Papa Francisc, doisprezece ani de noi dinamisme și porţi deschise

A fost primul în multe privințe. Primul papă iezuit, primul papă originar din America Latină, primul care a ales numele lui Francisc fără un numeral, primul care a fost ales în timp ce predecesorul său era încă în viață, primul care a locuit în afara Palatului Apostolic, primul care a vizitat teritorii ce nu fuseseră atinse de un pontif – de la Irak până la Corsica –, primul care a semnat o Declarație de Frăție cu una dintre marile autorități islamice. A fost, de asemenea, primul papă care  a instituit un Consiliu de Cardinali împreună cu care să guverneze Biserica, a fost primul în a atribui roluri de responsabilitate femeilor și laicilor în Curie, primul care a inițiat un Sinod care a antrenat în primă instanță comunitatea de creștini, primul care a eliminat secretul pontifical pentru cazurile de abuz sexual și a scos din Catehismul Bisericii Catolice pedeapsa cu moartea. Primul, de asemenea, în a călăuzi Biserica în timp ce în lume nu este dezlănțuit „războiul”, ci mai multe războaie, mici și mari, purtate „pe bucăți” în zone din diferite continente. Un război care „este întotdeauna o înfrângere”, așa cum a repetat în cele peste 300 de apeluri, chiar și atunci când vocea îi slăbise, incluse în toate declarațiile publice de după izbucnirea violențelor din Ucraina și din Orientul Mijlociu. 

Procese. Cu toate acestea, Francisc, născut Jorge Mario Bergoglio, nu ar fi ținut, probabil, ca noțiunea de „primul” să-i fie asociată pontificatului său, proiectat în acești 12 ani nu spre a atinge obiective sau a câștiga recorduri, ci pentru a iniția „procese”. Procese în curs de desfășurare, procese realizate sau încă departe de a fi împlinite, procese probabil ireversibile chiar și pentru cei care îi vor succeda pe tronul lui Petru. Acțiuni care generează „noi dinamisme” în societate și în Biserică – așa cum a scris în foaia de parcurs a pontificatului, Evangelii gaudium –, mereu în orizontul întâlnirii, al schimbului, al colegialității. 

De la capătul lumii. „Începem acest drum, episcopul și poporul”, au fost primele cuvinte rostite de la Balconul Binecuvântărilor al bazilicii Sf. Petru, în seara zilei de 13 martie 2013, în fața unei mulțimi care umpluse Piața San Pietro timp de o lună, piață în lumina reflectoarelor după demisia lui Benedict al XVI-lea. Proaspăt nominalizatul papă, în vârstă de 76 de ani, ales de frații săi cardinali „de la capătul lumii”, a cerut binecuvântarea mulțimii. A vrut să recite un Ave Maria cu mulțimea, împleticindu-se într-o italiană pe care până atunci nu o practicase asiduu, având în vedere rarele vizite la Roma ale păstorului din Buenos Aires, gata să-și facă bagajele imediat după Conclav. Iar a doua zi, a dorit să salute de aproape populația, deplasându-se cu mașina în parohia Sant’Anna și apoi la bazilica Santa Maria Maggiore, mulțumindu-i protectoarei pontificatului său, Salus Populi Romani, căreia a continuat să-i aducă omagiu în fiecare moment important. De altfel, Francisc și-a exprimat dorința de a fi înmormântat tocmai în această bazilică.

Păstor în mijlocul obștii. Papa și-a arătat apropierea de popor, o moștenire a activității sale pastorale din Argentina, în toată perioada ulterioară, în diferite feluri: prin vizite în birourile angajaților Vaticanului, prin Vinerile Milostivirii din Anul Sfânt 2016, prin prezențe în locuri de marginalizare și excluziune, prin Joia Mare sărbătorită de fiecare dată în închisori, aziluri de bătrâni și centre de primire, prin turul lung al parohiilor din suburbiile Romei, prin vizite și telefoane surpriză. O apropiere pe care a manifestat-o în fiecare călătorie apostolică, începând cu prima în Brazilia în 2013, moștenită de la Benedict, cea de la care ne-a rămas fotografia cu papa-mobilul blocat în mijlocul mulțimii. 

Primul papă în Irak. Patruzeci și șapte au fost pelerinajele internaționale ale pontifului argentinian, realizate pe baza unor evenimente, invitații ale autorităților, a unor misiuni de efectuat sau a unui „imbold” interior, după cum el însuși a dezvăluit în zborul de întoarcere din Irak. Da, Irakul: trei zile în martie 2021 între Bagdad, Ur, Erbil, Mosul și Qaraqosh (Baghdida), teritorii și sate cu cicatrici de sorginte teroriste încă evidente, cu sânge pe pereți și corturile persoanelor strămutate de-a lungul străzilor, în mijlocul pandemiei de Covid și al preocupărilor generale privind securitatea. O călătorie pe care mulți îl sfătuiseră să n-o facă, din motive de sănătate și datorită riscului de atentate; o călătorie pe care însă Francisc a dorit-o mai presus de orice. „Călătoria cea mai frumoasă”, a numit-o constant el, primul papă care a pășit pe pământul lui Avraam, unde Ioan Paul al II-lea nu reușise să ajungă, și unde a purtat o conversație cu liderul șiit Al-Sistani. 

Poarta Sfântă din Bangui și cea mai lungă călătorie, în Asia de Sud-Est și Oceania. O bună încăpățânare l-a împins spre Irak, aceeași care în 2015 îl dusese la Bangui, capitala Republicii Centrafricane rănită de un război civil care chiar în zilele vizitei lăsa morți pe străzi. În țara africană, unde declarase că vrea să meargă chiar și cu prețul de a sări „cu parașuta”, Francisc a deschis Poarta Sfântă a Anului Sfânt al Milostivirii cu o ceremonie emoționantă, marcând și ea recordul unui An Sfânt inaugurat nu la Roma, ci într-una dintre cele mai sărace zone ale lumii. Iar dorința de a întreprinde cea mai lungă călătorie a pontificatului său, în septembrie 2024, la vârsta de 87 de ani, poate fi definită și ea drept bună încăpățânare: Indonezia, Papua Noua Guinee, Timorul de Est, Singapore. Cincisprezece zile, două continente, patru fusuri orare, 32.814 km parcurși cu avionul. Patru lumi diferite, reprezentând piesele portante ale magisteriului său: fraternitate și dialog interreligios, periferii și urgență climatică, reconciliere și credință, bogăție și dezvoltare în slujba sărăciei. 

De la Lampedusa la Juba. Nu putem uita, amintind călătoriile apostolice și vizitele pastorale, prima deplasare în afara Romei, pe mica insulă siciliană Lampedusa, scena unor mari tragedii migratorii, cu coroana de flori aruncată în Marea Mediterană, un „cimitir în aer liber”; protest reiterat și în dubla călătorie pe insula grecească Lesbos (2016 și 2021) în containerele și corturile persoanelor strămutate și ale refugiaților.
În istoria pontificatului lui Francisc, merită, de asemenea, semnalate călătoria în Țara Sfântă (2014), în Suedia, la Lund (2016), pentru sărbătorirea a 500 de ani de la Reforma Luterană, în Canada (2022), cu cererea de iertare din partea popoarelor indigene pentru abuzurile suferite de reprezentanții Bisericii Catolice. Apoi Republica Democrată Congo și Sudanul de Sud (2023), această din urmă deplasare împreună cu întâistătătorul anglican, arhiepiscopul Justin Welby, și moderatorul Adunării Generale a Bisericii Scoției, Ian Greenshields, pentru a sublinia dorința ecumenică de a vindeca rănile unui popor: așa cum îi implorase pe liderii sud-sudanezi, reuniți în 2019 pentru două zile de retragere în Santa Marta la Vatican, încheiate cu gestul eclatant de a le săruta picioarele.
De asemenea, Cuba și Statele Unite (2015), o călătorie pentru a pecetlui normalizarea relațiilor diplomatice între cele două țări: un eveniment istoric la care Francisc a lucrat luni de zile, trimițându-le lui Barack Obama și Raúl Castro scrisori în care-i îndemna să „înceapă o nouă etapă”. Obama însuși i-a mulțumit public pontifului. La Havana l-a întâlnit și pe Patriarhul Ortodox al Moscovei, Chiril, cu ocazia unei declarații comune de punere în practică a „ecumenismului carității”, angajament al creștinilor pentru o omenire mai fraternă; angajament devenit, peste ani, de o tragică actualitate – și în parte ignorat – odată cu izbucnirea unui război în inima Europei. 

Semnarea Documentului privind fraternitatea umană la Abu Dhabi. Nu în ultimul rând, dintre călătorii merită menționat și momentul Abu Dhabi (2019), cu Documentul privind fraternitatea umană semnat împreună cu marele imam al-Tayeb, încununând dezghețul cu Universitatea Sunnită Al-Azhar din Cairo, început cu o îmbrățișare la Santa Marta și încheiat cu semnarea unui text care a devenit imediat o piatră de temelie a dialogului islamo-creștin, inclus în mai multe Constituții. 

Enciclicele. Experiențe, dialoguri, gesturi trăite în timpul acestor călătorii s-au revărsat în documentele pontificatului. Patru sunt enciclicele: prima, Lumen fidei, pe tema credinței, în colaborare cu Benedict al XVI-lea; apoi Laudato sì, un strigăt pentru a invoca o „schimbare de rută” pentru „casa comună” îngenuncheată de schimbările climatice și exploatare, și pentru a stimula acțiunile de eradicare a sărăciei și accesul echitabil la resursele planetei. A treia enciclică, Fratelli tutti, coloana vertebrală a magisteriului, este rodul Documentului de la Abu Dhabi, o profeție – înaintea izbucnirii unor noi războaie – a fraternității drept cale unică pentru viitorul omenirii. În fine, Dilexit Nos, vizând reluarea tradiției și actualitatea gândirii „despre iubirea umană și divină a inimii lui Isus” și lansarea un mesaj adresat unei lumi ce pare să-și fi pierdut inima. 

Exortații apostolice și Motu Proprio. Șapte sunt exortațiile apostolice: de la Evangelii gaudium la C’est la confiance, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea Terezei de Lisieux. Între ele, exortațiile post-sinodale – Amoris Laetitia (Sinodul asupra familiei), Christus Vivit (Sinodul asupra tinerilor), Querida Amazonia (Sinodul pentru regiunea pan-amazoniană) –, Gaudete et Exsultate privind chemarea la sfințenie în lumea contemporană, Laudate Deum, o continuare ideală a enciclicei Laudato sì, completându-i apelul de a reacționa pentru Mama Terra înaintea unui „punct de ruptură”.
Aproape șaizeci, pe de altă parte, documentele Motu Proprio pentru a reconfigura structurile Curiei Romane și teritoriul Diecezei de Roma, pentru a modifica dreptul canonic și sistemul judiciar al Vaticanului, pentru a emite norme și proceduri mai stricte în lupta împotriva abuzurilor. Acesta este cazul Vos estis lux mundi, un document care a încorporat rezultatele, indicațiile și recomandările summit-ului de la Vatican privind protecția minorilor, din februarie 2019. Un summit care a marcat apogeul eforturilor de combatere a pedofiliei clerului și a abuzurilor, nu numai cele de natură sexuală; o expresie a voinței Bisericii de a acționa cu transparență într-un spirit de pocăință adevărată. Cu Vos estis lux mundi, Francisc a stabilit noi proceduri pentru raportarea hărțuirii și violenței și introducerea conceptului de accountability – asumarea faptului că episcopii și superiorii religioși sunt responsabili pentru faptele lor. 

Reforma Curiei. Așadar, procese. Cele de reformă au fost o constantă a pontificatului lui Francisc, care nu a vrut să ignore recomandările cardinalilor din congregațiile pre-Conclav ce solicitau viitorului nou Papă să restructureze Curia Romană și în special finanțele Vaticanului, de ani de zile în centrul unor scandaluri. Așa încât Papa a înființat rapid un Consiliu al Cardinalilor, C9 (devenit C6 și C8 de-a lungul anilor prin alternanța diferiților membri), un mic „senat” pentru a-l asista în guvernarea Bisericii universale și în demersul de reformare a Curiei. Fuziunea unor dicastere și alte schimbări de titulaturi și organigrame au fost semnalul acestui work in progress; ultimul pas a fost Constituția apostolică Praedicate evangelium: așteptată de ani de zile, a fost promulgată în 2022, fără vreun preaviz sau preambul, introducând noutăți semnificative. Printre acestea, înființarea noului Dicaster pentru Evanghelizare, prezidat direct de Pontif, și implicarea laicilor „în roluri de guvernare și responsabilitate”. Numirea primului prefect laic, Paolo Ruffini, la conducerea Dicasterului pentru Comunicare, a primei „prefecte” la Dicasterul pentru Institutele de Viață Consacrată, sora Simona Brambilla, și a primei guvernatoare a Vaticanului, sora Raffaella Petrini, se încadrează în acest val de schimbare. 

Femeile. Femeile: alt filon al acestor ani ai lui Bergoglio pe tronul lui Petru, papa care mai mult decât alții a încredințat figurilor feminine roluri de responsabilitate, care a înființat două comisii pentru examinarea chestiunii diaconițelor, care nu a încetat niciodată să amintească de „geniul” feminin și de dimensiunea maternă a Bisericii (ce „este femeie”, căci este „Biserica, nu Bisericul”), care le-a așezat pe femei alături de cardinali și episcopi la mesele ultimului Sinod despre sinodalitate –  călugărițe, misionare, profesoare, experte, teologe –, acordându-le pentru prima dată, dreptul de vot. 

 „Toți, toți, toți”. O deschidere, ca multe altele realizate de Francisc. Deschideri, nu rupturi și nici salturi; pentru unii prea rapide, pentru alții excesiv de prudente. Procese, de fapt, și acestea. Cum ar fi acordarea sacramentelor divorțaților recăsătoriți, în perspectiva Euharistiei ca „medicament” pentru păcătoși și nu „hrană pentru cei perfecți”; primirea persoanelor LGBTQ+ cu invitația la apropierea pastorală, pentru că în cadrul Bisericii este loc pentru „toți, toți, toți”; stăruința în dialogul cu reprezentanții altor confesiuni creștine și religii, după secole de prejudecăți și suspiciuni, inclusiv în virtutea „ecumenismului sângelui”. De asemenea, o privire asupra Chinei, cu Acordul provizoriu pentru numirea episcopilor, semnat în 2019 și reînnoit de trei ori. O licărire de dialog, între poticniri și reporniri, cu un „popor nobil” pe care și-a dorit în toți acești ani să-l viziteze. O dorință ce datează din aspirațiile misionare de tinerețe. 

Misionaritate și sinodalitate. Misiunea este și ea o temă centrală. Nu doar misiunea, ci „misionaritatea” sau spiritul misionar, invitație recurentă în texte și omilii, mână în mână cu „sinodalitatea”, alt termen care a răsunat de multe ori în acești doisprezece ani. Papa a dedicat două sesiuni ale Sinodului (2023 și 2024) „sinodalității”, reînnoind structura și funcționarea adunării sinodale, simțind nevoia de a face ca parcursul sinodal să înceapă „de jos” și, de asemenea, instituind zece grupuri de studiu pentru aprofundarea, după încheierea lucrărilor, a subiectelor doctrinare, teologice și pastorale. 

Săraci și migranți. Despre acest pontificat se vor aminti axiomele care au încapsulat întregi realități ecleziale, politice și sociale: „cultura rebutului”, „globalizarea indiferenței”, „Biserica săracă pentru săraci”, „Biserica la ieșire”, „păstori cu miros de oaie”, „etica globală a solidarității”. Atenția față de săraci va rămâne odată cu instituirea în 2017 a unei Zile dedicate lor, caracterizată întotdeauna de prânzul papei în sala Paul al VI-lea, cot la cot cu oamenii străzii, fără adăpost.
Va rămâne și doctrina asupra migranților, declinată în cele patru verbe „primește, protejează, promovează și integrează”, ca indicații programatice pentru a face față „uneia dintre cele mai mari tragedii ale acestui secol”. Va rămâne și îndemnul de a elabora „compromisuri onorabile” ca soluții la conflictele ce sfâșie Europa, Orientul Mijlociu, Africa. 

Implicarea în favoarea păcii. Aceste conflicte au fost o sursă presantă de îngrijorare în ultimii ani, pe care papa le-a denunțat în apeluri pe ton răspicat și în scrisori către nunții și populațiile victime ale violențelor, cărora a încercat să le fie aproape  prin video-apeluri – mai ales cel zilnic cu parohia din Gaza –, sau prin misiuni încredințate unor cardinali și trimiterea de ajutoare de primă necesitate. „Nu credeam să fiu un papă pe timp de război”, a mărturisit el în primul și singurul podcast cu presa Vaticanului, cu ocazia celei de-a zecea aniversări a alegerii sale.
Pacea a fost obiectivul constant. Pentru pace, papa Francisc a cerut mereu rugăciuni, a instituit Zile de post și rugăciune – pentru Siria, Liban, Afganistan, Țara Sfântă – implicând credincioșii de pe toate latitudinile; în 2022 a consacrat Rusia și Ucraina Inimii Neprihănite a Mariei; a organizat momente istorice precum plantarea unui măslin în Grădinile Vaticanului, în 8 iunie 2014, cu președintele Israelului, Shimon Peres, și al Palestinei, Mahmoud Abbas. Pentru pace, papa a făcut gesturi neobișnuite, cum ar fi să se urce în mașină și să se deplaseze, a doua zi după prima bombă lansată asupra Kievului, la biroul ambasadorului rus la Sfântul Scaun, Alexander Avdeev, încercând să inițieze contacte cu președintele Putin, oferind disponibilitatea de a media. Francisc i-a mustrat în mod repetat pe șefii de stat și de guvern, i-a admonestat pe liderii războiului că vor fi răspunzători în fața lui Dumnezeu pentru lacrimile vărsate printre popoare și a stigmatizat piața înfloritoare a armelor, lansând propunerea de a folosi cheltuielile pentru arme pentru înființarea unui Fond Mondial de eradicare a foametei. El a invocat construirea de poduri și nu ridicarea de ziduri, a îndemnat ca binele comun să fie pus înaintea strategiilor militare, uneori fiind interpretat greșit și criticat. 

Inovații. În ultimii ani, nu au lipsit criticile la adresa Papei argentinian, care a comentat de fiecare dată asocierile și elanurile potrivnice cu acel umor despre care spunea că e „ceea ce se apropie cel mai mult de harul lui Dumnezeu”. Francisc a întrebat și a uimit, poate pe unii i-a făcut să strâmbe din nas din cauza încălcării tabuurilor și a răsturnării protocoalelor și a vechilor obiceiuri, sau din cauza remodelării papalității însăși printr-un alt gen de vestimentație, o altă reședință, o gestualitate și proxemică inuzuale, un stil pastoral original. Sau prin apariția în direct în programe web și TV, prin utilizarea contului X @Pontifex, în 9 limbi, ca vehicul de transmitere a mesajelor de necesară rapiditate și difuziune.  

Momente dificile și probleme de sănătate. În acești ani mereu denși, cu foarte rare momente de odihnă (și anularea tradiționalelor vacanțe papale la Castel Gandolfo), nu au lipsit momentele dificile, de la procesele judiciare – în primul rând lungul și complexul proces privind gestiunea fondurilor Sfântului Scaun – la cazul Vatileaks 2, până la diferitele scandaluri de abuz și corupție, precum și publicarea unor cărți lipsite de „noblețe și umanitate”. Și nu au lipsit problemele de sănătate: operațiile de la spitalul Gemelli în 2021 și 2023, internarea în aceeași Policlinică, tot în 2023, pentru complicații respiratorii, apoi răcelile, gripele, durerile de genunchi care l-au constrâns la deplasarea în scaunul cu rotile din ultimii trei ani. În fine, cea mai lungă spitalizare – 38 de zile – din cauza pneumoniei bilaterale. Probleme care nu l-au împiedicat, totuși, să fie prezent și aproape de oameni, așa cum s-a văzut în ultimele săptămâni, după externarea din spital, cu ieșiri surpriză în Piața Sfântul Petru, în Bazilica vaticană și în Santa Maria Maggiore, ultima dintre cele peste o sută de vizite înainte de începerea Săptămânii Mari. 

Date statistice. Atâtea dificultăți care nu i-au împiedicat niciodată activitatea intensă sau prezența la evenimente. Câteva date statistice dau seamă de acest lucru: peste 500 de audiențe generale, zece consistorii pentru numirea a 163 de noi cardinali care au restituit caracterul de universalitate feței Bisericii; peste 900 de canonizări (incluzând trei predecesori: Ioan al XXIII-lea, Ioan Paul al II-lea, Paul al VI-lea); „Anii speciali”, inclusiv cei pentru Viața consacrată (2015-2016), Sfântul Iosif (2020-2021) și Familia (2021-2022); patru Zile Mondiale ale Tineretului: Rio de Janeiro, Cracovia, Panama, Lisabona. Doi Ani Sfinți: Jubileul extraordinar al Milostivirii în 2016 și cel ordinar din 2025, în curs de desfășurare, pe tema „Pelerini ai speranței”. 

Statio Orbis în timpul pandemiei de Covid. Jorge Mario Bergoglio a fost un papă care a căutat apropierea de publicul larg inclusiv prin interviuri, cărți, prefețe, autobiografii. Un Papă o a cărui imagine va fi amintită, poate, mai mult decât atâtea cuvinte și scrieri: el, singur, șchiopătând, în ploaie, în liniștea generală a lockdown-ului, cu o ambulanță ca unic fundal, în timp ce traversează Piața Sfântul Petru în timpul suspendat al pandemiei. Este Statio Orbis din 27 martie 2020, cu lumea închisă în casă privind în streaming un bătrân ce părea să poarte pe umeri toată greutatea unei tragedii care răvășise viața și obiceiurile de zi cu zi. Omenirea era abătută, dar Papa vorbea despre speranță. Și despre fraternitate: „Ne-am dat seama că ne aflăm cu toții în aceeași barcă, fragili și dezorientați, dar în același timp chemați cu toții să vâslim împreună”.