O altă biografie a lui Ramiro Ortiz (partea a doua)

În colaborare cu Doina Condrea Derer, distinsă italienistă de la Universitatea din Bucureşti, publicăm o lucrare de interes dedicată personalităţii lui Ramiro Ortiz (Chieti, 1 iulie 1879 - Padova, 26 iulie 1947). Autorul, prof. Riccardo La Rovere, a predat la Gimnaziul „Ramiro Ortiz” din Chieti, orașul în care s-a născut fondatorul Seminarului de Italiană din București, al revistei „Roma”, al Institutului Cultural Italian din București, eminent filolog și traducător din română. Profesorul Riccardo La Rovere ne propune o monografie cu reconstituirea pentru prima dată a arborelui genealogic al familiei Ortiz și accentul pe legăturile acestuia cu regiunea sa natală, Abruzzo.

Arborele genealogic al ramurii Ortiz poate fi vizualizat clicând aici.
Arborele genealogic al ramurii Ruzzi poate fi vizualizat clicând aici.


O altă biografie a lui Ramiro Ortiz


Ortiz și regiunea Abruzzo

După primele abordări metodologice, observăm că Ortiz este mult mai apropiat de rudele care provin dinspre partea maternă. Cartea autobiografică Posseggo una villa, publicată în 1935, la vârsta de 56 de ani, este dedicată descrierii rudelor materne, pe parcursul a cel puțin o jumătate din pagini. Pe de altă parte, nu se știe nimic despre linia paternă a familiei. A fost nevoie să căutăm și să găsim o copie rară a nuvelei Rovine scrisă de Ortiz în 1899 și publicată de Pierro pentru a obține informații despre familia din partea tatălui.
Această nuvelă, scrisă la vârsta de douăzeci de ani, ne arată toată acea impetuozitate tinerească care îl face pe Rajna, veneratul său profesor, să spună: „Tinere, scrii prea mult, trebuie să scrii mai puțin”. De fapt, în această nuvelă toate par a fi exagerate. Chiar și punctuația. Este repetitiv atunci când le descrie pe femeile care cosesc sub soarele de august sau mănunchiurile de trandafiri ale verișoarei sale.
În această nuvelă, Ortiz amestecă informațiile adevărate cu cele care în parte adevărate. După ce a descoperit că bunicul său Ermando și socrul său Clodomiro nu sunt rude foarte prezentabile, a decis să-l „împrumute” de la unchiul său Oreste pe socrul acestuia și să-l transforme în unchiul său și, cu această ocazie, îi schimbă și numele, din baronul Don Bernardo Cornacchia în baronul Kaufmann, cu siguranţă mai teutonic. Este aproape adevărat că se îndrăgostește de o verișoară din Civitella, care se numește Bice dar pe care o va numi Cesira; spune adevărul atunci când descrie casa tatălui său înnegrită de fumul furiei burbone.
Se observă câtă diferență există între impetuozitatea tinereții și calmul și seninătatea maturității. În amintirile sale din copilărie, Ortiz aproape că nu vorbește niciodată despre Chieti. Face doar o singură referire în cartea sa autobiografică, Posseggo una villa: „ ... acolo se ajungea printr-o coborâre foarte abruptă: coasta, care a reprezentat pentru unchiul Peppino (care suferea de astm) obstacolul insuperabil pentru a „merge la Chieti”, cum spunea el, de parcă s-ar afla la mulți kilometri distanță și nu doar la câteva sute de pași de coastă”. Apoi, cu referire la tatăl său care „era un cultivator pasionat de flori şi în balconul mare al casei din str. S. Agata a creat o adevărată grădină, una dintre cele șapte minuni ale orașului Chieti, o adevărată glorie a micii urbe din Abruzzo”. Nu se simte atât de mult din Chieti, cât din Abruzzo.
Chiar din primul rând al cărţii, afirmă: „Am o vilă în Abruzzo ...” continuând „Vila este acolo, în Abruzzo-ul meu înzăpezit”, acea vilă care i-a indus în eroare pe cititorii distrați și neatenți care nu au ajuns la ultimul rând: „Dar, atunci ... vila ta ... este cimitirul?”. Se simte abruțez când scrie: „Atunci ... am crescut, iar afecțiunea, cu toată că era vie, conform obiceiului și caracterului abruțez, ne-a fost ascunsă dintr-o pudoare toată abruţeză de a arăta ce simţi”. Sau: „gogoșile din aluat dospit și prăjite în uleiul puternic și verzui al măslinilor din Abruzzo”, sau „broccoli căliţi în aroma puternică a uleiului, acel ulei abruţez verzui care nu este excesiv de rafinat, dar atât de delicios în aroma sa amară de măsline adevărate”, sau când laudă vinul abruţez: „Maria del Casino venea cu o tavă cu biscuiți și pahare care se zgâlțâiau jucăuș la orice zgâlţâire. Se vărsa Marsala (sau vinul tipic abruţez, care este chiar mai bun decât Marsala)”.
E abruţez şi când amintește de remediul folosit pentru calmarea arsurii surorii sale: „Pe arsură, după obiceiul abruțez, s-a pus o cataplasmă de cartof crud ras, care a făcut minuni”, sau în modul de a lega prieteniile: „Îmi amintesc că m-am împrietenit cu o fată de vârsta mea după obiceiul poetic abruțez ce permite să-ți exprimi simpatia, fără scopuri practice, fără nicio consecință pentru viitor”. De San Giovanni se trimite unei persoane de sex feminin sau masculin un „buchet” (ramaietto) din flori proaspete sau din confetti de Sulmona, dispuse sub forma unei ramuri cu flori. De San Pietro, dacă „buchetul” este acceptat (și, desigur, este întotdeauna acceptat pentru că nimeni nu este pus în situația de a fi refuzat fiindcă se știe că darul are un caracter simbolic), primești în schimb un alt „buchet” și se leagă astfel prietenii „de flori”.
Amintește şi de climă: „... în seră erau cultivate flori și plante străine care nu puteau rezista iernii din Abruzzo, uneori foarte aspre”. Își amintește apoi de copilăria sa: „Sf. Iosif și Sf. Luigi Gonzaga, sfinții castității, sfinții copilăriei mele pure, ai copilăriei mele în Abruzzo, castitate care m-a făcut să plâng cu rușine și groază în insolenţei uneia napolitane dintr-a opta, în fața căreia mă simțeam pierdut, abătut, contaminat; eu, micul abruțez obișnuit cu aerul sănătos al munților mei, cu misterul sexual sănătos al naturii; eu, micul abruțez al garofiţelor de munte și al crinilor sfinților”.
În cartea sa Viaggio ai regni di Madonna Poesia, publicată de Campitelli, Foligno, în 1923, amintește în continuare de Abruzzo: „O, să poți mânca acele piersici pe care le cunosc, în acea dulce grădină paternă, acolo, în munții mei din îndepărtatul Abruzzo!”; și din nou, după o lungă, plictisitoare și cam inconsistentă dispută juridică, atunci când a intrat din nou în posesia  fermei și a grădinii tatălui său, scrie: „Am sărit în sus de fericire. M-aș fi întors în Abruzzo, m-aș fi întors în grădina tatălui meu ca stăpân”. Casa cu pricina a fost cea a bunicilor, dar printr-un testament ulterior, care s-a dovedit a fi fals, i-a fost atribuită servitoarei, celebra „Maria del Casino care, după moartea bunicii Agata, a rămas singura femeie din acea casă plină de bărbați şi își dădea ifose de stăpână”.
În lucrarea sa Medioevo rumeno, într-un studiu despre baladele populare românești, fiind un subtil comparatist, amintește o poezie populară din Abruzzo: „Cicirenelle teneve nu galle / tutte la notte ci iev’a cavalle...”, iar în Varia Romanica compară un vers din Decameron cu „o poezie pe care am auzit-o și eu în Abruzzo când eram adolescent: „sull’altalena non voglio andar:/mi fa venir il mal di mar”. În Studii sul canzoniere di Dante, pentru a ilustra modul în care poveștile populare de origine occitană sau în limba d’oil se răspândesc și sunt preluate și de Dante, el amintește „o melodie populară pe care o auzise cântată în copilărie și care spunea: te voje fa’ ‘na case e ‘na cucine/’na fenestrella pe cce fà ll’amore;/quand’è belle lu prime amore,/ chi de te se vo’ scurdà!”.
Amintește de Abruzzo atunci când Rajna îl mustră cu afecțiune, „publicaţi prea mult”, iar el se apără citând proverbul „A trebuit să fiu şi Marta şi Magdalena. Pentru a răspândi cultura italiană a trebuit să fiu învățător, profesor de gimnaziu, profesor universitar și puţin şi... jurnalist”.
Un alt fir subțire leagă Abruzzo de Ortiz sau, mai bine zis, Abruzzo și filologia. Ortiz îl menționează adesea în studiile sale pe compatriotul său Cesare De Lollis, îl are ca profesor la Napoli pe molisanul, dar pe atunci încă abruțez, Francesco D'Ovidio, este recomandat pentru catedra de limbi și literaturi neolatine de la Universitatea din Padova de Vincenzo de Bartholomeis, aquilanul din Carapelle Calvisio care va prelua apoi de la Cesare De Lollis catedra de istorie comparată a literaturilor neolatine de la Genova. Din Teramo este Camillo Guerrieri Crocetti, născut în 1892, profesor de filologie romanică și literatură spaniolă la Universitatea din Genova. Guerrieri Crocetti va publica, în 1947, Banchetti tragici nelle letterature romanze de Ortiz, la editura Romano Moderna din Genova, în „Colecția: Studii de filologie neolatină”, al cărei responsabil era. Un alt filolog este Luigi Di Benedetto, mai tânăr cu zece ani, fiind născut la 2 iunie 1889 la Introdacqua, un oraș în apropiere de mai cunoscuta Sulmona. Cu toții par a fi copiii filologului chietin Pasquale De Virgilii care în 1835 a fondat revista literară „Filologia Abruzzese”.

Ortiz şi D'Annunzio

Un dualism nerezolvat. Ortiz își explicitează poziția personală față de D'Annunzio prin versurile lui Catullus, „Odi et amo”. „Nu am putut să accept amoralismul și estetismul său. Este ceva fals la el și la arta lui. Dar atunci când este sincer, sunt încântat. Iubesc”. Această antipatie personală are origini foarte îndepărtate. Ortiz era încă un copil, iar doi elevi au venit acasă pentru ca tatăl său să le corecteze versurile. Cei doi erau Edoardo Scarfoglio și Gabriele D'Annunzio. Acesta din urmă frecventa casa Ortiz pentru că tatăl său fusese nașul mamei lui Ramiro. Erau toți trei în salonul galben, așteptând, când D'Annunzio se întoarce spre micul Ramiro și îi spune: „Vino mai aproape, că nu te mănânc”. Ortiz nu înțelege semnificația acelui cuvânt, dar recunoaște tonul batjocoritor și rău, așa că se îndepărtează supărat.
Acest impact a fost neplăcut pentru micul Ramiro. Va avea posibilitatea să-l întâlnească din nou. Pe când era student, se afla în vacanță ca oaspete al familiei Obletters, pe moșia acestora de la Villa Reale, pe drumul care duce de la Chieti la mare. Aici are ocazia să-l întâlnească pe Michetti, pe care îl vedea adesea pe străzile din Francavilla în excursiile lor cu bicicleta. Michetti este şi el un biciclist bun și pedalează adesea împreună. La un moment dat îl întâlnesc pe D'Annunzio călare pe malul mării. Se întâlnesc din nou acasă la Michetti, fiind invitați la prânz. Impresia de antipatie se va accentua.
Timpul trece și Ortiz scrie: „Iubesc arta lui D'Annunzio, marea artă a Electrei și a lui Alcione, a  marilor ode, dar această prețiozitate a ei mi se pare și astăzi cel mai mare defect al operei lui Gabriele D'Annunzio”. Pe scurt, continua dispută dintre admirație și antipatie.

Începuturile

La Napoli, după ce a terminat liceul, s-a înscris la Facultatea de Litere, unde a absolvit cu brio în 1902, cu o teză de filologie romanică intitulată: Le imitazioni dantesche e la questione cronologica nelle opere di Francesco da Barberino,avându-i ca profesori pe Bonaventura Zumbini, Michele Kerbaker și Francesco D'Ovidio.
În perioada universitară a scris în revista „Flegrea”, al cărei director va fi mai târziu, în „Fanfulla della Domenica” și „Marzocco”. A obținut o bursă pentru a urma cursurile la Institutul de studii superioare și postuniversitare din Florența. Vestea a fost sărbătorită printr-un cadou de la tatăl său, o pereche de pantofi de culoare galbenă, din piele de capră. Cadou care, pe de o parte, îl gratifică pe băiat, pe de altă parte, ține cont de bugetul unei familii numeroase.
La scurt timp după aceea, cu faimoșii pantofi, o valiză din pânză cerată și o umbrelă „electrică” (o umbrelă cu deschidere automată, n.r.), tânărul Ramiro pleacă la Florența. Aici îi va avea ca profesori pe Pio Rajna, Ernesto Giacomo Parodi și Guido Mazzoni. Din 1903 până în 1907, călcând pe urmele tatălui său, a predat în gimnaziile din Lucera și Salerno, apoi la liceul „Vittorio Emanuele” din Napoli.
În 1908 s-a căsătorit la Napoli cu Bice Ortiz, verișoara sa din Civitella, care îl va urma mereu în călătoriile sale și căreia îi va dedica cuvinte afectuoase în Viaggio ai regni di Madonna Poesia: „Ție, Bice a mea, ale cărui mâini blânde și generoase răsfiră flori peste tot în camera chinului și a încântării mele; Ție care ai ales partea cea mai grea pentru a-mi lăsa timpul să călătoresc pe tărâmul Madonnei Poesia, îți dedic aceste pagini care ți se cuvin: pentru sacrificiul tău senin de fiecare zi”.

 



Riccardo La Rovere
Traducere de Ioana Drăgulin
(nr. 11, noiembrie 2020, anul X)