Noutatea artei lui Giotto

Giotto Di Bondone (probabil nume hipocoristic al lui Ambrogio (Ambrogiotto), Angelo, Parigiotto, Ruggero (Ruggerotto [1]) sau Biagio [2], (Giotto fiind un nume propriu), a fost un mare pictor, sculptor și arhitect italian. S-a născut în Colle di Vespignano în 1267 și a murit la Florența la 8 ianuarie 1337.
Conform părerii istoricilor de artă și lui Giorgio Vasari, Giotto s-a născut în 1267, în Colle di Vespignano (în prezent municipiul Vicchio din Mugello), într-o familie de mici proprietari de teren (Bondone era tatăl său) care s-a mutat apoi la Florența. Giotto a fost dus de părinții săi la atelierul lui Cimabue. Giorgio Vasari povestește că, în primii ani ai copilăriei, el a reușit să traseze o circumferință perfectă fără a avea nevoie de compas, celebrul „O” al lui Giotto. Se spune că Cimabue a descoperit talentul lui Giotto în timp ce acesta desena oile cu cărbune pe o piatră (anecdotă relatată de Lorenzo Ghiberti și de Giorgio Vasari [3]). La fel de legendar este și episodul unei glume făcute de Giotto, lui Cimabue, prin pictarea unei muște pe o tablă, care ar fi fost atât de realistă, încât Cimabue ar fi încercat să o alunge atunci când s-a întors să lucreze la tablă. Nuvelele spun probabil mai multe despre marea abilitate tehnică și naturalețe a artei lui Giotto.
În jurul anului 1287 artistul s-a căsătorit cu Ciuta (Ricevuta) di Lapo del Pela, cu care a avut patru fiice și patru fii, dintre care unul, Francesco, a devenit la rândul său pictor.

Statuia lui Giotto, Galeria Uffizi, Florenţa

Studii recente arată că fragmentul din icoana Maicii Domnului conservat la Mugello in Pieve din Borgo San Lorenzo, din 1290, a fost prima sa lucrare. Giotto deschisese un atelier, unde era înconjurat de elevi; aici a proiectat lucrări și a început cele mai importante compoziții, lăsând pe cele secundare discipolilor. Depășind dematerializarea imaginii, abstractizarea artei bizantine, el și-a însușit cu măiestrie „realitatea naturală”, povestind scene adevărate cu o mare artă, cu grupuri de figuri care dialogează între ele, înserate într-un spațiu căruia i-a deschis „a treia dimensiune”, adică „adâncimea”. Naturalismul giottesc oferă personajelor o remarcabilă expresivitate a sentimentelor și a dispozițiilor, figurile lor fiind redate cu plasticitate, cu un puternic accent sculptural. Primul panou pictat de Giotto fără ajutor a fost Maica Domnului cu Pruncul de la San Giorgio alla Costa (Florența, acum în Muzeul Eparhial din Santo Stefano al Ponte), care ar putea fi lucrat înainte de frescele de la Assisi. Alți critici consideră Crucifixul de la Santa Maria Novella ca fiind prima sa lucrare.

Maestrul lui Isac, Esaù respins da Isac

Biserica Sfântului Francisc era în 1253 sediul ordinului și locul de înmormântare al fondatorului. Decorarea sa pare să se fi făcut la mijlocul secolului al XIII-lea (Biserica inferioară) și în anii 1288-1292 (Biserica superioară). Primele fresce din Biserica Superioară au fost realizate de pictori de dincolo de munți și apoi din atelierul lui Cimabue, unde în această perioadă se afla și tânărul Giotto, care a acoperit partea superioară a altarului din dreapta cu două scene: Poveștile lui Isaac (Binecuvântarea dată de Isaac lui Iacov și Esaù respins de Isac).

Rugăciunea Sfântului Damian

Giotto a pictat în frescă partea inferioară a naosului cu cele douăzeci și opt de Povești ale Sfântului Francisc, marcând un punct de cotitură în pictura occidentală, cu ilustrarea textului Legendei compilat de Sfântul Buonaventura. Acest ciclu este considerat a marca începutul modernității și al picturii latine. Tradiția iconografică sacră s-a bazat pe cea bizantină cu un repertoriu iconografic codificat de-a lungul secolelor; subiectul real al prezentării unui sfânt modern și al unui repertoriu de episoade extraordinare (cum ar fi Sfântul Francisc care primește stigmatele) este foarte original.

Crucifixul de la Santa Maria Novella
(1290-1300)

Prima capodoperă florentină este marele Crucifix de la Santa Maria Novella, menționat într-un document din 1312 (de Ricuccio di Puccio del Miller și de Ghiberti), și contemporan cu Poveștile Sfântului Francisc din Biserica superioară. Este primul subiect pe care Giotto l-a tratat într-un mod revoluționar, spre deosebire de iconografia canonizată de Giunta Pisano cu Christus patiens arcuit sinuos spre stânga, pentru privitor. Giotto a pictat trupul mort într-un mod vertical, cu picioarele îndoite care te fac să simți toată greutatea corpului. Hristos primește dimensiunea sa pământească și semnificația spirituală a lucrării mai profunde. Doar aureola amintește natura sa divină, dar arată aspectul unui om smerit care suferă cu adevărat, cu care privitorul și-ar putea compara durerile.

Stigmatele Sfântului Francisc, Luvru (1300 circa)

Tabloul semnat, care provine de la Pisa și se află la Luvru, la Paris, descrie Stigmatele Sfântului Francisc; poveștile icoanei sunt preluate din scenele din Assisi.
Giotto a lucrat la Roma în timpul Papei Bonifaciu al VIII-lea, pontif între anii 1295-1303. Aici a creat mozaicul Mica Navă, o lucrare care a fost mutată și restaurată de mai multe ori și care acum se află în porticul Bisericii. Se pare că artistul a lucrat la Roma până în jurul anului 1300, anul jubileului, influențând școala romană. Din documentele cadastrale sunt cunoscute diferite proprietăți ale artistului la Florența, unde era deja șeful unui atelier care primea comenzi importante la acea vreme. În această perioadă a pictat Polipticul Badia (de la Galeriile Uffizi) și, în virtutea faimei sale deja răspândite în toată Italia, a fost chemat să lucreze la Rimini și la Padova.

Crucifixul de la Rimini

Din 1300 există un Hristos Binecuvântător asemănător Mântuitorului pictat în Cimasa originală a crucii, din colecția Jeckyll de la Londra. La Rimini, la fel ca la Assisi, Giotto a lucrat în biserica Sfântului Francisc (cunoscută sub numele de Templul Malatestian), unde a pictat un ciclu pierdut de fresce, din care a rămas doar Crucea.
Artistul a lucrat în multe orașe italiene. A fost la Padova între 1303 și 1305, dar frescele de la Palazzo della Ragione și majoritatea celor din Biserica Sant'Antonio. dintre care doar câteva busturi de sfinți au rămas în Capela Binecuvântărilor și unele scene din Sala Capitolare (Stigmatele Sfântului Francisc, Martiriul franciscanilor din Ceuta, Răstignirea și Capetele Profeților) s-au pierdut. Chiar și pictorii din nordul Italiei au fost influențați de Giotto: Guariento di Arpo, Giusto de' Menabuoi, Jacopo Avanzi și Altichiero care au îmbinat limbajul lui naturalistic cu tradițiile locale.

Interiorul Capelei Scrovegni

La Padova, a rămas intact ciclul de fresce cu Povestiri despre Anna și Ioachim, despre Maria, despre Iisus, Alegoriile despre vicii și virtuți și Judecata finală din Capela lui Enrico Scrovegni, pictată între 1303 și 1305. Întregul ciclu este considerat o capodoperă absolută în istoria picturii și, mai presus de toate, criteriul de referință pentru toate lucrările de atribuire incertă lui Giotto, dat fiind că nu există nicio îndoială cu privire la autografia maestrului florentin în acest ciclu. Enrico Scrovegni, un bancher foarte bogat din Padova, a cumpărat terenul vechii arene romane din Padova la 6 februarie 1300 și probabil în 1301 a început construcția unui somptuos palat, a cărui capelă era oratoriul privat, destinat într-o zi găzduirii mormântului său și al soției sale. Capela a fost sfințită la 25 martie 1303 și clădirea a fost finalizată la 25 martie 1305. Giotto a pictat întreaga suprafață cu un proiect iconografic și decorativ unitar, inspirat fiind de opera unui teolog augustinian rafinat, Alberto da Padova. Printre sursele folosite se numără multe texte augustiniene, inclusiv De doctrina Christiana, De libero arbitrio, De quantitate animae, De Genesi contra Manicheos etc., Evangheliile apocrife ale Pseudo-Matei și Nicodim, Legenda Aurea de Jacopo da Varazze și, pentru mici detalii iconografice, Meditațiile despre viața lui Iisus de Pseudo-Bonaventura, dar și unele texte ale tradiției creștine medievale, inclusiv Fiziologul. Giotto a pictat, împărțindu-l în patruzeci de scene, un ciclu dedicat temei Mântuirii. [4]

Plângere asupra lui Hristos mort - Capela Scrovegni

În luneta de deasupra arcului central, Dumnezeu se împacă cu omul; apoi se văd istoriile lui Ioachim și Anna și ale Mariei. Pe arc se află scena Bunei Vestiri și scena Vizitării. De aici începe viața pământească a lui Isus, de-a lungul celor două registre centrale de pe pereți, cu ucenicii săi și cu Trădarea lui Iuda. Ultima pictură prezintă este Pogorârea Duhului Sfânt asupra apostolilor (Rusaliile). Sunt simbolizate Viciile și virtuțile, alegoriile celor șapte vicii (Stultitia, Inconstantia, Ira, Iniusticia, Infidelitas, Invidia, Desperatio), cele ale celor șapte virtuți, cele patru cardinale (Prudencia, Fortitudo, Temperantia, Iusticia) și cele trei teologice (Fides, Karitas, Spes).

Gonirea lui Joachim din Templu, Capela Scrovegni, Padova

Ultima scenă, care ocupă întreaga contra-fațadă, reprezintă Judecata de Apoi și Viziunea Paradisului. Aici apare marea noutate descoperită de Giuliano Pisani: figurile de sub tronul lui Hristos Judecătorul nu reprezintă simbolurile celor patru evangheliști, ci, începând de la stânga, o ursoaica și o știucă, un centaur, un vultur/pasărea Phoenix și un leu, simboluri ale esenței lui Hristos. „Ursoaica și peștele, centaurul, vulturul și leul sunt simboluri hristologice pe care cultura medievală, mai ales după anul 1000, în epoca romanică, le ia din cea mai veche tradiție creștină: ele reprezintă alegoric botezul, darul nemuririi, victoria asupra morții, dreptatea”. [5] Pictura lui Giotto are o maturitate expresivă deplină, cu relația organică dintre arhitectură și pictură într-o viziune unitară, de perspectivă și cromatică, dominată de albastrul intens al bolții, care apare în fiecare scenă. Figurile sunt solide și voluminoase, redate în variații cromatice, într-un mod realist omenesc.

Sărutul lui Iuda

Prezentarea Mariei la Templu

În Muzeul Civic din Padova există o cruce pictată în anii 1303-1305, care provine de la altarul Capelei Scrovegni, cu o bogăție decorativă foarte rafinată, decorată în culori emailate. Impresionează realismul figurii lui Hristos și atitudinea suferindă a Mariei și a Sfântului Ioan în scenele laterale.
Căsătoria Sfântului Francisc cu sărăcia, din 1316-1318, pe bolta Bisericii inferioare de la Assisi, este atribuită „Rudei lui Giotto”, pe baza desenului maestrului. Între 1306 și 1311, pictorul a fost din nou la Assisi pentru a termina frescele din zona transeptului bisericii inferioare, care includ: Poveștile despre copilăria lui Hristos, Alegoriile franciscane pe pânze și Capela Magdalenei; acestea au fost, în schimb, interpretate de artiști din cercul său. Giotto a purtat experiența sa de la Padova la Assisi, în soluțiile scenografice și în spațialitate, în tehnica folosită și, mai presus de toate, în calitatea culorilor deschise și calde. Dacă proiectul general al frescelor era al său, realizarea picturală aparținea membrilor atelierului. În 1311, întorcându-se la Florența, s-a înscris în grupul numit Arta Medicilor și Apotecarilor, care, pentru prima dată, îi primea pe pictori. Pulcra tabula comandată lui Giotto di Bondone pentru biserica San Domenico din Prato în iunie 1312 a fost probabil distrusă în incendiul din 12 septembrie 1647.

Mozaicul micii Nave a Apostolilor

În cea de-a treia șederi la Roma, în 1313, Giotto a pictat mozaicul Mica Navă a Apostolilor pentru porticul vechii bisericii Sfântul Petru din Vatican, la comanda cardinalului Jacopo Caetani degli Stefaneschi. Din desenele realizate înainte de distrugere, compoziția poate fi reconstituită: barca apostolilor în plină furtună, în dreapta Petru salvat de Hristos, în timp ce în stânga se vede un oraș cu turnuri (subiect inspirat din lucrările creștine antice târzii și timpurii, pe care Giotto le văzuse la Roma, atras mereu de lumea clasică.

Maestatea (Maica Domnului cu toți Sfinții) de la Galeriile Uffizi

Giotto a rămas puțin timp la Roma, pentru că la Florența a trăit mai mult pictând operele maturității sale artistice: Majestatea Ognissanti, Dormitio Virginis de la Gemäldegalerie de la Berlin, Crucifixul Ognissanti. În Dormitio Virginis tema și o compoziție vechie au fost inovate datorită aranjării personajelor în spațiu. Crucifixul Ognissanti a fost pictat pentru cei din ordinul Umiliților și este similar cu figurile analoage din Assisi.

Adormirea Maicii Domnului (detaliu)

Tabloul Majestatea de la Galeriile Uffizi, cu un limbaj foarte modern, poate fi comparat cu două precedente celebre ale lui Cimabue și Duccio di Buoninsegna, din aceeași încăpere a Muzeului. Tronul în stil gotic în care este inserată figura monumentală a Mariei este proiectat cu o perspectivă centrală, înconjurat de o serie de îngeri și patru sfinți, care sunt evidențiați plastic pe fundalul auriu. [6] În 1318 Giotto a început să picteze – după cum atestă Ghiberti – patru capele și tot atâtea poliptice pentru patru familii florentine diferite în biserica franciscană Santa Croce: Capela Bardi (Viața lui San Francesco), Capela Peruzzi (Viața Sfântului Ioan Botezătorul și Sfântul Ioan Evanghelistul plus polipticul cu Taddeo Gaddi) și Capelele Giugni pierdute (Poveștile Apostolilor) și Tosinghi Spinelli (Poveștile Fecioarei) din care rămâne Adormirea Maicii Domnului a Maestrului de la Figline. Dintre acestea, rămân doar primele: Capelele Bardi și Peruzzi.

Adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul, Capela Peruzzi

Capela Peruzzi, cu frescele Vieții Sfântului Ioan Botezătorul și Sfântului Ioan Evanghelistul, foarte apreciată în Renaștere, chiar dacă a fost compromisă din cauza vremii, permite să se vadă calitatea figurilor prezentate plastic în clarobscurul spațial. Mai târziu din arta lui Giotto s-au inspirat artiști precum Masaccio (la frescele din Capela Brancacci din Biserica del Carmine) și Michelangelo, care mai târziu au copiat diverse figuri. Din aceeași capelă provine Polipticul Peruzzi dezmembrat și împrăștiat în diferite colecții până la Muzeul de Artă din Carolina de Nord din Raleigh, care o reprezintă pe Maica Domnului cu figuri ale Sfinților, printre care cei doi Ioan și Sfântul Francisc.

Capela Bardi, Înmormântarea Sfântului Francisc

Bardi, cealaltă Capelă de la Santa Croce, povestește episoade din Viața Sfântului Francisc și prezintă figuri ale Sfinților franciscani. Recuperată în 1852, oferă chipurilor omenești valori mai expresive, mai ales în a le conferi adâncime spațială. La înmormântarea Sfântului Francisc, emoțiile fraților sfântului sunt exprimate cu gesturi elocvente și realiste în timp ce se lamentează în fața corpului său.

Polipticul Baroncelli

Pe altarul Capelei Baroncelli (acoperită mai târziu cu frescă de Taddeo Gaddi) se află polipticul datând din 1328, al cărui cadru original a fost înlocuit cu unul din secolul al XV-lea. Subiectul reprezentat este Încoronarea Fecioarei în centrul unei mulțimi de Îngeri și Sfinți care o glorifică. Pentru numeroase picturi ale lui Giotto, deseori dezmembrate, problema autografiei nu este niciodată sigură. Una dintre acestea este Crucea pictată de la San Felice di Piazza. Polipticul cu Sfânta Reparata este atribuit Maestrului cu colaborarea rudei lui Giotto, iar Sfântul Ștefan din Colecția Horne de la Florența este probabil o lucrare autografă și este asociată cu restul unei singure lucrări cu două fragmente: Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfântul Laurențiu, ambele de la Muzeul Jacquemart-André din Chaalis (Franța) și frumoasa Maica Domnului cu Pruncul, de la National Gallery din Washington.

Sfântul Ștefan, Muzeul Horne

Maica Domnului cu Pruncul,, National Gallery din Washington

Crucificarea, Alte Pinakothek din München

În multe muzee se găsesc tablouri de mici dimensiuni: Nașterea Domnului și Adorația Magilor de la Metropolitan Museum of Art din New York (asemănătoare scenelor de la Assisi și de la Padova), Prezentarea lui Isus la Templu (Boston, Muzeul Isabella Stewart Gardner), Cina cea de Taină, Răstignirea și Coborârea în Limb de la Alte Pinakothek, Punerea în mormânt din Colecția Berenson de la Florența și Rusaliile (Galeria Națională din Londra), care, potrivit istoricului Ferdinando Bologna, făcea parte dintr-un poliptic amintit de Vasari de la Sansepolcro.

Tripticul Stefaneschi, recto

Polipticul Stefaneschi (Muzeele Vaticanului), care i-a fost comandat lui Giotto în 1320 pentru altarul principal al bazilicii Sf. Petru de către cardinalul Jacopo Stefaneschi, a fost conceput de maestru, dar pictat împreună cu asistenții săi, cu o mare varietate de culori. Se pot vedea: Hristos în tron împreună cu martirii Sfântul Petru și Sfântul Pavel (simboluri ale Bisericii în sine), pe recto Sfântul Petru in Tron, în compartimente și pe predelă Fecioara cu Pruncul pe tron cu diverse figuri de Sfinți și Apostoli.
În 1328, după ce a terminat Polipticul Baroncelli, chematt de regele Robert de Anjou, Giotto a plecat la Napoli, unde a rămas până în 1333. Regele l-a numit „familiar” și „primul pictor de curte și credincios nouă” și i-a atribuit, de asemenea, un salariu anual. [7] Din operele giottiene de la Napoli astăzi a mai rămas puțin: un fragment dintr-o frescă înfățișând Plângerea deasupra lui Hristos mort de la Santa Chiara și figurile Oamenilor Iluștri pictate în Capela Sfânta Barbara din Castelnuovo, împreună cu elevii lui. Prezența sa la Napoli a fost importantă pentru formarea pictorilor locali, precum Maestrul lui Giovanni Barrile, Roberto d'Oderisio și Pietro Orimina.
După 1333, artistul s-a dus la Bologna, unde rămâne și astăzi Polipticul semnat de la biserica Santa Maria degli Angeli, pe un fundal auriu, cu compartimentul central care o înfățișează pe Maica Domnului în Tron cu Sfinți, toate figuri solide, din ultima fază a activității sale, precum figura Arhanghelului Mihail, care îi amintește pe îngerii din Guariento.
Lucrările târzii ale sale sunt: Crucifixul de la Strasbourg (Muzeul Civic) și cel de la Gemäldegalerie din Berlin.

Clopotnița lui Giotto (Florența)

Giotto și-a petrecut ultimii ani din viață lucrând și ca arhitect, aproape întotdeauna la Florența, unde la 12 aprilie 1334 a fost numit maestru constructor al Operei de la Sfânta Reparata (al șantierelor deschise în Piazza del Duomo) și superintendent al lucrărilor publice ale municipalității. Potrivit lui Giovanni Villani, lucrările fundației pentru clopotnița Catedralei au început la 18 iulie în același an și le-a efectuat până la baza inferioară a basoreliefurilor.
Înainte de 1337, data morții sale, Giotto s-a dus la Azzone Visconti de la Milano, dar lucrările din această fază au dispărut. Influența exercitată de el asupra pictorilor lombarzi din secolul al XIV-lea mărturisește prezența sa, ca în cazul Răstignirii din biserica San Gottardo in Corte. Ultima lucrare florentină finalizată de ajutorul lui Giotto este Capela Podestà din Palatul Bargello, unde există câteva fresce, acum deteriorate, care descriu Poveștile Magdalenei și Judecata de Apoi. În acest ciclu este celebru cel mai vechi portret al lui Dante Alighieri, pictat fără nasul tradițional acvilin.
Artistul a murit la 8 ianuarie 1337 (Villani notează data morții sale la sfârșitul anului 1336, conform calendarului florentin) și a fost înmormântat în Sfânta Reparata cu o ceremonie solemnă pe cheltuiala municipalității.

Giotto a devenit un artist simbol chiar din timpul vieții, un adevărat mit cultural, bucurându-se de o considerație care a crescut în secolele următoare. Giovanni Villani scria: „Era cel mai suveran stăpân în pictură la vremea sa și cel care a dus orice figură și fapt spre natural”. [8] Pentru Cennino Cennini, el „a schimbat arta grecească în latină și a făcut-o să devină modernă” [9] depășind schemele bizantine și deschizând o reprezentare a spațiului, volumului și culorii, așa cum se va face în Umanism (Berenson). [10] Arhitecturile pictate de Giotto capătă o valoare realistă în spațiile de locuit care sunt concrete, nu mai sunt simbolice, așa cum erau în lucrările lui Cimabue. Personajele din tablourile sale au o psihologie bine definită și laică. Aceste teme, preluate și dezvoltate de Masaccio în frescele Capelei Brancacci, vor deschide astfel ușile Renașterii.
În timp ce sistemul lui Dante Alighieri are o structură doctrinară modelată pe gândirea Sfântului Toma de Aquino, sistemul lui Giotto are o structură etică influențată de Sfântul Francisc de Assisi. Limbajul lui Giotto este gotic și elimină ceea ce rămăsese bizantin în cultura gotică europeană. Pentru Giotto, faptul istoric este ceea ce implementează și dezvăluie un plan divin, iar modul său de gândire istoric este unul antic și creștin: pentru Giotto vechiul este o experiență istorică ce trebuie investită în prezent. Naturalețea este recuperată din antic prin procesul intelectual al gândirii istorice.
Vasari, în capitolul pe care i l-a dedicat în Vieți, l-a prezentat ca „pictor, sculptor și arhitect” [11], referindu-se la diversele sale proiecte de construcții. Confirmat acest lucru în sursele din secolul al XIV-lea, abia din 1963 istoricii au început să-i parcurgă în mod critic viața, datorită contribuțiilor lui Gioseffi [12] și ale altor autori. S-a încercat găsirea caracteristicilor stilistice ale posibilelor proiecte arhitecturale ale lui, chiar și după modificările și completările ce li s-au adus de-a lungul secolelor.
Giotto ar fi putut fi autorul clădirii capelei Arena din Padova, al Podului primitiv de la Carraia din Florența și al Cetății pierdute Augusta din Lucca, dar proiectul de care a fost cel mai legat, chiar și ca nume, este Clopotnița catedralei Santa Maria del Fiore. Amintit de comentatorul anonim florentin al Commediei (c. 1395-1400), el este menționat apoi în Centiloquio de Antonio Pucci, care îi atribuie și primele reliefuri decorative, de Ghiberti și de alții, care vorbesc despre concepția sa și despre conducerea șantierului până la prima comandă. Un pergament din Museo dell'Opera del Duomo din Siena păstrează o schemă a clopotniței considerată a fi legată de proiectul original al lui Giotto, ipoteză neacceptată de toți criticii. Ideile lui Giotto s-ar fi bazat pe exemplul lui Arnolfo di Cambio fiind marcate de o îndrăzneală la nivel static constând în reducerea grosimii pieselor portante. Ragghianti [13] i-a atribuit lui Giotto proiectarea primelor basoreliefuri ale lui Andrea Pisano și ale altora, inclusiv Creația lui Adam și Eva, Lucrarea progenitorilor, Vânătoarea, Muzica și Culesul viilor.

Opera unui adept: Eliberarea ereticului, Biserica Superioară de la Assisi,
poate un Maestru de la Sfânta Cecilia

După cum declara Giorgio Vasari, Giotto ar fi realizat și proiectarea monumentului și basoreliefurilor Mormântului Tarlati din Catedrala de la Arezzo. Artistul a avut numeroși colaboratori care au făcut lucrări de pictură, sculptură și arhitectură pe șantierele și în catedralele romanice și gotice și din acest motiv este dificil să i se atribuie multe dintre ele. Vasari a citat printre cei mai apropiați asistenți (adepți) ai lui, numele: Taddeo Gaddi, Puccio Capanna, Ottaviano da Faenza, Guglielmo da Forlì și alții.
La Florența și în Toscana continuatorii artei lui au fost: Maso di Banco, Giottino, Bernardo Daddi, Maestrul Santa Cecilia, Maestrul Figline, Pacino di Buonaguida, Jacopo del Casentino, Stefano Fiorentino. În Umbria, stilul său se poate recunoaște în operele Maestrului de la Sfânta Chiara din Montefalco, ale Maestrului expresionist de la Sfânta Chiara, ale lui Puccio Capanna însuși și ale așa-numitului Maestru colorist (un mare artist).
Școala de la Rimini s-a născut cu Neri da Rimini, Giuliano Da Rimini, Giovanni da Rimini, Maestrul Arengario. Școala din Emilia-Romagna a produs și capodopere în domeniul miniaturii. Influența lui Giotto s-a extins apoi la școlile din nord cu artiștii Altichiero, Guariento și Giusto de' Menabuoi. Prezența sa la Napoli a lăsat, de asemenea, o impresie durabilă, prin lucrările unor artiști precum Roberto d'Oderisio, care au decorat biserica Incoronata cu fresce de o eleganță aristocratică (acum detașată și păstrată în Sfânta Chiara). La școala romană a pregătit artiștii: Pietro Cavallini, Jacopo Torriti și alții, nu mulți, deoarece activitățile artistice de la Roma erau mai puține după transferul papalității la Avignon din 1309. Cu numeroasele sale călătorii, el a creat un stil „italian” în pictură, folosit de la Milano până la Napoli, trecând prin diferite regiuni. De asemenea, a influențat autorii altor școli, cum ar fi ai școlii paralele din Siena, în funcție de aranjamentele arhitecturale ale unor lucrări, de exemplu cele făcute de Pietro și Ambrogio Lorenzetti. Experiența lui Giotto a stat, de asemenea, la baza următoarei revoluții renascentiste florentine.

Otilia Doroteea Borcia
(n. 9, septembrie 2021, anno XI)

NOTE

1. Cesare Brandi in Biografia, in Grandi Monografie- Giotto, Milano, Mondadori Electa, 2006, p. 139 e p. 309.
2. Conform unui document al bisericii Santa Maria del Fiore, în care se vorbeşte de Blaxio Angeli, vocato Giotto, cfr. Wikipedia enciclopedia libera
3. Giorgio Vasari, Le vite dei più eccellenti pittori e scultori e architetti, I Classici Rusconi, 1966, p. 64.
4. Giuliano Pisani, Il capolavoro di Giotto. La Cappella degli Scrovegni, Editoriale programma, 2015, p. 98.
5. Idem 4.
6. Giulio Carlo Argan, Storia dell’arte italiana, vol., 2, Sansoni per la Scuola, 1995, p. 15.
7. Giorgio Vasari, op. cit., p. 73.
8. Arte in Toscana - Giotto di Bandone.
9. Dizionario biografico degli italiani
10. B. Berenson, I pittori italiani del Rinascimento, Bur 2009, cap. II.
11. Georgio Vasari, op. cit.p. 75.
12. Cesare Brandi, op. cit. p. 139
13. Licia Collobi Ragghianti, Giotto, Università Internazionale dell’Arte. 1987, p. 38.


BIBLIOGRAFIE ŞI SITOGRAFIE

Giulio Carlo Argan, Storia dell’arte italiana, vol., 2, Sansoni per la Scuola, 1995
Cesare Brandi, Biografia, in Grandi Monografie - Giotto, Milano, Mondadori Electa, 2006
Luciabo Bellosi, Giotto, ed. Scala, Milano 2004
Bernard Berenson, I pittori italiani del Rinascimento, Bur, 2009, cap. II.
Giuliano Pisani, Il capolavoro di Giotto. La Cappella degli Scrovegni, Editoriale Programma, 2015
Licia Collobi Ragghianti, Giotto, Università Internazionale dell’Arte. 1987
Giorgio Vasari, Le vite dei più eccellenti pittori scultori e architetti, I Classici Rusconi
*** Arte in Toscana - Giotto di Bandone
*** Dizionario biografico degli italiani
Wikipedia enciclopedia libera
Arte in Toscana | Giotto di Bondone | http://www.travelingintuscany.com› giotto