de către Iisus a viitoarei sale jertfiri.. Legătura dintre mamă și copil este plină de expresivitate, Maria dorind să-și protejeze copilul. Trecerile de la lumină la umbră din tablou sunt tipice stilului delicat numit „sfumato” („nuanțat”) al lui Leonardo, care a creat o fuziune atmosferică între figurile din prim-plan și peisajul vast din fundal, în care se zăresc un râu și câteva vârfuri stâncoase (identificate de unii specialiști în Văile înguste din Valdarno de jos (i Calanchi del Basso Valdarno), de lângă orașul natal al pictorului. [16]
„Madonele” pictate de Leonardo au făcut școală în secolul al XVI-lea. Din păcate, au mai rămas puține dintre picturile recunoscute a-i fi aparținut, deoarece multe originale s-au pierdut: Maica Domnului cu crin, Maica Domnului cu pisică, Maica Domnului cu balanță, Maica Domnului cu cireșe (Madonna del giglio, Madonna del gatto, Madonna della bilancia, Madonna delle ciliegie). Poate că aceste modele nu au existat niciodată, sau poate că au fost doar imaginate de artist. Dar schițele, desenele lui Leonardo, unele cartoane pregătitoare, însoțite de comentarii adecvate, au fost suficiente pentru a influența lucrările altor pictori. Leonardo a dedicat și alte pânze Maicii Domnului, în care apar și alte personaje, precum Sfântul Ioan Botezătorul copil, Sfânta Ana și un înger (San Giovannino, Sant'Anna e un angelo). Acestea sunt:



Fecioara Stâncilor (La Vergine delle Rocce)

Maica Domnului cu Pruncul, Sfântul Ioan Botezătorul copil și un Înger (La Madonna col Bambino, San Giovannino e un angelo) sau mai bine cunoscută ca Fecioara Stâncilor (Vergine delle Rocce) de Leonardo da Vinci, este numele inițial, cel original, al operei grandioase care are două versiuni cunoscute: Fecioara Stâncilor, care se află la Paris, la Muzeul Louvre, și Fecioara Stâncilor, găzduită de Galeria Națională din Londra. Două versiuni care prezintă diferențe și asemănări, analogii și contraste. Pe un fundal natural cu multe stânci se petrece aceeași scenă cu aceleași personaje: Fecioara, Iisus și Sfântul Ioan copii și un înger.

Fecioara Stâncilor (Vergine delle Rocce), 1483-1486, ulei pe lemn mutat pe pânză,
199x122 cm, Paris, Muzeul Luvru

Fundalul, caracterizat prin diverse elemente florale și vegetale, în ambele lucrări denotă cunoștințele lui Leonardo în acest domeniu și măiestria sa de a face din el o realitate pictată. Dar acestui prim element, fundalului și plantelor care îl îmbogățesc, Leonardo le-a dăruit cele două versiuni. Personajele din ambele lucrări au aceleași ipostaze. Fecioara îl îmbrățișează pe micuțul Sfânt Ioan cu gesturi materne, iar în cealaltă parte, Pruncul Iisus îl binecuvântează cu mâna. O deosebire există: este gestul Îngerului: dacă în prima variantă El îl arată pe Sfântul Ioan Botezătorul la care este mai atent decât la celelalte personaje, în varianta a doua privirea îi este îmbogățită de Leonardo cu mai multă emoție. Culorile de fundal și ale cerului precum și ale personajelor sfinte diferă: mai închise în prima variantă, mai deschise în a doua. Culorile așa de deschise, dar cu o gradație mai rece în a doua variantă, fac această a doua operă mai puțin solemnă, mai puțin aulică, făcând subiectul mai accesibil.

Fecioara stâncilor (Vergine delle rocce), 1494-1508,
ulei pe lemn, 189,5x120 cm, Londra, National Gallery

Există mai multe versiuni ale acestei lucrări create de diferiți artiști italieni, ceea ce confirmă valoarea artistică deosebită a producției maestrului toscan. „Fecioara Stâncilor” de Leonardo da Vinci este o capodoperă în care artistul își exprimă tot geniul. „Utilizarea luminii pentru a produce contraste și a evidenția diversele componente ale picturii; un indiciu de nuanță și de perspectivă a zonei, cele mai mari două inovații tehnice ale lui Leonardo și cadrul complet  natural derivă dintr-un studiu personal al adevărului, care ne amintește, încă o dată, că pentru marele Maestru arta pornește de la observarea directă a naturii.” [17]



Sfânta Ana cu Fecioara și Pruncul cu un miel mic (Sant'Anna con la Vergine e il Bambino con l’agnellino)

O altă lucrare dedicată Maicii Domnului împreună cu mama sa și cu pruncul ei Iisus este Sfânta Ana cu Fecioara și Pruncul, care înfățișează cele trei generații ale familiei lui Hristos: Sfânta Ana, fiica ei Maria și Pruncul Iisus. „Ana o ține pe Maria pe genunchi, aproape contopindu-se una cu alta; Maria se pregătește să ia Pruncul, aplecat spre dreapta, în timp ce se joacă cu un miel, o prefigurare a viitoarei sale Patimi.” Compoziția, bogată în semnificații alegorice, „este modelată efectiv după o formă de piramidă, ca în multe icoane renumite renascentiste, cu vârful în dreptul capului Sfintei Ana, care capătă așadar o importanță deosebită”. Ea se uită blând și zâmbind la Maria și la Iisus, ca în picturile de maturitate ale lui Leonardo. „Rolul ei este de a simboliza Biserica, pentru că, împiedicând acțiunea Mariei de reținere maternă, reafirmă nevoia jertfei voluntare a lui Iisus. Lumina este discretă, iar cromatica este modulată, făcând figurile din prim-plan monumentale, iar peisajul larg cu un orizont foarte înalt, în fundal văzându-se un munte. Grupul central are o plasticitate dată de gesturi și de personaje.” [18]

Sfânta Ana cu Fecioara și Pruncul cu un miel mic (Sant'Anna con la Vergine e il Bambino e l’agnellino),
1510-1513 circa, ulei pe lemn, 168x130 cm, Parigi, Muzeul Luvru

Structura operei a influențat pictura lui Rafael și a lui Andrea del Sarto și sculptura lui Andrea Sansovino (Sfânta Ana din biserica Sfântul Augustin din Campo Marzio, Roma) și Francesco da Sangallo (Sfânta Ana, de la Orsanmichele, Florența).



Bunele Vestiri ale lui Leonardo (Le Annunciazioni leonardesche)

Maica Domnului este protagonista unei alte opere foarte cunoscute a lui Leonardo, având, ca și Fecioara Stâncilor, două variante, una păstrată de Galeriile Uffizi din Florența și cealaltă de Muzeul Louvre din Paris. Aceasta este Buna Vestire, în care Fecioara este prezentată într-un tablou neobișnuit, complet diferit de cel din iconografia tradițională. Lucrând la numeroase desene, în afara picturilor, Leonardo a încercat să cunoască realitatea în profunzime, dând valoare experimentului și observației directe: doar „experientia” „este mama tuturor certitudinilor”, afirma artistul-savant în Tratatul de pictură. [19]
Cele două lucrări ale sale – prima, de la Uffizi, în care încă se mai vede influența școlii verrocchiene, și cealaltă, care făcea parte dintr-o icoană de altar pictată de Lorenzo di Credi și care se află la Louvre – sunt considerate destul de tradiționale pentru mediul florentin, precum poziționarea îngerului în stânga și a Fecioarei în dreapta. „Un nou concept, însă, este reprezentat de decorul cu o grădină de flori într-un peisaj vast, în loc de intimitatea camerei Fecioarei sau, ca în pictura lui Angelico sau Domenico Veneziano, într-o mănăstire departe de viața lumii.” Maica Domnului se află în fața unui colț al clădirii ce se vede în spatele ei, ca și grădina despărțită de un zid mic. Semnificația tabloului este clară: „miracolul care are loc (concepția divină prin lucrarea Duhului Sfânt) chiar în momentul în care implică viața viitoare a Mariei, devine un fapt ce transcende persoana ei, pentru a se transmite omenirii întregi, răscumpărată prin nașterea Pruncului.” [20] Leonardo contrazice parțial iconografia tradițională, interpretând ceea este scris în Evanghelie într-un mod mult mai profund, pentru că „vorbește intelectului”, demonstrând că „pictura este o poezie care se vede și nu se aude”. [21]

Leonardo da Vinci (sau Lorenzo di Credi), Buna Vestire (Annunciazione), 1475-1478, tempera pe lemn, 16x60 cm,, Paris, Muzeul Luvru

În tablou, Îngerul Gabriel, abia sosit în zbor în grădina din fața casei Mariei (aluzie la hortus conclusus [22]), o binecuvântează pe Fecioară, în timp ce aceasta își înclină ușor capul în semn de acceptare a mesajului primit, încrucișându-și brațele pe piept. În fața ei se află un pupitru de lemn, iar în dreapta, casa cu o bancă în exterior: prin ușa deschisă se vede camera goală a Mariei, iar în depărtare „niște copaci și un peisaj albastru de munți acoperiți de ceață”. [23]

Leonardo da Vinci, Buna Vestire (Annunciazione), 1472-1475, ulei și tempera pe lemn, 98x217 cm, Galeria Uffizi, Florenţa

Scena Bunei Vestiri de la Uffizi are loc în fața unei vile toscane de la sfârșitul secolului al XV-lea, care nu este un castel medieval cu ziduri puternice de piatră, ci o clădire civilă, deschisă spre exterior, într-o lume în care totul este calm, senin, pentru că idealurile umaniste asigură că „rațiunea compensează strigătele”. [24] Gazonul este plin de plante și flori adevărate, pentru că totul trebuie să fie vizibil, „sigur”, precum aripile îngerului, care, pentru prima dată, în loc să fie simbolice, „de deschid în zbor” [25] și rămân încă deschise. Îngerul, îngenuncheat, rostește cu ardoare cuvintele divine, în timp ce Fecioara, cu mâna dreaptă sprijinită pe carte pentru a o împiedica să se închidă, ascultă și arată deja, ridicând mâna stânga, acceptarea ei conștientă. Această poezie leonardescă a „afecțiunilor” este menită să dezvăluie clar „ce gândesc personajele”. Alte elemente prezente sunt lumina și perspectiva. Lumina nu este plină, ci estompată, pentru a înmuia liniile, iar perspectiva liniară plasează obiectele în funcție de distanță, făcându-le mai mici. Convergența liniilor în „punctul de fugă” este geometrică, deci abstractă. [26] „Leonardo a descoperit perspectiva liniară, cromatică și aeriană, culorile scăzând în intensitate și volumele reducându-se pe măsură ce se îndepărtează.” [27] Imaginile sunt învăluite plăcut într-o „iluminare de fundal”. Tabloul anunță un nou mod de a înțelege pictura, în care protagonist este „dimensiunea spațiului”.

Concluzii

„Primele reprezentări ale Fecioarei datează din secolele II-III (catacomba lui Priscila la Roma) în care este reprezentată Maica Domnului cu Pruncul în brațe. Arta bizantină a creat diferite tipuri iconografice ale Fecioarei, inclusiv Hodigìtria (conducătoarea), stând cu Pruncul pe brațul stâng; Blacherniòtissa (de la numele bisericii Blacherne, de la Istambul), sau Fecioara rugătoare; Nikopoià (purtătoarea victoriei), așezată cu Pruncul pe genunchi. La acestea s-au adăugat și alte reprezentări, precum Glikophiloùsa, Maria stând în picioare și îmbrăcată cu haine frumoase, mângâindu-l pe Iisus, și Galaktotrophoùsa sau Maica Domnului alăptând (Madonna del Latte).” [28] Acestea din urmă s-au răspândit și în Occident cu o mai mare libertate iconografică, conținutul lor fiind mai umanizat. Tema Maicii Domnului cu Pruncul a fost preferată în pictura italiană: prezentă încă din secolul al IV-lea în scenele Adorării Magilor, apoi a dominat arta secolelor XII-XIII, mai ales cu motivul Fecioarei în Glorie (Vergine in Maestà), așezată pe tron cu Pruncul pe genunchi, „gravă și hieratică”. Acesteia i s-au adăugat teme mai libere: Maica Domnului ajutătoare (Madonna protettrice) sau a Milosteniei (della Misericordia), sau a Acoperământului (del Manto), care îi adună pe credincioși sub Acoperământul ei, Maica Domnului care alăptează (del Latte), Maica Domnului cu trandafiri (Madonna del Roseto), „dragă goticului înflorit”, Maica Domnului a Smereniei (Madonna dell'Umiltà), așezată pe pământ cu Pruncul în brațe, Fecioara întristată sau Mila (la Vergine addolorata o Pietà), o creație a goticului german și francez, foarte dezvoltată de arta care a urmat. Imaculata Zămislire (l'Immacolata) este o temă răspândită de arta barocă, înfățișând-o pe „Fecioara îmbrăcată în alb care se odihnește pe semilună și care zdrobește cu piciorul șarpele, simbol al păcatului originar”.
Figura Mariei apare cu mare frecvență în reprezentarea unor scene precum Buna Vestire, Nașterea și Adorarea Magilor, Răstignirea etc. și, bineînțeles, în diferitele episoade ale ciclurilor inspirate din viața ei: nașterea, copilăria și moartea Ei (Dormitio Virginis), Adormirea Maicii Domnului. [29]
Primele imagini ale Fecioarei Maria singură sau cu Pruncul au fost descoperite în catacombele romane, dar Maica Domnului a devenit subiect pentru sculpturi și picturi după Sinodul Ecumenic de la Efes din anul 431 care a reafirmat centralitatea Mariei ca Maica Domnului. Ea a fost reprezentată foarte mult în pictură de-a lungul secolelor. [30]
Două reprezentări celebre ale Fecioarei create de pictorii din 1300 sunt: Maica Domnului cu toți sfinții (Madonna di Ognissanti) de Giotto (tempera și aur pe un panou foarte mare, 2x3 m) și Maica Domnului cu Pruncul (Madonna con Bambino) de Duccio da Boninsegna (o tempera pe lemn). Din secolul al XV-lea sunt apoi (Madonna dell'umiltà) de Gentile da Fabriano, Buna Vestire (Annunciazione) de Beato Angelico (o frescă din mănăstirea San Marco din Florența) și Bine Vestita de la Palermo (Annunciata di Palermo) de Antonello da Messina – capodopere ale artei preumaniste și, respectiv, ale Renașterii. Mulți pictori din anii 1500 au fost inspirați de Icoana de altar de la Brera sau Icoana Montefeltro (Pala di Brera sau Pala Montefeltro), o pictură în tempera și ulei pe lemn de Piero della Francesca, și de splendida Maica Domnului (Madonna) a lui Filippo Lippi, o tempera pe lemn, de la care s-au inspirat mulți pictori din secolul al XIV-lea, în special Sandro Botticelli, în Maica Domnului Magnificat [31] (Madonna del Magnificat) și Maica Domnului cu crini și îngeri (Madonna con gigli ed angeli).
Un moment deosebit în istoria artei l-au reprezentat lucrările lui Leonardo da Vinci: Maica Domnului cu pruncul, Sfântul Ioan Botezătorul copil și un înger (la Madonna col bambino, San Giovannino ed un angelo), cunoscută mai ales ca Fecioara Stâncilor (Vergine delle rocce), cu două versiuni păstrate, prima la Louvre, a doua în Galeria Naționala de la Londra. Aparent identice, aceste tablouri diferă prin culoare și prin diverse detalii precum dimensiunea figurilor. Trebuie menționate, in ordine cronologica, Tabloul oval Doni (Tondo Doni), o tempera grasă pe lemn, și Maica Domnului pe Tron (Madonna della Seggiola), ulei pe lemn cu alternanţa de culori calde și reci, de Raffaello Sanzio. Considerată de mulți o curiozitate, folosirea formei rotunde în tradiția picturală a cunoscut cea mai mare splendoare în Renașterea florentină ca „derivație a așa-numitului vas de naștere, un vas cu formă rotundă decorat de pictori cu scene reprezentând nașterea, fertilitatea, copilăria și care îi era dăruit lehuzei.” [32] Aceste tablouri au devenit adevărate picturi cu forme din ce în ce mai mari. Formatul rotund a fost folosit de toți marii artiști ai Renașterii (Michelangelo, Botticelli, Rafael, Caravaggio și alții). După „Madonele” pictate de un pictor manierist precum Jacopo Carucci, cunoscut sub numele de Pontormo, și de Pietro Cristoforo Vannucci, cunoscut sub numele de Perugino – cu Maica Domnului Mângâietoarea (Madonna della consolazione), la începutul secolului al XVII-lea Caravaggio a crea o frumoasă Maica Domnului în tabloul Buna Vestire (Annunciazione), folosind „o nouă perspectivă, cu Îngerul în zbor mai mare decât figura Mariei, care se înclină înaintea mesagerului lui Dumnezeu”. În secolele care au urmat, „Madone” celebre au fost pictate de Orazio Gentileschi din Torino, Pompeo Gerolamo Batoni, un pictor toscan, și Giovan Battista Tiepolo, care a lăsat frumoasa Maica Domnului cu Sticlete (Madonna del Cardellino), comparabilă cu Maica Domnului (Madonna) a lui Rafael.
Istoria picturilor dedicate Sfintei Maria continuă să fie îmbogățită cu multe lucrări în stiluri și maniere diferite, chiar și în zilele noastre. Dar un loc aparte printre cei mai mari creatori de „Madonne” va rămâne mereu, în galeria capodoperelor omenirii, cel care îi aparține lui Leonardo Da Vinci.

Otilia Doroteea Borcia
(n. 3, martie 2022, anno XII)

NOTE

1. Mariangela Mazzocchi Doglio (a cura di), Leonardo e gli spettacoli del suo tempo, Electa, 1983, pp. 14-20.
2. Viața lui Lionardo da Vinci pictor și sculptor florentin (Vita di Lionardo da Vinci pittore e scultore fiorentino)
3. Magnano, op, cit., p. 20
4. Fra Luca Bartolomeo de Pacioli, sau și Paciolo (Borgo Sansepolcro, circa 1445 - Borgo Sansepolcro, 19 iunie 1517), a fost un om al bisericii, matematician și economist italian, autor al Summei de Arithmetica, Geometria, Proportioni et Proportionalita și al Divinei. Proporție. Este recunoscut drept fondatorul contabilității.
5. Gian Giacomo Caprotti, cunoscut sub numele de Salaì sau Salaino (din „Sala [d] ino” sau „diavol”) (Oreno, 27 decembrie 1480 - Milano, 19 ianuarie 1524), a fost un pictor italian, elevul preferat al lui Leonardo da Vinci. Figură emblematică, a avut o relație controversată cu maestrul, dovadă fiind porecla sa curioasă, ajungând să fie unul dintre cei mai apropiați lui; a fost adesea folosit ca model, iar fața lui androgină se crede că este reprezentată și la portretele de femei.
6. Pier Soderini (Florenta, 18 mai 1450 - Roma, 13 iunie 1522), om politic italian, gonfalonier pe viață la Florența din 1502, fiul lui Tommaso Soderini și al Dianorei Tornabuoni, sora Lucrezei, soția lui Piero il Gottoso.
7. Leonardo da Vinci în Enciclopedia Treccani https://www.treccani.it
8. După succesul pe care l-a avut în Italia, în bătălia de la Marignano, regele hotărâse să construiască un castel la marginea zonei împădurite din Chambord pentru a-și celebra gloria. Ideea regelui a fost de a fonda un nou oraș, Romorantin, și de a construi o reședință mare pe baza canoanelor noii arhitecturi renascentiste, așa cum este descrisă de Leon Battista Alberti în tratatul De re aedificatoria, îmbinând elemente din tradiția italiană cu elemente din tradiția franceză. Deși aproape toate documentele originale despre proiectarea castelului s-au pierdut, este posibil ca Leonardo da Vinci, care s-a stabilit la Amboise la sfârșitul anului 1516, să fi participat și el la lucrări, la fel ca și arhitectul Domenico da Cortona.
9. Lucrarea de descifrare și editare a manuscriselor și a desenelor a fost efectuată începând cu anul 1800, în special de către Comisia Vincențiană, creată în 1902. Toate manuscrisele menționate au avut una sau mai multe ediții în facsimil.
10. Achiziționată de firma Duveen Brothers, in 1951 a fost vândută lui Samuel H. Kress, care in 1952 a donat-o muzeului din Washington, cfr. Wikipedia, enciclopedia liberă
11. Cfr. Madonna Benois, Wikipedia, enciclopedia libera
12. Pictura pare să fi aparținut lui Alberico XII Barbiano di Belgioioso d’Este și apoi lui Giuseppe Rho. Potrivit unora, panoul a fost păstrat anterior la Sanctuarul Madonna di Campagna din Piacenza. A intrat în colecția Litta în 1814, când a fost ales ca legat de Alberto Litta Visconti Arese (1759-1832), drept compensație pentru rolul său de executor al testamentului lui Alberico al XII-lea însuși. În 1865 Antonio Litta Visconti Arese (1819-1866) a vândut-o țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, care a plătit-o cu o sumă enormă. Amplasată inițial la Moscova, lucrarea a trecut apoi la Ermitage, unde a fost expusă abia după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
13. Madonna Litta: farmecul și ambiguitatea picturii lui Leonardo, de Federica Grimaldi - în Eroica fenice din 31 octombrie 2020, https://www.eroicafenice.com ›
14. Milena Magnano, Leonardo, collana I Geni dell'arte, Mondadori Arte, Milano 2007, p. 110.
15. Cele mai apropiate de creația lui Leonardo sunt: una dintr-o colecție privată din New York, alta din colecția ducelui de Buccleuch, din Castelul Drumlaring de lângă Edinburgh, împrumutată la National Gallery of Scotland, având multe elemente comune, dar și o diferență constând într-un detaliu: piciorul copilului care se află într-un coș cu fusuri. În muzee există și alte versiuni, toate din atelierul lui Leonardo da Vinci, atribuite elevilor și colaboratorilor maestrului. Printre acestea sunt deja multe de reținut: cea de la Galeria Națională a Scoției din Edinburgh, cea de la Musées des Beaux-Arts din Dijon, cea de la muzeul Palazzo Costa din Piacenza, cea de la Muzeul de Artă Worcester și cea de la Louvre din Paris (aceasta din urmă realizată de un imitator întârziat). Vezi Marco Horak, Misterul Madonna dei Fusi, în „Panorama Musei”, anul XV, n. 3, decembrie 2010, în Madonna dei fusi, Wikipedia, enciclopedie liberă.
16. În varianta dintr-o colecție particulară din New York, fundalul seamănă cu valea Adda, de la Lecco la Vaprio.
17. „La Vergine delle Rocce” di Leonardo da Vinci in due versioni https://ilchaos.com› la-vergine
18. Milena Magnano, op, cit,, p. 112.
19. Leonardo a folosit această metodă de lucru pentru a da naștere multor lucrări ale sale precum: Botezul lui Hristos, Mona Lisa, Fecioara Stâncilor, Portretul lui Ginevra Benci, Madonna Benois și Madonna del Garofano, San Girolamo și multe altele împrăștiate în muzeele din întreaga lume...
20. Otilia Doroteea Borcia, La vita e la passione di Cristo nella pittura italiana dal Trecento al Seicento, Eikon, Bucarest, 2021, p. 40.
21. Trattato della pittura, condotto sul Cod. Vaticano Urbinate, 1270, I, pp. 33-39 pelagus.org/it.libri/Trattato_della_pittura.
22. simbolul fecioriei, nota trad.
23. Milena Magnano, Leonardo, collana I Geni dell'arte, Mondadori Arte, Milano 2007, p. 128
24. Piero Adorno, L’arte italiana – vol. II, tomo primo, Il rinascimento dalle origini alla sua piena affermazione, Casa editrice G. D’Anna, Messina – Firenze, p. 504.
25. poate cele ale păsărilor pe care Leonardo le-a investigat în timp ce proiecta zborul uman, cfr. Pietro Adorno, op. cit.
26. „Primul principiu al științei picturii este punctul, al doilea este linia, al treilea este suprafața, al patrulea este corpul [...] al doilea principiu al picturii este umbra”; și se extinde la perspectivă, care se ocupă cu diminuarea corpurilor, culorilor și „pierderea cunoașterii corpurilor la diferite distanțe”. Din desen, care se ocupă de figurarea corpurilor, derivă știința «care se extinde în umbră și lumină, sau vrei să spui lumină și întuneric; care știință este de mare discurs”., cf. Tratatul de pictură, publicat în Codul Vatican Urbinat, 1270, I, pp. 33-39 pelagus.org/it.libri/ Trattato_della_pittura
27. Otilia Doroteea Borcia, op. cit., pp. 40 – 43.
28. Marìa (madre di Dio) su Enciclopedia | Sapere.it  https://www.sapere.it
29. https://www.sapere.it/enciclopedia/Mar%C3%ACa+%28madre+di+Dio%29.html
30. Una dintre cele mai cunoscute și mai venerate imagini ortodoxe este aceea a protectoarei Rusiei: Maica Domnului a Tandreței sau Fecioara lui Vladimir, de un autor necunoscut, alături de imaginea Maicii Domnului Negre din Cehia, o icoană bizantină al cărei autor este tot necunoscut; dar o legendă spune că a fost făcută de un sfânt contemporan cu Maica Domnului: Sfântul Luca a pictat-o cu un chip întunecat, pentru că Fecioara era din Orientul Mijlociu. Vezi n 29.
31. cântecului liturgic, n. trad.
32. Donata Graziano, Le prime immagini della Vergine Maria sola o con il bambino ...http://www.grupposiriomilano.com › Madonne 19...

Bibliografie

Giorgio Vasari, 2002, Le vite dei più eccellenti pittori scultori e architetti, a cura di Jacopo Recupero, I Classici Rusconi, Roma.
Giulio Carlo Argan, Storia dell’arte, vol. 2, Sansoni per la scuola, Firenze, 1995.
Mariangela Mazzocchi Doglio (a cura di), Leonardo e gli spettacoli del suo tempo, Electa, 1983.
Milena Magnano, Leonardo, collana I Geni dell'arte, Mondadori Arte, Milano 2007.
.Otilia Doroteea Borcia, La vita e la passione di Cristo nella pittura italiana dal Trecento al Seicento, Eikon, Bucarest, 2021.
Piero Adorno, 1997, L’arte italiana – vol. II, tomo primo, Il rinascimento dalle origini alla sua piena affermazione, Casa editrice G. D’Anna, Messina – Firenze.
Leonardo da Vinci in Wikipedia, enciclopedia libera

Sitografie

Madonna Benois, Wikipedia, enciclopedia libera
Madonna Litta: fascino e ambiguità del dipinto di Leonardo, di Federica Grimaldi – in Eroica fenice del 31 ottobre 2020, https://www.eroicafenice.com›
"La Vergine delle Rocce" di Leonardo da Vinci in due versioni https://ilchaos.com› la-vergine
Trattato della pittura, condotto sul Cod. Vaticano Urbinate, 1270, I, pelagus.org/it.libri/Trattato_della_pittura,
Le prime immagini della Vergine Maria sola o con il bambino ...http://www.grupposiriomilano.com › Madonne 19...
https://www.sapere.it/enciclopedia/Mar%C3%ACa+%28madre+di+Dio%29.html
Marìa (madre di Dio) su Enciclopedia | Sapere.it  https://www.sapere.it› Marìa+.