Învierea lui Iisus Hristos în pictura maeștrilor italieni

„În prima zi a săptămânii, Maria din Magdala s-a dus la mormânt dimineața, când era încă întuneric, și a văzut că piatra era luată de la mormânt. Apoi a fugit și s-a dus la Simon Petru și la celălalt ucenic, la cel pe care l-a iubit Iisus și le-a spus: «L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au așezat!». Petru a ieșit apoi cu celălalt discipol și au mers la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a fugit mai repede decât Petru și a ajuns mai întâi la mormânt. S-a aplecat, a văzut pânzele așezate acolo, dar nu a intrat. Între timp, Simon Petru a venit și l-a urmat și a intrat în mormânt și a văzut pânzele așezate acolo și giulgiul – care îi fusese pe cap – nu așezat acolo cu cele dintâi, ci înfășurat într-un loc separat. Atunci a intrat și celălalt ucenic, care ajunsese mai înainte la mormânt și a văzut și a crezut. De fapt, ei nu înțeleseseră încă Scriptura, adică faptul că El trebuia să învie din morți”. [1]

Importanța Învierii lui Hristos pentru creștinism este evidentă în arte, în special în pictură, unde apariția Mântuitorului în fața femeilor mironosițe și a discipolilor a fost pictată pentru a stârni bucurie, dar și uimire și teamă. Cei mai uimiți și mai tulburați trebuie să fi fost soldații romani, paznicii care, în loc să păzească mormântul Fiului lui Dumnezeu, au adormit și au pierdut momentul minunii care s-a produs. De aceea ei sunt probabil prezenți în multe lucrări lângă mormântul gol. Manierele și tehnicile folosite de artiști pentru a crea această scenă extraordinară s-au schimbat în timp. În secolul al XV-lea, Giovanni Bellini și Perugino au pictat figura lui Hristos într-un mod static, pe tron printre personaje care (ei) credeau că participaseră la ea (pentru că în multe pânze, la Înviere nu au fost martori doar gardienii romani, așa cum spune Evanghelia, ci și alți oameni). În secolul al XVI-lea, Veronese a dat versiunea picturală „cea mai impetuoasă și cea mai chinuită” a momentului, transmițând chiar emoția trăită la ieșirea lui Iisus din mormânt și eliberarea Lui în cer, într-o stare generală de frică și nedumerire. În secolele următoare, mulți artiști de diferite naționalități s-au inspirat din stilul veronez.

Giotto

Giotto di Bondone, celebrul pictor și arhitect italian, reprezentant suprem al goticului, a descris întreaga viață a lui Hristos. Din nenumăratele sale lucrări [2], frescele din Capela lui Enrico Scrovegni [3] sunt probabil cele mai cunoscute. Întregul ciclu este considerat o capodoperă absolută a istoriei picturii.

Giotto, Învierea (La Resurrezione), 200x185 cm, 1303-1305,
Padova, Cappella degli Scrovegni

Fresca reprezentând Învierea (La Resurrezione)și Nu mă atinge (Noli me tangere) se află în registrul central inferior, pe peretele din stânga, în Povestea despre Patimile lui Iisus (Storie della Passione di Gesù). Scena prezintă un episod dublu: în stânga mormântul gol al lui Hristos cu îngerii așezați și paznicii adormiți în liniște, fără să observe minunea care a avut loc, și în dreapta, Maria Magdalena văzându-l pe Hristos înviat. Femeia, îngenuncheată, își întinde brațele perplexe spre Cel Înviat, temându-se ca El să nu fie doar o viziune, dar Hristos triumfător asupra morții, cu steagul cruciaților (pe care citim inscripția „VI [N] CI / TOR MOR / TIS”), o respinge cu blândețe, îndepărtându-se. Acum, iubirea umană nu-i mai aparține și trăiește doar iubire divină. Propoziția pe care o pronunță, Noli me tangere, corespunde versiunilor latine ale Evangheliilor. Atmosfera creată este una de „abstractizare metafizică”, ce prefigurează, așa cum consideră criticii, pictura lui Piero della Francesca. Giotto și elevii săi au descris scena Noli me tangere și în Capela Magdalenei din bazilica de jos de la Assisi, cu o reprezentare similară a mormântului gol.

Fratele dominican Giovanni da Fiesole [4] a încercat, ca pictor, să lege noile principii renascentiste, precum construcția perspectivei și atenția asupra figurii umane, cu vechile valori medievale, precum funcția didactică a artei și valoarea mistică a luminii.
Frescele mănăstirii San Marco (construite de Michelozzo și decorate de Fra Angelico) au fost „o piatră de hotar a artei renascentiste”, de o forță născută din armonie absolută și simplitate, care te invită să contempli și să meditezi religios. „Dacă (așa cum spunea Brunelleschi) spațiul este o formă geometrică și lumina divină (cum a spus Sfântul Toma) umple spațiul, cum putem nega că forma geometrică este forma luminii?” [5]

Beato Angelico, Învierea cu îngerul și femeile mironosițe (La Resurrezione con l’angelo e le pie donne), frescă,
1438-1446, 804x750 cm, Muzeul San Marco, Florenţa

În Învierea lui Hristos din mănăstirea San Marco, Beato Angelico a dat o imagine mișcătoare a Mântuitorului care privește de sus mormântul gol, în care femeile evlavioase îl caută fără să înțeleagă motivul absenței sale, în timp ce îngerul păzitor cu mâna ridicată le explică miracolul tocmai produs. Ca și Giotto, Beato Angelico a pictat și o frescă Noli me tangere, în care Iisus o întâlnește pe Maria de Magdala în grădina din fața pietrei funerare. Iarba, florile și copacii – măslini și chiparoși – fac aluzie la patimile lui Hristos, la minunata Sa primire în Ierusalim în Duminica Floriilor, atât de diferită de ultima Sa zi de viață, când va fi judecat, răstignit și apoi îngropat.

Beato Angelico, Nu mă atinge (Noli me tangere), frescă, 1438-1446, 585x800 cm,
Muzeul San Marco, Florenţa

Într-o altă operă a lui Angelico, îngerul care tocmai a ieșit din mormântul gol aduce vestea bună femeilor mironosițe care încă plâng. Armonia cromatică este dată de mantiile albastre, galbene și roșii pe care ele le poartă, și de culoarea alunului deschis, care sunt atât ale hainei îngerului, cât și ale stâncii.

Beato Angelico, Învierea lui Hristos și Mariile la mormânt (La Resurrezione di Cristo e le Marie al sepolcro), frescă, 1450,
Muzeul San Marco, Florenţa

PIERO DELLA FRANCESCA

Printre cele mai emblematice personalități ale Renașterii italiene, pictorul și matematicianul Piero di Benedetto de’ Franceschi, cunoscut în mod obișnuit ca Piero della Francesca, a fost un exponent al celei de-a doua generații de umaniști. [6] Lucrările sale, în care arta, știința, teologia și filosofia se întrepătrund , „raționalitate și estetică”, au acționat ca un punct de legătură „între perspectiva geometrică a lui Brunelleschi, plasticitatea lui Masaccio, lumina foarte înaltă care a luminat umbrele și culorile lui Beato Angelico și Domenico Veneziano și descrierea precisă și atentă a realității flamanzilor”. [7] Rigoarea sa extremă în cercetarea de perspectivă, monumentalitatea plastică a figurilor, au influențat profund pictura renascentistă din nordul Italiei și, în special, școlile de la Ferrara și din Veneto.

Piero della Francesca, Învierea lui Hristos (La Risurrezione di Cristo), 225x200 cm,
tehnică mixtă,frescă și tempera, Muzeul Civic, Sansepolcro

Învierea lui Iisus, pe care artistul a pictat-o în timp ce lucra la Arezzo la frescele Istoria Adevăratei Cruci (Storie della Vera Croce) într-o cameră a clădirii Palatului municipal (care acum găzduiește muzeul) [8], a fost, de asemenea, lăudată de scriitorul Aldous Huxley care a numit-o cea mai frumoasă pictură din lume. [9] Scena este amplasată într-un cadru natural plin de plante verzi (măslini), unde în partea de jos există o inscripție (acum aproape complet ștearsă) și o arhitravă. În timp ce patru soldați romani dorm, Hristos se ridică din mormânt și se trezește la viață. Figura Sa solemnă se află în vârful unui triunghi imaginar, format între baza sarcofagului și aureola acestuia. Ea împarte peisajul în două părți: cea din stânga, ce reprezintă iarna, care moare, și cea din dreapta, cu vara luxuriantă, ambele amintind ciclurile de viață prezente în cultura păgână. Participarea artistului la această scenă este vie, deoarece soldatul fără cască ce doarme așezat la poalele sarcofagului reprezintă autoportretul său. Bățul steagului cu crucea îl ține în contact direct cu divinitatea.
Tema contrastului dintre cele două stări – somnul soldaților și privegherea lui Iisus – este redată cu o geometrie spațială, în care sunt inscripționate „figurile abstracte și imuabile ale personajelor”. Hristos are un corp atletic, bine ridicat, ca o statuie antică; are un genunchi sprijinit pe margine, pentru a arăta ieșirea din sarcofag, în mâna dreaptă ținând stindardul cu crucea, pentru a anunța triumful credinței. El a fost pictat în mod intenționat „în afara regulilor de perspectivă, care ar impune o vedere de jos, așa cum se întâmplă cu capetele soldaților”, deoarece natura sa divină „l-a îndepărtat deja de legile pământești.” [10]

GIOVANNI BELLINI

Unul dintre cei mai cunoscuți pictori ai Renașterii, Giovanni Bellini [11] a lucrat neîntrerupt la cel mai înalt nivel timp de peste șaizeci de ani, făcând ca pictura venețiană, care a avut în el un reprezentant de bază, să treacă prin cele mai diverse experiențe, „de la tradiția bizantină la modelele pictorilor din Padova prelucrate de Andrea Mantegna, de la lecțiile lui Piero della Francesca, Antonello da Messina și Albrecht Dürer, până la tonalitățile lui Giorgione”. [12] În lucrările sale a reușit să primească aceste stimulări reînnoindu-le în mod constant, dar fără să trădeze vreodată legătura cu propria sa tradiție, dimpotrivă, valorizând-o și făcând din ea un punct de sprijin.

Giovanni Bellini, Învierea lui Hristos (La Resurrezione di Cristo), ulei pe lemn mutată pe pânză,
148x128 cm, 1475-1479, Staatliche Museum, Berlino

În Învierea lui Hristos (care se află acum în Muzeul Staatliche din Berlin), Iisus apare în glorie absolută deasupra norilor, cu steagul alb („ca vălul mișcat de vântul dimineții”) având pe el crucea roșie care simbolizează victoria creștinismului. Soldații romani nu mai pot să nu creadă și unul dintre ei (poate cel care îi înfipsese sulița în coaste) se plânge deja că nu a crezut în Fiul lui Dumnezeu. În depărtare se văd femeile mironosițe venind spre mormântul Mântuitorului în momentul în care noaptea (simbol al păcatului) este înlocuită de zori (simbol al păcii). Scena reprezintă mai mult decât alte opere gloria lui Hristos după întoarcerea Sa din împărăția morților.




PERUGINO

Pietro di Cristoforo Vannucci [13], cunoscut sub numele de Perugino sau Pietro Perugino, a fost timp de câteva decenii cel mai cunoscut și mai influent pictor italian. Maestru al lui Rafael, a combinat lumina și monumentalitatea lui Piero della Francesca cu naturalismul și cu căile liniare ale lui Andrea del Verrocchio, filtrându-le prin modurile blânde ale picturii umbre. [14] A fost primul care a dezvoltat acel stil „dulce și suav” care s-a bucurat de o apreciere considerabilă în ultimele decenii ale secolului al XV-lea. Picturile sale religioase, cu „nedefinita caracterizare a personajelor și locurilor, tratate cu un ton liric și contemplativ”, erau deosebit de potrivite „practicilor de vizualizare interioară a episoadelor evanghelice sugerate de cărțile de rugăciuni ale vremii”. [15] Foarte activ la Florența și Perugia, unde și-a condus atelierul, a pictat și la Roma, în Capela Sixtină.
Stilul său se caracterizează printr-o „lumină dulce difuză, un clarobscur care evidențiază rotunjimea formelor, culorile umbrite delicat, dar pline de caracterul dramatic al acțiunilor, peisajele idilice și arhitectura de fundal teatral”, în lucrările care au ieșit din atelierul său florentin, precum Mila (Pietà) (aproximativ 1483-1493) sau Plângerea lui Hristos mort (Compianto sul Cristo morto) – 1495, „unde subiectul pare să necesite o mai mare participare emoțională”. [16]

Pietro Perugino, Învierea lui Hristos (La Resurrezione di Cristo, Dal Convento di San Pietro, Perugia),
600x325 cm, Musée des Beaux-Arts, Rouen, France

Învierea lui Iisus pictată de Perugino este amplasată pe dealul Golgota, într-un peisaj în care munții pot fi văzuți în spatele unor copaci. Hristos triumfător a ieșit din mormântul a cărui piatră este mișcată, tocmai pentru a-i convinge pe spectatori de gloria Sa. El se află în centru, cu stindardul cu crucea în mâna stângă, în timp ce cu dreapta pare să vrea să indice importanța momentului; înfășurat în mantia sa roșie (simbol al sângelui sfânt vărsat pentru omenire), încă mai are pe cap coroana de spini, care îl identifică după moartea Sa recentă. Dintre soldații care dorm adânc, unul care este încă treaz ține în mână sulița cu care l-a rănit în coastă. Fiul lui Dumnezeu, care a cucerit moartea și pe dușmanii ei, veghează acum cu măreție asupra lumii, care pare din nou a fi un paradis. Frumusețea corpului Său este susținută de prezența simetrică în tablou a doi măslini înalți și a celorlalți copaci și arbuști.




RAFFAELLO SANZIO

Raffaello Sanzio, cel mai bun elev al lui Perugino, a fost unul dintre cei mai renumiți pictori și arhitecți ai Renașterii italiene. Autor al splendidelor picturi dedicate Maicii Domnului [17] și altor sfinți, papi și personalități politice și culturale, al celebrelor fresce din apartamentele Borgia (Disputa despre sacrele taine bisericești, Școala din Atena, Parnasul și altele – Disputa del Sacramento, Scuola di Atene, Parnasso ed altre), a creat lucrări până la vârsta de treizeci și șapte de ani, care au devenit modele didactice de desen și pictură. Activând în Umbria (în Urbino, unde s-a născut) și în Marche, după Città di Castello, Perugia, Siena, Florența, a lăsat multe capodopere care au îmbogățit nu numai muzeele din Italia, ci și pe cele din întreaga lume. În lucrările sale, Rafael a demonstrat „abilitatea de a investiga cu atenție psihicul, surprinzând datele introspective ale persoanelor portretizate, descriind cu pasiune detaliul sub influența picturii flamande”, învățată probabil în atelierul tatălui său. [18]

Raffaello Sanzio, Învierea (La Resurrezione), 1502, ulei pe lemn , 52x44 cm,
Muzeul de artă din Sao Paulo, Brazilia

În Învierea lui Hristos păstrată de Muzeul de Artă din San Paolo și care prezintă diverse inscripții pe spate și pe cadru [19] se remarcă influența lui Perugino, de pildă, la treapta de altar de la Polipticului din Sfântul Petru, la Icoana Sfântului Francisc în Grădină (Polittico di San Pietro, Pala di San Francesco al Prato), unde se văd figuri similare ale soldaților înspăimântați și perechea de îngeri zburători cu suluri răsucite. Dar Rafael a știut, de asemenea, să se detașeze de model, situând scena într-un peisaj mai variat și mai animat, cu un bogat sarcofag și cu „cele mai rafinate haine, cele mai vii gesturi, cele mai puternice culori ale corpurilor, care dau o importanță plastică mai mare personajelor”. Chiar și îngerii sunt mai animați decât cei ai lui Perugino și trimit la modelele florentine. Iisus este mișcat, nu mai stă pe piatră funerară, se află deja sus, pe un nor, poate o aluzie la viitoarea Sa Înălțare, cu degetul mâinii drepte ridicat spre cer. Soldații romani s-au trezit și figurile și corpurile lor trădează teamă și spaimă. Și aici femeile mironosițe se văd în depărtare, printre ele Maria, mama lui Iisus (îmbrăcată în negru) și Maria Magdalena (în violet), care pot fi recunoscute prin culorile hainelor lor.

TIZIANO

Artist „inovator și poliedric maestru”, alături de Giorgione, al tonului de culoare, Tiziano Vecellio a fost unul dintre puținii pictori italieni care, având propriul atelier, a stabilit contacte directe cu cei mai puternici oameni ai vremii, care i-au devenit principalii clienți. Renovator al picturii (precum Michelangelo), a lăsat lucrări care i-au inspirat pe Velázquez, Rubens, Rembrandt și Goya. Numit de împăratul Carol al V-lea „contele Palatului Lateran, al Consiliului Aulic și al Consistoriului, contele Palatin și Cavalerul pintenului de aur”, Tițian a anticipat tehnicile de pictură ale tuturor maeștrilor care au venit după el, de la Rubens la Rembrandt și Velasquez, până la Delacroix. [20] Spirit autentic renascentist, el a fost „prințul portretist al secolului său”. [21] Fundalul întunecat, deja prezent în operele flamanzilor și ale lui Antonello da Messina din secolul al XV-lea, a devenit trăsătura sa distinctivă, împreună cu naturalețea expresiilor și libertatea față de schemele obișnuite. „Culoarea densă” a fost întotdeauna instrumentul pe care l-a folosit pentru „reprezentarea psihologică a realității”. Atent mai degrabă la fizionomie decât la sentimente, a pictat îmbrăcămintea cu o grijă uneori rafinată (catifele, brocarturi, bijuterii, armuri), pentru a reprezenta puterea întrupată de o persoană, fie ea rege, cardinal sau sfânt. Artistul venețian nu a lăsat discipoli, dar lecția și culorile lui au parcurs cinci secole, astfel încât astăzi se pot retrăi acea emoție și „acel echilibru de sens și intelectualism umanist, de civilizație și de natură, în care constă fundamentul peren al artei sale”. [22] Treptat, în aceste lucrări s-a observat cum artistul a încercat să depășească granița dintre personajul pictat și spectator (adesea constând dintr-un parapet), în numele unui contact mai direct și al unei viziuni mai reale, în care protagoniștii sunt însuflețiți de sentimente redate cu claritate și vigoare. [23]

Tiziano Vecellio, Nu mă atinge (Noli me tangere), 1511-1512, ulei pe pânză, 109x91 cm,
The National Gallery, Londra

În lucrarea sa Nu mă atinge (Noli me tangere) – considerată de unii critici o lucrare de tinerețe a artistului sau o pictură a lui Giorgione – scena are loc pe fundalul unui peisaj bucolic. Hristos în stânga și Magdalena în dreapta, îngenuncheată, se regăsesc în fața unui copac, ce pare să prelungească figura Mântuitorului spre cer, chiar depășind dimensiunile dealului din dreapta. Intensitatea cromatică a elementelor naturale care alcătuiesc scena împreună cu cei doi protagoniști – Iisus triumfător și Maria din Magdala, care a atins deja giulgiul Mântuitorului, aproape neîncrezătoare că l-a văzut-o cu adevărat – conferă vigoare și expresivitate figurilor lor.

Tiziano Vecellio, Învierea (La Resurrezione), 1520-1522, ulei pe lemn, 278x292 cm,
Collegiata dei Santi Nazaro e Celso, Brescia

Tițian a pictat și o Înviere care face parte din „Icoana Averoldi”, numită după clientul Altobello Averoldi. Alcătuită din cinci panouri reprezentând (pe lângă Învierea lui Hristos, Sfinții Nazaro și Celso cu donator, Sfântul Sebastian, Îngerul anunțător și Bunavestire (Resurrezione di Cristo, Santi Nazaro e Celso con donatore, San Sebastiano, Angelo annunziante, Vergine Annunciata),lucrarea reînnoiește iconografia tradițională în scena centrală, combinându-se cu cea a Înălțării. Hristos triumfător și orbitor urcă scara către cer, ținând steagul cruciaților ca o emblemă a creștinismului. Figura sa, de o forță și de o frumusețe fără seamăn, este inundată de lumina care contrastează cu fundalul scenei acoperite încă de întunericul nopții, la o oră la care lumea încă doarme, împreună cu soldații romani, dintre care doar unul, trezit, este martorul uimit al ridicării din morți a Fiului lui Dumnezeu. Lucrarea relevă dorința pictorului de a se „măsura cu un plasticism atât de intens, încât să amintească exemplul sculptorilor clasici greci.”




TINTORETTO

Pictor al Renașterii italiene și exponent de seamă al școlii venețiene, Tintoretto a fost influențat de arta lui Tițian, care pentru scurt timp i-a fost și profesor, a lui Michelangelo și a culturii manieriste. Limbajul său pictural original se caracterizează „prin energia și rapiditatea folosirii penelului, prin redarea plastică a figurilor, prin contraste marcate de clarobscur și prin utilizarea dramatică a perspectivei și a luminii”. [24] Tintoretto, care la vârsta de douăzeci de ani era deja profesor independent, și-a legat indisolubil numele de Marea Școală de la Sfântul Roco (Scuola Grande di San Rocco), cunoscută și sub numele de „Capela Sixtină a Veneției”, unde, din 1564, a lucrat mai mult de douăzeci de ani, pictând peste șaizeci de pânze.

Jacopo Robusti di Tintoretto, Învierea lui Hristos (La Resurrezione di Cristo), ulei pe pînză, 529x485 cm,
Marea Școală de la Sfântul Rocco (Scuola Grande di San Rocco), Veneţia

Compoziția se concentrează asupra temei Învierii lui Iisus Hristos care învinge moartea. Hristos este prezentat transversal, învăluit într-o splendoare miraculoasă, ieșind din mormântul deschis de cei patru îngeri înaripați. Dedesubt, în umbră, sunt gardienii tulburați și adormiți care simbolizează întunericul. [25] În fundal, în dreapta, apar două figuri feminine, care conversează și care poartă un voal pe cap.

Tintoretto, Învierea lui Hristos cu sfântul Casian și sfânta Cecilia
(La Resurrezione di Cristo con san Cassiano e santa Cecilia), 1565,
ulei pe pânză, 450x225 cm, Biserica Sfântului Casian, Veneţia

Învierea pictată de Tintoretto, care se află la Biserica San Cassiano, a fost comandată la Școala Preasfântului Sacrament (Scuola del Santissimo Sacramento) pentru altarul cel mare. [26] Pe pânză, Hristos apare într-o poziție verticală și lipsit de putere, spre deosebire de cum apare în Învierea lui Hristos de la Scuola Grande di San Rocco, pe jumătate dezgolit, ridicându-se din mormântul de piatră. El este înconjurat de îngeri, dintre care cei de sus par să-și fi unit mâinile, în timp ce aceia care se află la înălțimea picioarelor Sale și deasupra capetelor lui San Cassiano și Santa Cecilia poartă o ghirlandă de flori. Jos, în stânga, se află Sfântul Casian în straie de episcop, în timp ce în dreapta, Sfânta Cecilia ține un palmier în mâinile împreunate. În mijlocul sfinților se află doi îngeri și un instrument muzical.

Jacopo Tintoretto și ajutoare din atelier (e aiuti di Bottega), Învierea (La Resurrezione), pânză,
159x232 cm, Muzeul Național Galeria Academiei, Veneția

În Învierea lucrată de Tintoretto împreună cu ajutoarele din atelier, lucrare care se află acum în Galeria Academiei din Veneția, Iisus este reprezentat într-un nimb de lumină ce contrastează cu întunericul nopții în care soldații romani dorm, pierzând miracolul abia petrecut. Hristos ține în mâna stângă steagul victoriei asupra morții, un simbol fundamental al creștinismului, în timp ce cu dreapta face un semn către ceva necunoscut, care nu poate fi decât calea cea dreaptă, calea Domnului, pe care El ne va conduce mereu.




PAOLO VERONESE

Paolo Caliari, cunoscut sub numele de Veronese, a fost un reprezentant al Renașterii italiene care a pictat la Veneția și în alte locuri din regiunea Veneto. Cunoscut în special pentru picturile sale de format mare cu subiecte religioase și mitologice, precum Nunta din Cana, Cina de la casa lui Levi și Triumful Veneției (Nozze di Canna, Cena a casa di Levi e Trionfo di Venezia) s-a instruit în atelierul lui Antonio Badile din Verona. Împreună cu Tițian și cu Tintoretto, este considerat unul din „marele trio care a dominat pictura venețiană din secolul al XVI-lea”. [27] Cele mai faimoase lucrări ale sale sunt interpretate într-un stil dramatic și colorat, plin de detalii fastuoase. Apreciat pentru „strălucirea cromatică a paletei sale, pentru splendoarea și sensibilitatea penelului său, pentru eleganța aristocratică a figurilor realizate și pentru măreția spectacolului creat”, Veronese a anticipat cu pictura sa arta barocă, „inspirând numeroși artiști precum Annibale Carracci, Sebastiano Ricci, Pietro da Cortona, Giambattista Tiepolo, până la Eugène Delacroix”. [28]

Paolo Veronese, Învierea lui Hristos (Resurrezione di Cristo), 1580 circa, ulei pe pânză,
325x160 cm, Biserica San Francesco della Vigna, Veneția

Situată în capela Badoer și atribuită istoric artistului, Învierea lui Hristos nu a fost considerată de unii critici a fi o lucrare substanțial autografă. În ultimii ani a fost recunoscută ca o realizare tipică a ultimei faze de creație a artistului, în care el a refăcut modele deja adoptate pentru compoziții cu același subiect. Diferitele posturi în care sunt înfățișați soldații în jurul mormântului, înspăimântați ca în fața Apocalipsei, explică reacția lor la evenimentul miraculos la care participă. „Soldatul din fundal, din dreapta, este chiar împins să arunce halebarda în figura lui Hristos înviat, care este prezentat într-o poziție sinuoasă și cu brațele întinse pentru a ține stindardul – un semn al triumfului asupra morții” [29] – având o forță extraordinară care îl proiectează în sus. Atmosfera în care a avut loc acest miracol (la apariția zorilor) este un alt simbol al schimbării produse în mentalitatea oamenilor, precum și în geografia și istoria lor milenară.

Paolo Veronese, Învierea lui Hristos (La Resurrezione di Cristo), 1570, ulei pe pânză,
247x127 cm, Gemäldegalerie, Dresda

CONCLUZII

Învierea lui Hristos a fost foarte bogat tratată în pictura universală. Manierele și tehnicile folosite de artiști pentru a imortaliza scena în care, părăsindu-și mormântul, Iisus se întoarce la viața pământească pentru a-și termina misiunea sacră pe care o are înainte de a merge la cer, au fost foarte diferite, de la prezentarea câtorva personaje – Hristos împreună cu îngerul sau mai mulți îngeri, cu femeile mironosițe – până la scene în care apar cavaleri, soldați romani și chiar animale și păsări, flori și copaci, ca semn al renașterii întregii naturi împreună cu El, așa cum se întâmplă mai ales în lucrările maeștrilor italieni.
În atmosfera de abstractizare metafizică creată de Giotto și de Beato Angelico în frescele lor din secolul tranziției de la gotic la umanism, Giovanni Bellini a contribuit cu valoarea mistică a luminii. În secolul al XV-lea, Perugino l-a pictat pe Hristos pe tron, printre personajele care participaseră la Înviere – și nu numai cu gărzile romane, așa cum spune Evanghelia, ci și cu alți oameni. În opera lui Rafael, îngerii sunt mai animați decât în lucrările lui Perugino, iar Iisus nu se mai află pe piatra funerară, ci este urcat deja pe un nor, o aluzie la viitoarea Sa Înălțare, arătând cu degetul cerul. Soldații romani, care în alte lucrări continuă să doarmă, fără să poată participa la cel mai important moment al vieții și Patimilor lui Iisus, aici s-au trezit și se minunează de frică. În depărtare se văd femeile mironosițe, îmbrăcate în culori simbolice, Maria, mama lui Iisus (în negru) și Maria Magdalena (în purpuriu).
În secolul al XVI-lea, Tiziano Vecellio a pictat celebrul Noli me tangere, sau Întâlnirea lui Iisus cu Maria Magdalena, care vrea să-l atingă pentru a se asigura de realitatea pe care o vede și o experimentează. Cealaltă Înviere pictată de Tițian reînnoiește iconografia tradițională, combinând acest moment cu cel al viitoarei Înălțări. Hristos triumfător într-o lumină orbitoare urcă scara către cer, cu steagul cu cruce, emblema creștinismului.
Tintoretto a dedicat mai multe lucrări acestei teme, înfățișându-l pe Iisus Hristos ieșind din mormântul deschis de patru îngeri, învăluit într-o splendoare miraculoasă. În Învierea de la Muzeul Național al Galeriei Academiei din Veneția, Iisus este reprezentat într-un nimb de lumină, care contrastează cu întunericul nopții în care soldații romani care dorm pierd minunea produsă.
Cu toate acestea, Paolo Veronese a dat versiunea picturală „cea mai impetuoasă și mai dramatică” a Învierii, transmițând chiar emoția trăită la ieșirea lui Hristos din mormânt și la eliberarea Sa urcând spre cer, într-o stare generală de frică și nedumerire. În secolele următoare, mulți artiști s-au inspirat din stilul veronez, pentru a-i aminti numai pe Bronzino, Annibale Carracci, Correggio, Andrea Mantegna, Andrea del Sarto și mulți alții.

Otilia Doroteea Borcia
(n. 4, aprilie 2022, anno XII)

* Textul este extras din volumul Otilia Doroteea Borcia, Viața și patimile Mântuitorului în pictura italiană din secolele XIV-XVII, Eikon, București, 2021, pp. 285-312.

NOTE

1. Evanghelia după Ioan 20, 1-9.
2. de la Florența, Padova, Assisi, Roma.
3. pictată între 1303 și 1305 cu Povestiri despre Ioachim și Anna, despre Maria, despre Iisus, Alegorii despre vicii și virtuți și Judecata de apoi. Nobilul padovan Enrico Scrovegni a făcut să se construiască pe terenul vechiului teatru roman din Padova capela votivă, care a fost decorată cu fresce de Giotto.
4. în vremea sa Guido di Pietro a fost cunoscut sub numele de Beato Angelico sau Fra 'Angelico; a fost beatificat de Papa Ioan Paul al II-lea în 1984, chiar dacă „Beato Angelico” a fost numit imediat după moartea sa; atât pentru religiozitatea incitantă a tuturor operelor sale, ca și pentru darurile sale personale de umanitate și de smerenie. Vasari a fost cel care în Vieți a adăugat adjectivul „Angelico” numelui său, folosit anterior de Fra Domenico da Corella și de Cristoforo Landino., cfr. le garzantine, Enciclopedia artei Garzanti, 2009.
5. Giulio Carlo Argan, Istoria arte italiene (Storia dell'arte italiana), vol. 2, Sansoni, Firenze, p. 164.
6. Stefano Zuffi, Secolul al Cinsprezecelea (Il Quattrocento), Electa, Milano, 2004, p. 328.
7. Birgit Laskowski, Piero della Francesca, collana Maestri dell'arte italiana, Gribaudo, Milano 2007, cfr. Wikipedia, enciclopedia liberă.
8. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, pictura a fost redescoperită și apreciată de călătorii englezi și apoi de marii artiști, precum Edgar Degas, care a vizitat Arezzo și Sansepolcro, inspirându-se pentru lucrările sale Semiramida construind Babilonul (astăzi la Muzeul d 'Orsay), și Tinere spartane (la National Gallery din Londra), în Silvia Ronchey, Enigma lui Petru (L'enigma di Piero), BUR, Milano 2006, pp. 40-41.
9. Aceste cuvinte au salvat orașul Sansepolcro de bombardamentul artileriei aliate în timpul celui de-al doilea război mondial, deoarece, așa cum relatează căpitanul britanic Anthony Clarke, chiar el a fost cel care a ordonat distrugerea cu tunurile a orașului (deși inamicii se retrăseseră deja), dar a oprit apoi focul după ce și-a amintit de ceea ce scrisese Huxley, în Attilio Brilli, Borgo San Sepolcro. Călătorie în orașul lui Piero (Borgo San Sepolcro. Viaggio nella città di Piero), Città di Castello, Tibergraph Editrice, 1988, pp. 110-111.
10. Roberto Manescalchi, Amintore Fanfani e Giulio Gambassi, Hristos înviat, de Piero della Francesca: O bătălie pentru artă (Il Cristo Risorto, di Piero della Francesca: Una battaglia per l’arte), Pagine Nuove n. 2, Grafica European Center of Fine Arts, Firenze, 2008.
11. cunoscut și cu numele de Giambellino.
12. Mariolina Olivari, Giovanni Bellini, in AA.VV., Pittori del Rinascimento, Scala, Firenze, 2007, p. 480.
13. având două ateliere foarte active, la Florența și Perugia, a pictat Botezul lui Hristos, Înmânarea Cheilor la Capela Sixtină și la Florența, Veneția și alte orașe lucrări celebre precum Apariția Fecioarei în fața Sfântului Bernard, Căsătoria Fecioarei, Lupta dintre Iubire și Castitate și Adormirea Maicii Domnului (Apparizione della Vergine a San Pernardo, Sposalizio della Vergine, Lotta tra Amore e Castità, l’Assunta).
14. pe lângă cele două pânze care se află la Muzeul Metropolitan din New York: Noli me tangere, Învierea lui Hristos, a dedicat și Învierea lui Iisus păstrată de Muzeul de Arte Frumoase din Rouen.
15. Pierluigi De Vecchi ed Elda Cerchiari, Vremurile artei (I tempi dell'arte), volume 2, Bompiani, Milano, 1999. p. 156.
16. Ibidem 52.
17. La Madonna del Granduca, La Madonna Diotallevi, La Madonna Connestabile, La Madonna Terranova, Piccola Madonna Cowper, La Madonna del Prato, La Madonna dei Garofani, La Madonna del Cardellino, La Madonna Esterhazy.
18. cfr. Pierluigi De Vecchi ed Elda Cerchiari, op. cit., p. 190.
19. cea mai vechie este poate cea pe care se poate citi „Giachino Mignatelli”, considerat de unii specialiști ca fiind primul proprietar al tabloului.
20. Cecilia Gibellini, Tiziano, I Classici dell'arte, Milano, Rizzoli, 2003 p. 65.
21. El a imortalizat suverani, papi, cardinali, prinți și conducători, prezentându-i în general în întregime sau pe jumătate, sau trei sferturi, apoi așezați, în ipostaze oficiale sau, uneori, în atitudini mai familiare.
22. Dell'Acqua C. A., Tiziano, Milano, 1955, in Cecilia Gibellini (a cura di), Tiziano, I Classici dell'arte, Milano, Rizzoli, 2003, p. 187.
23. Giorgio Vasari, op. cit., p. 724-725.
24. Veneția, Muzeul Național (Museo Nazionale) Gallerie del - BUR Regione Veneto cfr. bur.regione.veneto.it› pubblica.
25. Prezentare de Carlo Bernardi, Opera completă a lui Tintoretto (L'opera completa del Tintoretto), Milano, Rizzoli, 1970, p. 120.
26. Idem 62, p. 107.
27. Terisio Pignatti, Veronese, volume primo, Venezia, Alfieri, 1976, p. 8.
28. Rodolfo Pallucchini, Paolo Veronese, Mondadori, 1984, p. 164.
29. venetocultura.org.veronese.

Bibliografia e sitografia

La Bibbia – Genesi
Il Vangelo di Marco
Il Vangelo di Luca
Giulio Carlo Argan, Storia dell’arte italiana, vol. 2, Sansoni, Firenze, 1995.
Corrado Augias, Mauro Pesce, Inchiesta su Gesù. Chi era l'uomo che ha cambiato il mondo, Mondadori, 2006.
Corrado Augias, Remo Cacitti, Inchiesta sul Cristianesimo. Come si costruisce una religione, Mondatori, 2008.
Giuseppe Barbaglio e Aldo Bodrato, Quale storia a partire da Gesù?, Servitium, 2008.
Carlo Bernardi, presentazione a L'opera completa del Tintoretto, Milano, Rizzoli, 1970.
Attilio Brilli, Borgo San Sepolcro. Viaggio nella città di Piero, Città di Castello, Tibergraph Editrice, 1988.
Raniero Cantalamessa, Augias-Pesce, Inchiesta su Gesù: una valutazione storico-critica e una riflessione sui pre-giudizi dei credenti e dei non credenti.
Pierluigi De Vecchi ed Elda Cerchiari, I tempi dell'arte, volume 2, Bompiani, Milano 1999.
James Frazer, Il ramo d'oro, introduzione di Alfonso Maria Di Nola, Roma: Newton Compton, collana "Mammut" n .6, 1992.
Cecilia Gibellini, Tiziano, I Classici dell'arte, Milano, Rizzoli, 2003.
Hans Kessler, La Risurrezione di Gesù Cristo. Uno studio biblico, teologico-fondamentale e sistematico, Queriniana, Brescia, 1999.
Birgit Laskowski, Piero della Francesca, collana Maestri dell'arte italiana, Gribaudo, Milano 2007
P. Alberto Maggi OSM APPUNTI - 2009 VITA ETERNA.
Roberto Manescalchi, Amintore Fanfani e Giulio Gambassi, Il Cristo Risorto di Piero della Francesca: Una battaglia per l’arte, Pagine Nuove n. 2, Grafica European Center of Fine Arts, Firenze 2008.
Vittorio Messori, Dicono che è risorto, S.E.I., 2000.
Mariolina Olivari, Giovanni Bellini, in AA.VV., Pittori del Rinascimento, Scala, Firenze 2007
Ovidio, Metamorfosi.
Rodolfo Pallucchini, Paolo Veronese, Mondadori, 1984.
Antonio Persili, Sulle tracce del Cristo Risorto, C.P.R., 1988.
Terisio Pignatti, Veronese, volume primo, Venezia, Alfieri, 1976.
Silvia Ronchey, L'enigma di Piero, BUR, Milano 2006.
Giorgio Vasari, Le vite de' più eccellenti pittori, scultori e architetti, Newton Compton Editori, 1997.
Stefano Zuffi, Il Quattrocento, Electa, Milano 2004.

*** Dizionario De Mauro della lingua italiana.
*** DOP - Dizionario italiano multimediale e multilingue d’ortografia e di pronunzia, 2016.
*** Catholic Encyclopedia, The Resurrection of Jesus Christ.
*** Enciclopedia Treccani.
*** le Garzantine, Enciclopedia dell’Arte Garzanti, 2009.

Resurrezione di Cristo, Wikipedia, l’enciclopedia libera.
Wikipedia, l’enciclopedia libera (pittori italiani).
Storicità di Gesù, it.wikipedia.org
venetocultura.org.veronese
www.gliscritti.it 2006