Divorţ în stil italian. Începuturile

Dincolo de jumătatea secolului al XX-lea, un baron sicilian, îndrăgostit de nepoata sa minoră, dar căsătorit de doisprezece ani şi aflat în imposibilitatea de a divorţa, îşi dă seama că legea italiană este mult mai blândă cu cei care îşi spală onoarea prin asasinat, aşa că plănuieşte să îi găsească soţiei Rosalia un amant, să îi surprindă, să îi omoare, să ispăşească pedeapsa blândă şi, revenit în libertate (în toată libertatea!), să se poată căsători cu femeia iubită. Cine nu îşi aminteşte de filmul lui Pietro Germi Divorzio all’italiana (1961), fie măcar şi datorită distribuirii frumosului Marcello Mastroiani în rolul baronului Fefè?
Dar lucrurile începuseră exact cu un secol mai înainte, de la o altă Rosalia, astăzi uitată de mulţi sau necunoscută de şi mai mulţi: protagonista piesei lui Paolo Giacometti La morte civile (1861). Şi acea Rosalie este omorâtă de soţul Corrado, dar, exact aşa cum spune şi titlul, omorâtă civil. Căsătoriţi din dragoste, cei doi tineri se lovesc de opoziţia familiei tinerei soţii, deşi aceasta este deja însărcinată. Pentru că nu reuşesc să o readucă acasă, fratele ei decide să o răpească. Îndrăgostitul află, îl pândeşte, cei doi se încaieră, iar Alonzo este omorât. Corrado este condamnat la muncă silnică pe viaţă şi îşi părăseşte mica familie când fiica Ada are abia un an. Rosalia, „măritată şi văduvă în acelaşi timp”, disperată, alungată de toţi, apăsată de culpa morţii îndurerate a mamei, rătăceşte pe străzile Cataniei cerşind mila trecătorilor pentru ea şi copila bolnăvicioasă. Norocul îi surâde în persoana unui medic ce şi-a pierdut de curând soţia şi fiica Emma chiar la naştere. Binefăcătorul decide să le ia pe cele două la el, să o crească pe Ada ca Emma, oferindu-i o viaţă onorabilă şi îndestulată, în locul celei tarate de culpa părintelui biologic, ceea ce ar fi constrâns-o la oprobriul public. Rosaliei nu îi poate oferi prea multe, pentru că ea este nevoită de lege să rămână pentru totdeauna legată de un asasin închis, lipsită de orice mijloc de subzistenţă, dar şi de libertatea de a găsi sprijin într-un nou soţ. Aşa că vor conveni ca ea să îşi piardă în ochii societăţii prerogativele de mamă şi să accepte ca în viaţa propriei fiice să fie doar guvernanta. Astfel cred Arrigo Palmiri şi Rosalia că vor putea duce o viaţă retrasă, în perfectă moralitate. Doar că, deja pe fundalul de animozitate creat de bârfa meschină a locuitorilor din satul calabrez în care s-au retras cei trei, în care monseniorul este decis să o alunge pe femeia în ochii lui imorală, apare întâmplător soţul evadat după treisprezece ani de recluziune. Susţinut de reprezentantul Bisericii, asasinul fugar este îndemnat să îşi reclame drepturile maritale şi, mai ales, pe cele parentale. Din fericire, Arrigo şi Rosalia reuşesc să îl convingă pe Corrado că binele Adei/Emmei este mai presus de dorinţa lui de a fi iertat şi iubit şi acesta decide să le ofere celor două libertatea. Singura libertate pe care legea italiană o permitea: „criminalul dezleagă legăturile pe care le făcuse omul cinstit” şi se omoară. Astfel, el declară ceea ce toată Italia ştia şi ceea ce legea („constituţia civilă ... curia de la Roma ... conciliul de la Trento”) se încăpăţâna să apere: bărbatul este „îngropat de viu într-un mormânt ... dar femeia? Biata supravieţuitoare, văduva condamnatului, acoperită de ruşine, cerşetoare, dispreţuită, trebuie să păstreze credinţă unui pat conjugal care nu mai există, pe care legea i l-a luat; trebuie să-i poruncească inimii să nu mai bată, sângelui să nu-i mai fiarbă în vene la vârsta pasiunii, altfel trece drept adulteră, stricată”. Iar cortina cade peste cuvintele lui Arrigo: „Priviţi, legiuitori!”
Era chiar anul naşterii Regatului Italiei, al naţiunii italiene aşa cum o ştim astăzi, iar strigătului personajului aveau să i se unească cele ale multor politicieni sau activiste pentru drepturile femeilor, care, cu intermitenţe, uneori de neexplicat, uneori lungi de decenii, vor lupta pentru legiferarea divorţului în Italia.
De fapt, chiar în primii ani ai secolului al XIX-lea, pe actualul teritoriu al Italiei, mai precis în Regatul Neapolelui, o zonă aflată sub controlul lui Napoleon prin cumnatul său Joachim Murat, acţionase un cod civil care permitea, printre altele, divorţul şi căsătoria civilă. Cărturarul Benedetto Croce nu a reuşit să ateste decât trei cazuri de divorţ, fie pentru că rezistenţa tradiţiei catolice era foarte puternică în familiile italiene, fie pentru că judecătorii, ameninţaţi cu excomunicarea, puneau în calea doritorilor cât mai multe şi mai insurmontabile obstacole.

Prima propunere de lege a divorţului a apărut în Italia unită în 1878 (perioada în care divorţul era reintrodus în Franţa) şi a fost înaintată de Salvatore Morelli, deputat de Salento. Înainte apăruse însă primul roman dintre foarte rarele care vorbesc despre această chestiune arzătoare: Il divorzio (1976) al lui Francesco Meleri, în care divorţul este prezentat ca o alternativă la moarte. Deşi propunerea lui Morelli nu a avut succes, politicianul nu s-a descurajat şi doi ani mai târziu a readus-o în discuţie, din păcate cu acelaşi rezultat. În acelaşi an el a murit, dar ideile sale au fost preluate şi repuse periodic în discuţie în 1882, 1883, 1892. Însă abia în 1902 o lege a divorţului părea să înceapă să prindă contur, după ce guvernul Zanardelli înaintase un proiect de lege modificat substanţial după Discursul Coroanei din acel an (în care regele se arăta favorabil, dar, se pare că regina ar fi declarat că, atâta timp cât trăieşte ea, divorţul nu va trece), care accepta desfacerea căsătorie în cazurile de abuz, de adulter, de condamnări lungi.
Adică situaţia Rosaliei şi a lui Corrado. Dar şi a Giovannei şi a lui Costantino din romanul Dopo il divorzio (1902) de Grazia Deledda (1871-1836), lucrare azi uitată chiar şi de mulţi critici, nu doar de public. Alături de alţi intelectuali ai vremii, romanciera sardă este atât de entuziasmată de ideea unei asemenea legi, dar şi atât de convinsă că aceasta chiar va trece, încât îi permite protagonistei ei ca, după condamnarea pe nedrept a soţului pentru asasinat la douăzeci şi şapte de ani de muncă silnică, să aibă libertatea de a se folosi de noua lege şi să îşi întemeieze cererea de desfacere a căsătoriei tocmai pe perioada foarte lungă în care soţul ei avea să lipsească de acasă. Eliberată, se recăsătoreşte civil cu un bogătaş local, Brontu Dejas, cu care va avea şi o fiică, dar şi un mariaj destul de nefericit. Viaţa tuturor personajelor este dată peste cap când, aflat pe patul morţii, adevăratul asasin mărturiseşte fapta, iar legea îl eliberează şi pe Costantino, care revine în sat, îşi reîntâlneşte fosta soţie, cu care începe o relaţie adulteră.
Prin singularitatea destinului său editorial, romanul deleddian este cea mai bună expresie a dezbaterilor vremii referitoare la divorţ: legea cade la vot (400 la 18!), dar şi în uitare, iar autoarea reface romanul pentru republicarea din 1920 (an în care chestiunea încingea discuţiile dintre socialişti şi catolici) cu titlul oximoronic Naufraghi in porto şi modifică şi soluţia oferită Giovannei: căsătoria cu Dejas nu mai poate fi decât religioasă.
Dar scriitoarele italiene nu abandonează aşa uşor şi încă mai încearcă să aducă ceva „combustibil” în această dezbatere. Tot în 1902 Anna Franchi (1867-1954), o scriitoare uitată astăzi, publică Avanti il divorzio, un adevărat Bildungsroman, în care pune în pagină viaţa sa conjugală făcută din abuzuri, violenţe, adultere, manipulare, dar şi perioada de după plecarea soţului muzician în America, împreună cu cei doi fii ai lor. Anna Mirello, alias Anna Franchi, începe lupta către independenţa economică, către dreptul la viaţă sentimentală, chiar dacă trebuie să plătească un preţ uriaş: pierderea statutului social, dar, mai ales, a custodiei fiilor. Autoarea, în principal jurnalistă, dorea astfel să continue (se pare că romanul a fost redactat pe nerăsuflate, între lunile mai şi noiembrie 1902) discuţia despre o posibilă lege a divorţului, iar deputatul Berenini, cel care înaintase proiectul socialiştilor, i-a scris prefaţa. Aşa se face că romanul alternează text şi paratext, dar şi ficţiune şi autobiografie.
După cum tot la autobiografie avea să facă apel şi Sibilla Aleramo (alias Marta Felicina Faccio, 1876-1960) când scria Una donna (1906). Un lucrător din fabrica în care tatăl protagonistei este inginer o violează, iar ea trebuie să se căsătorească cu el. Căsătoria nu este una fericită, cum – descoperă ea – nu era nici cea dintre părinţii săi: tensiunile fac ca mama ei să cadă pradă demenţei şi să ajungă într-un ospiciu, iar tatăl, prietenul şi confidentul intelectual al fetei, are o relaţie adulteră. Tânărul soţ se dovedeşte gelos şi violent, o închide pe Sibilla îndelung în casă, iar ea începe să nutrească, exact ca mama ei, gânduri sinucigaşe. Când cuplul se mută la Roma, tânăra începe să colaboreze la o revistă de femei, dar întâlneşte şi un bărbat cu care împărtăşeşte idealurile şi interesele. Crizele de gelozie şi violenţă se înteţesc, dar tânăra femeie nu se poate elibera din capcana acestui mariaj din dragoste pentru fiul său, pe care ar fi nevoită să îl abandoneze. În somn, soţul rosteşte numele uneia dintre colegele de redacţie ale Sibillei, iar ea decide că a venit momentul rupturii definitive. Cartea îi este dedicată fiului pierdut, în speranţa că va înţelege mecanismele mentale şi sociale care au împins-o pe mama lui la un gest pe care uriaşa majoritate a femeilor epocii nu îndrăzneau să îl facă.

Însă intervenţiile papalităţii, începute în 1902 de Papa Leon XIII, ieşit pentru prima oară din acel non expedit impus în 1868 de Papa Pius IX, continuate prin „pactul Gentiloni” (înţelegerea electorală din 1913 dintre Giovanni Giolitti şi Uniunea Electorală Catolică italiană, reprezentată de Ottorino Gentiloni) şi îngropate de Tratatul de la Lateran (1929) fac să mai treacă alţi treizeci şi patru de ani până când deputatul socialist Luigi Renato Sansone să înainteze Camerei deputaţilor un nou proiect de lege, în care se vorbea despre „divorţul mic”, cu aplicabilitate doar la căsătoriile în care unul dintre soţi dispăruse fără urmă, fusese condamnat la perioade de detenţie lungă, obţinuse divorţul în ţara de origine, alta decât Italia, sau încercase să îl ucidă pe celălalt soţ. Propunerea sa nici măcar nu a fost luată în discuţie, dar el, ajutat de colega Giuliana Nenni, o înaintează în 1958 Senatului. Care decide şi el să o ignore. În 1965, în chiar momentul de vârf al boom-ului economic italian, deputatul socialist Loris Fortuna înaintează Camerei un alt proiect de lege a divorţului, iar vremurile par să fie mai favorabile: Partidul Radical se mobilizează în sprijinirea iniţiativei sale, iar anul 1969, anul atâtor răsturnări de situaţii sociale în întreaga lume, nu este departe.
Aşa că la 1 decembrie 1970 a fost aprobată Legea nr. 898, referitoare la Disciplina dei casi di scioglimento del matrimonio, căci aceasta este formula folosită de legislaţia italiană, „desfacerea căsătoriei”. A intrat în vigoare la 18 decembrie 1970 şi a fost atacată în ianuarie 1971 de antidivorţişti, care doreau organizarea unui referendum pentru abrogarea legii, mai cunoscută ca Legea Fortuna-Baslini (deputatul liberal care i-a venit în ajutor colegului socialist). După o încercare de a rezolva chestiunea în Parlament (şi de teama unui rezultat prost la consultarea populară, dar şi de cea a unei noi altercaţii cu Vaticanul), la 2 mai 1974 italienii au mers totuşi la referendum. S-au prezentat 87,7% dintre cei care aveau drept de vot, iar 59,3% dintre ei au votat pentru păstrarea în vigoare a legii desfacerii căsătoriilor cetăţenilor italieni. Intervenţiile ulterioare (1978, 1987, 2015) nu aveau să aducă decât modificări de calendar ale aplicării ei, în sensul scurtării progresive a perioadei de separare necesară pronunţării divorţului, sau modificări de procedură, în sensul simplificării etapelor.
Statisticile ultimilor ani vorbesc de un număr în creştere al cererilor de desfacere a căsătoriilor italiene. Sincer, nu cred că cifrele vor putea fi vreodată reale, atâta timp cât niciodată nu se va cunoaşte numărul căsătoriilor italiene desfăcute în străinătate (soluţia pe care o aveau la dispoziţiei cei înstăriţi, care mergeau în Mexic sau în Republica San Marino, state care desfăceau şi căsătorii încheiate în alte ţări), dar, mai ales, nu se va cunoaşte niciodată numărul separărilor definitive dintre soţii italieni, obligaţi de peste o sută de ani de legislaţie civilă naţională să trăiască în cupluri paralele niciodată legitimate, să aducă pe lume copii ale căror drepturi nu puteau fi niciodată recunoscute. Adică, situaţii mult mai lovite de imoralitate decât ar fi fost despărţirea a doi oameni uniţi de Dumnezeu.