O altă biografie a lui Ramiro Ortiz (prima parte)

În colaborare cu Doina Condrea Derer, distinsă italienistă de la Universitatea din Bucureşti, publicăm o lucrare de interes dedicată personalităţii lui Ramiro Ortiz (Chieti, 1 iulie 1879 - Padova, 26 iulie 1947). Autorul, prof. Riccardo La Rovere, a predat la Gimnaziul „Ramiro Ortiz” din Chieti, orașul în care s-a născut fondatorul Seminarului de Italiană din București, al revistei „Roma”, al Institutului Cultural Italian din București, eminent filolog și traducător din română. Profesorul Riccardo La Rovere ne propune o monografie cu reconstituirea pentru prima dată a arborelui genealogic al familiei Ortiz și accentul pe legăturile acestuia cu regiunea sa natală, Abruzzo.

Arborele genealogic al ramurii Ortiz poate fi vizualizat clicând aici.
Arborele genealogic al ramurii Ruzzi poate fi vizualizat clicând aici.


O altă biografie a lui Ramiro Ortiz


„Sămânța a dat roade și aceasta este dovada faptului că solul a fost fertil. Cât despre cel care a semănat-o, el nu era altceva decât un plugar umil și cinstit, cu dragoste pentru meseria sa”. (R.O., Una professione di fede, Roma, 1927)

La câțiva kilometri de Teramo, cocoțată la aproximativ 600 de metri înălțime, se află cetatea Civitella del Tronto, așezată pentru a apăra cea mai nordică graniță a regatului napolitan. Originea sa datează din anul 1000, având parte de îmbunătățiri continue din partea puternicilor care au deținut-o de-a lungul timpului. Avea reputația unui așezări fortificate, puternice, încă de pe vremea lui Francesco Guicciardini, la momentul în care marele istoric toscan a consemnat războaiele istovitoare dintre Franța și Spania pentru dominarea peninsulei italiene. Scriitorul florentin a scris în lucrarea sa Storia d’Italia: „Civitella, un teritoriu mic, dar puternic”.
Ortizii, o importantă familie sevillană, ajung în Italia ca ofițeri borboni, fiind un fapt obișnuit, dar nu o regulă, ca ofițerii Regatului să fie de origine spaniolă. Evident, unii membri ai acestei familii au fost detașați la cetatea Civitella del Tronto.
Se poate să fi fost farmecul uniformei în ochii fetelor sau siguranța „salariului fix” pentru părinții lor, cert este că ofițerii garnizoanei au fost întotdeauna o partidă bună, fiind acceptați cu ușurință în familiile din Civitella. Iar printre aceștia există și un Ortiz.
„În noaptea dintre 23 și 24 octombrie 1860, comandantul, căpitanul Ermando Ortiz și treizeci și șapte de soldați ai Gărzii Naționale au învins două sute patruzeci și șase de briganzi și reacționari în apropiere de Bellante”. Știrea a fost preluată din La Regione – Rassegna di vita abruzzese, ottobre 1964, de Riccardo Cerulli.
Găsim un alt Ortiz, un anume Vincenzo, ca notar regal atunci când întocmește statutul formației muzicale din Civitella; însă mult mai important este rolul său de patriot. Este frumos să citim o scrisoare adresată fiului său Ermando, o scrisoare care este un imn al libertății: „un liberal încă din copilărie datorită acelor semințe ale libertății semănate în inima lui de Alessio Tullj, Generoso Cornacchia și Giuseppe Saliceti. El simțea nevoia să vorbească să scrie, să converseze, să meargă și să se oprească ca om liber, și în cele din urmă să doarmă și să se trezească liber”. Acesta poate fi considerat propriul testament politic.
Pe de altă parte, primele mișcări ale carbonarilor, chiar înainte de cele mai cunoscute revolte, izbucnite în 1821, care au fost descrise în cărțile de istorie, au izbucnit în Abruzzo în 1814 și mai precis în Città Sant’Angelo, care la momentul respectiv făcea parte din provincia Teramo. Acestea vor fi reprimate cu ferocitate de către guvernul central al lui Murat, mai întâi prin împușcarea și apoi prin decapitarea liderilor revoltei și așezarea capetelor acestora atârnând de poarta orașului, pentru a fi expuși batjocurii publice. În schimb, aceste victime au avut parte de sentimentele de milă ale compatrioților.
Vincenzo și Ermando, amândoi fervenți Carbonari, au suferit din cauza propriilor idei politice persecuții și arestări din partea organelor statului. În special Ermando; în 1848 a fost condamnat la 25 de luni de închisoare pentru că a fost găsit vinovat de atacul asupra fortului din localitate și de exportul de arme. În 1856, a fost denunțat pentru „deținerea de cărți și documente care tindeau să promoveze insubordonarea și anarhia”, iar în 1857 pentru „deținerea unor scrieri sectare”. Prin urmare, a fost obligat să se refugieze la Campli, localitate situată doar la câțiva kilometri distanță, dar care făcea parte din statul papal. Aici va asigura familiei, alcătuită din soția Lucrezia Di Serafino, fiica sa Angelica, care s-a născut la Campli la 1 martie 1844, ce se va căsători cu Leopoldo Iodice, cancelarul curții locale în 1865, siguranța necesară, și va locui până la vârsta de 92 de ani, stingându-se din viaţă la 19 ianuarie 1936. Fiica Ezilda, care s-a născut în 1829, s-a căsătorit cu Francesco Casimirri și a murit la Campli la 27 iulie 1927. Ceilalți doi fii mai mari, Giusto și Clodomiro, își vor sprijini tatăl în răspândirea ideilor ce priveau unitatea și independența Italiei.
Atunci când vântul revoluționar a doborât statul burbon, Ermando a luat parte la viața politică a țării sale, devenind secretar municipal. Dar, într-un raport al delegatului P.S. din Civitella del Tronto, datat 18 ianuarie 1864, este descris ca fiind o „persoană foarte coruptă”.

Clodomiro Ortiz s-a născut la Civitella del Tronto la 28 septembrie 1837, având ca mamă pe Lucrezia Di Serafino și un tată necunoscut. El va fi recunoscut ca fiu natural de Ermando Ortiz cu actul notarului Giuseppe De Cesaris din 5 septembrie 1857. Tot în raportul menționat mai sus și Clodomiro este descris în cuvinte negative: „a abuzat de poziția sa de diriginte al oficiului poștal din Civitella del Tronto, permițându-și să deschidă scrisorile pentru a afla informații despre activităților familiilor locale și a elimina tot ceea ce ar fi putut fi dăunător pentru tatăl său”. Mai mult, „conduita sa morală nu este lăudabilă” prin faptul că a avut doi copii cu o femeie pe care o amăgea cu promisiuni de căsătorie, în timp ce era gata să se căsătorească cu o altă fată.
Din legătura pe care a avut-o cu Fortunata D’Altobrando au rezultat șapte copii, mai exact: Emilio (7.11.1864 - 12.01.1866), Albina (născută în 6.12.1865), Luisella (21.7.1868), Gaetana (28.11.1871), Emma (24.03.1876 - 29.04.1878), Bice (23.02.1878 - 1925) și Ermando (26.11.80). Clodomiro a murit în 1884.
Giusto Ortiz s-a născut la Civitella del Tronto la 16 septembrie 1845, avându-i ca părinți pe Ermando și Lucrezia Di Serafino. Aceasta din urmă a murit pe 5 septembrie 1856. Ermando s-a recăsătorit la 15 martie 1861 cu Marianna Cimiconi, care s-a născut la Civitella în 6 iunie 1824, în familia alcătuită din Antonio, care avea o bună situație financiară, și Liberata Afflitti. Caterina se născuse pe 4 martie 1860, următorii copii fiind: Oreste, care s-a născut pe 21 martie 1862, și Clelia, pe 4 martie 1865. Pe Oreste îl vom întâlni din nou la sfârșitul anului școlar 1885-1886, la momentul în care și-a sărbătorit diploma de topograf și contabil la institutul tehnic „Comi” din Teramo.
Tot din raportul delegatului P.S. din Civitella del Tronto, rezultă că Giusto Ortiz este „un tânăr extraordinar din toate punctele de vedere, iar conduita sa a fost întotdeauna lăudabilă, atât din punct de vedere politic, cât și moral”. A urmat liceul „Melchiorre Delfico” din Teramo, pe care l-a absolvit în anul școlar 1869-1870. Evident, și-a continuat studiile și a absolvit literatura. După ce a predat în școlile tehnice din Teramo, în 1874 s-a mutat la Chieti pentru a preda la liceul-gimnaziu „G.B. Vico”. Aici se întâlnește și se căsătorește cu Filomena Ruzzi, care provenea dintr-o familie foarte bogată ce deținea mai multe magazine de țesături. Nunta va fi celebrată în catedrala din Chieti la 12 octombrie 1878.
Filomena Lorenzina Carolina s-a născut la 11 august 1852, tatăl fiind Don Antonio, în vârstă de 45 de ani, iar mama Agata Di Giovanni, în vârstă de 42 de ani. Va avea o soră și trei frați. Sora sa este Francesca, care s-a născut în 1836 și a murit pe 20 aprilie 1905, ce s-a căsătorit cu Michele Quadrini, un notar care nu s-a bucurat de condiții economice bune, împreună având patru fiice: Anna, Emilia, Bruna și Filomena. Cei patru frați au fost: Giustino (unchiul Titino, cel care se ocupa de toate problemele), care s-a născut în 1846 și a murit la 25 decembrie 1920, şi s-a căsătorit cu Vincenza Signesi; Fiorangelo, cunoscut sub numele de Florindo, de meserie grădinar, care s-a născut în 1849 și a murit pe 9 iulie 1917, care s-a căsătorit cu Camilla Ubaldi și vor avea un fiu, Vittorio, care se va căsători cu Margherita Palombaro, fiica proprietarului unei vechi farmacii cu același nume, ce fusese înființată în 1801; Peppino care, în anii '60, a renunţat la sutană pentru a fi publicist la Florența, pentru ca apoi să revină la hainele preoţeşti, și Gaetano, care s-a născut în 1838 și a murit la 3 decembrie 1908, fiind căsătorit cu Bianca Santini.
„Unchiul Gaetano”, ne spune Ortiz, „cheltuia foarte mult, îi plăcea atât să se bucure cât și să-i facă pe oameni să se bucure și, ca urmare, nu este greu de înţeles că toată averea unei familii foarte bogate alcătuită din magazine de țesături, case din oraș, ferme și podgorii a dispărut cu totul în fum”.

Filiația lui Giusto Ortiz este numeroasă. Regăsim două persoane care se vor remarca în domeniul literaturii: Maria și Ramiro. Maria este al doilea copil și s-a născut la Chieti la 10 martie 1881. Licenţiată în litere la Universitatea din Napoli, se va angaja ca ajutor de bibliotecar la Biblioteca universitară din Catania la 1 aprilie 1906. Ulterior a fost transferată la cea din Genova. Din 1909, o regăsim la Alessandrina din Roma, abia în 1913 a reușit să obţină transferul la Biblioteca Națională din Napoli. Aici va lega o prietenie de lungă durată cu Benedetto Croce și familia acestuia.
În casa sa din Arenella, la Napoli, a organizat un mic cenaclu cultural unde a invitat tineri intelectuali precum Luigi Russo, Francesco Flora, Roberto Pane, Raffaello Piccoli, Gino Doria, Giuseppe Citanna, Maria și Gina Algranati. A fost întotdeauna disponibilă pentru a ajuta studenții la redactarea tezelor, pentru a oferi sfaturi și sugestii, fără să dea dovadă de atitudini pedante, având, mai degrabă o grijă specifică unei surori mai mari. În această casă va continua să trăiască și tatăl Giusto care era bătrân și paralizat.
În 1919, a fost promovată bibliotecară și în 1925 a fost transferată la Roma pentru a conduce mai întâi Biblioteca de arheologie și istoria artei și apoi, în 1933, Biblioteca Alessandrina. Din 1935 a devenit director al Bibliotecii orașului Roma ce fusese inaugurată de puțin timp, unde a rămas, cu gradul de director bibliotecar, clasa I, până la pensionare. Între timp, a câștigat concursul pentru catedra de limba și literatura franceză de la Universitatea din Messina, la care însă a renunțat pentru a nu părăsi Biblioteca.
Maria Ortiz este o figură proeminentă în mediul cultural napolitan. Colaboratoare a mai multor reviste literare, a fost, de asemenea, traducătoare a clasicilor francezi (Racine, Corneille, Flaubert, etc.). În 1957 a fost distinsă de președintele Republicii, Giovanni Gronchi, cu medalia de aur pentru merite deosebite în educaţie, cultură și artă. A murit la Roma pe 20 iunie 1959.

Ramiro Vincenzo Antonio Graziano s-a născut la 1 iulie 1879 într-o casă de pe Via Orientale, mai precis pe Aleea Cauta nr. 72, care era una din străzile sale laterale. Casa se află la periferia orașului, într-o zonă insalubră din cauza prostului obicei al grădinarilor de a folosi apă stătură pentru a-și uda legumele. Un ziar local, „Lo Svegliarino” din 25 iunie 1890, a relatat că „în ședința penală susținută de adjunctul magistratului Cav. Moscone, regăsim șapte grădinari care se încăpățânau să ude cu această apă stătută propriile legume, apă care ajungea apoi în stradă, existând pericolul dezvoltării malariei, motiv pentru care aceştia au fost condamnaţi să plătească o amendă de cincizeci de lire fiecare, inclusv la plata cheltuielilor judiciare”. În apropiere se mai aflau și grajdurile companiei Fiocca, care se ocupa de transportul public cu diligențe trase de cai.
Prin urmare, familia Ortiz s-a mutat în cealaltă parte a orașului, în cartierul Trivigliano, astăzi S. Maria, unde a locuit mai întâi la ultimul etaj al Palazzo de' Pasquale, lângă biserica S. Agata, apoi în Palazzo de' Laurentis în Via Toppi, lângă turnul cu același nume. În Chieti, Ramiro își petrece copilăria între jocurile cu numeroșii săi veri și vizitele la rude. Vara, se va plimba împreună cu familia de-a lungul bulevardului S. Andrea, o stradă mărginită de copaci care reflectă moda bulevardului parizian, construită în timpul ocupației franceze, pentru a lega orașul de spitalul militar, situat în fosta mănăstire S. Andrew. Întreaga zonă este o bună destinație pentru mersul pe jos și un loc de întâlnire pentru cei care merg acolo să se bucure de frumoasa panoramă. Bulevardul care iese din oraș este mărginit pe partea dreaptă de vila Nolli, cu parcul său plin de stejari, în timp ce în fundal, în partea de sus, domină vila Frigerj. Pe partea stângă, începând cu Largo della Trinità, există o frumoasă clădire folosită pentru băi publice, urmată de Palazzo Leonelli, construit în secolul al XIX-lea și o casă mică a lui D'Ettorre, care are o arhitectură neoclasică. Atunci când în 1893 lucrările au fost finalizate, orașul s-a îmbogățit cu o grădină magnifică, dotată cu o varietate remarcabilă de plante, scaune din lemn, o fântână mare – cumpărată la Paris pentru Expoziția Universală din 1890 – un lac artificial și un chioșc unde se asculta muzică.
Un alt loc de plimbare va fi strada dedicată la acea vreme lui Ferdinando Galiani, cu vitrine strălucitoare și la modă; nu degeaba Chieti este supranumit micul Napoli. Plimbarea este, de asemenea, favorizată de faptul că străzile sunt bine iluminate. De fapt, Chieti în 1894 a fost printre primele orașe din regat care s-a echipat cu iluminat public pe scară largă având 239 de „becuri” pentru uz public și 1213 pentru uz privat.
Tânărul Ramiro îşi frecventează prietenii de școală și crește animale mici, dar fără să neglijeze studiul. Bineînțeles, a fost favorizat de un mediu familial cultivat și stimulant, având el însuşi remarcabile calități. „Lo Svegliarino” din 25 octombrie 1891 a publicat lista elevilor premiați la Liceul-Gimnaziu „G.B. Vico”, iar printre aceștia se numără și Ramiro care a primit o „mențiune de onoare pentru toate materiile”. Vorbim despre anul școlar 1890-1891. Iar acest lucru se va întâmpla din nou în anul următor.
În 1898, tatăl său se va muta la Napoli pentru a asigura continuitatea studiilor pentru numeroșii săi copii și va merge să predea la liceul „Antonio Genovesi”, în timp ce Ramiro își va continua studiile la liceul „Umberto l”. În afară de Ramiro și Maria, Giusto Ortiz are alți copii: Vittorina, Clodomiro, Virginia, Ruggiero, Eugenia, Cornelia și Silvia. Transferul la Napoli va permite tuturor copiilor să își încheie studiile. După perioada petrecută la Napoli, familia se va muta definitiv la Roma pentru a se reuni cu Maria, care între timp se mutase în capitală.
Maria, prin carisma sa devenise deja „mater familias”. Maria, Virginia, Silvia și Eugenia nu se vor căsători și vor locui împreună în aceeași casă. Vittorina a publicat o lucrare despre Poemetti latini de Pascoli în 1919 și s-a căsătorit cu prof. Aldo Cugini. Cornelia a editat în 1911 La Marfisa bizzarra de Carlo Gozzi pentru Laterza din Bari. S-a căsătorit cu Antonio Bussagli, chimist, fizician și matematician, cofondator al Institutului Seroterapic şi Vaccinogen „Sclavo” din Siena. Fiul său Mario devine unul dintre cei mai importanți orientaliști. După cel de-al doilea război mondial se întoarce la Roma ca invitat al omniprezentei mătuși Maria. Toate surorile, cu excepția Mariei, vor deveni apreciate profesoare de liceu la Roma.
Clodomiro s-a născut în 1884, a fost angajat al Credito Italiano începând cu 10.07.1911. În timp va deveni director al diferitelor filiale din Napoli, Torino și apoi Livorno ale băncii, și va muri la 22 octombrie 1939 de un atac de angină pectorală. Se va căsători cu Renata Varvara și va avea trei copii: Giusto, Biancamaria și Elena. Aceasta din urmă s-a născut la Genova pe 12.04.1918.
Ruggiero s-a născut în 1893 și a fost la rândul lui un colaborator al Credito Italiano, fiind angajat la 13.01.1921, dar nu va avea timp să facă o carieră, deoarece se va stinge prematur la 27.01.1937, de aceeași boală care îl lovise și pe fratele său.



 



Riccardo La Rovere
Traducere de Ioana Drăgulin
(nr. 10, octombrie 2020, anul X)