Ne așteaptă în viitor. Parrhezia lui Lorenzo Milani în trei discursuri (II)

Începând cu anul 2009, Sergio Tanzarella e profesor titular al catedrei de Istorie Bisericească din cadrul Facultății de Teologie a Italiei Meridionale, iar din anul 2007 predă aceeași materie la Universitatea Gregoriană. Printre publicațiile sale dedicate lui Milani se regăsesc: Gli anni difficili. Lorenzo Milani, Tommaso Fiore e le “Esperienze Pastorali”, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2008; Lorenzo Milani. Memoria e risorsa per una nuova cittadinanza, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2009 [în colaborare cu L. Di Santo]. Îngrijirea ediției Lorenzo Milani, Lettera ai cappellani. Lettera ai giudici, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2017 și Don Lorenzo Milani, Tutte le opere, I-II, Mondadori, Milano 2017 [în colaborare cu F. Ruozzi, A. Carfora, V. Oldano].

1. Un misionar într-o țară străină

Luăm acum în considerare trei fragmente din trei înregistrări ale lui Don Milani. Primul fragment ne situează la Barbiana, în ianuarie 1962, unde Don Milani se afla deja din 1954, părăsind San Donato di Calenzano, unde slujise ca și capelan din ’47 până în ’54. Era un preot atât de incomod și împotriva curentului încât, în loc să fie numit succesor al parohului Pugi, a fost înlăturat. Conformiștii din San Donato și-au unit forțele cu preoții din zonele învecinate și au constrâns episcopia să-l îndepărteze. Astfel, a fost trimis la Barbiana. La începutul lui decembrie 1954, Don Milani urcă spre acest cătun izolat, care nu era nici măcar marcat pe hartă și spre care nu exista niciun drum. Hotărârea este clar punitivă, scopul acesteia fiind izolarea totală. Este o exilare aidoma morții la care a fost condamnat pentru ca, prin parrhesia lui și ideea sa de a modela conștiințele cetățenilor, să nu mai dăuneze Italiei din epoca colateralismului politic și a continuității industriale și agrare de la fascism la Republică. Cu toate acestea, s-a pus pe treabă, creând o mică școală pentru copiii locuitorilor de pe muntele Giovi, pentru acele familii care încă rezistau și care, până în acel moment, nu avuseseră ocazia și șansa de a se strămuta. În același timp, el a continuat să lucreze la cartea sa Esperienze pastorali [Experiențe pastorale] și s-o perfecționeze. La scurt timp, cartea a devenit un caz național, mai ales când, în decembrie 1958, Congregația pentru doctrina credinței a intervenit și a cerut ca această carte să fie retrasă de pe piață: desigur, o măsură minoră comparativ cu înscrierea în Index. De altfel, n-au putut face nimic împotriva acelei cărți, deoarece era de neatins din punct de vedere doctrinar, așa că măsura nu a făcut altceva decât să constate că nu e oportună și să-i ceară editorului să o retragă de pe piață. Deși a fost considerată doar ca fiind nepotrivită, măsura împotriva cărții a căzutt asupra lui Don Milani ca o avalanșă. În Biserica italiană a acelor vremuri, chiar și astfel de măsuri minore pătau pentru totdeauna reputația celor în cauză. Dar, din cauza acestei persecuții împotriva cărții sale, cazul a fost în vizorul presei pentru multă vreme, iar Don Milani și cartea sa Esperienze pastorali [Experiențe pastorale] au devenit faimoși și s-a discutat mult despre ei în Italia din perioada premergătoare Conciliului Vatican II. Astfel, în iarna anului 1962, Don Milani a fost invitat la Florența, orașul în care Giorgio La Pira era încă primar, de către consilierul pentru Învățământul de Stat, Fioretta Mazzei, care a fost colaboratoarea apropiată și devotată a lui La Pira și care i-a devenit biograf oficial [1].
A fost invitat în vederea unei întâlniri cu directorii școlilor din Florența. Debutul este unul strict autobiografic și paradoxal: ,,Mă consider un misionar într-o țară străină, a cărei limbă nu o cunosc” [2]. Don Milani este florentin, locuiește în Barbiana, în regiunea Toscana, și se consideră misionar într-o țară străină a cărei limbă nu o cunoaște: dar de ce într-o țară străină? Fiindcă limba enoriașilor săi îi este necunoscută, toți vorbesc italiană, dar el afirmă că n-o cunoaște. El continuă:

,,Încă aveam posibilitatea să studiez limba și să folosesc limbajul, însă mă scutesc de prezentarea dovezilor că acest limbaj nu exista; eu chiar îi neg existența. Limba lor nu se poate vorbi pentru că este o limbă a intereselor minore, cu un vocabular simplu, nu simplu în sens peiorativ, ci de neelevați, iar eu n-am de gând, în niciun caz, să mă cobor la nivelul enoriașilor mei. Ori se ridică ei la nivelul meu, ori a mă coborî la nivelul limbajului lor nu-mi convine; îmi folosesc în continuare limbajul elevat, deci ei trebuie să se ridice la nivelul meu”. [3]

Don Milani susține că nu trebuie să se coboare la nivelul enoriașilor săi, ci trebuie să facă în așa fel încât aceștia să se ridice la nivelul lui și, prin urmare, să lucreze pentru a promova eliberarea lor. Dar cum? Furnizându-le cuvintele care le lipsesc. El nu trebuie să uite  cuvintele pe care le știe, ci să le ofere cuvintele pe care nu le au. Aceasta este o etapă decisivă care ne ajută să înțelegem alegerea pastorală pe care Don Milani a experimentat-o începând cu anii petrecuți la San Donato, dacă să-i ridice pe enoriași la nivelul său sau să se coboare la nivelul limbajului lor ca să nu mai vorbească despre lucruri înalte. Don Milani remarcase deja în Esperienze pastorali [Experiențe pastorale] acest vocabular redus la un număr neînsemnat de cuvinte, suficiente cel mult pentru înțelege ziarul Gazzetta dello Sport:

„Citirea și înțelegerea gazetei sunt rodul unei «culturi» mecanice, limitate la expresii, la un vocabular convențional și specializat. Formule și cuvinte care nu deschid toate porțile și, mai ales, nu  pe cele importante”. [4]

Atunci când predică la San Donato di Calenzano, observă repede că oamenii care îl ascultă cu atâta atenție nu înțeleg nimic din ceea ce spune și că, prin urmare, între el și ei există un zid. Nu este zidul unei limbi diferite, ci zidul lipsei cuvintelor inteligibile.

„Gândește-te că mă aflu într-o instituție plină de surdomuți încă neinstruiți. Ce ai spune dacă m-aș preface că-i evanghelizez fără să le fi dat mai întâi cuvântul? Nu așa procedează misionarii surdomuților. Ei predau  limbajul ani de zile și apoi câteva ore de religie. Iar modul lor de a acționa este logic, indispensabil, perfect sacerdotal”. [5]

În discursul din 1962 reia această idee:

„Din perspectiva proprie unui paroh, am sarcina de a predica Evanghelia. Nu este posibil să predic în greacă deoarece ei nu înțeleg. Prin urmare, trebuie să predic în limba italiană. Rămâne de demonstrat   faptul că enoriașii mei pricep italiana. Acesta este lucrul pe care eu îl neg. Deși enoriașii mei sunt din Toscana, deși folosesc expresii adesea dantești, nu sunt capabili să țină un discurs mai lung, o conversație mai complexă, să folosească o limbă diferită de cea folosită joia la piață, la Vicchio, la târgul de pui [...] O limbă atât de săracă nu este nicidecum pregătită să primească predicarea Evangheliei”. [6]

Iată nevoia de a ține școala populară de la San Donato di Calenzano și apoi pe cea de la Barbiana: garantarea accesului la mesajul Evangheliei, transformându-l în unul mai întâi de toate inteligibil. Don Milani explică clar:

„Ați uitat motivul pentru care am început să  intru în contact cu ei prin gramatica italiană, în școală, iar într-un final s-a întâmplat nenorocirea că m-am îndrăgostit personal de acei oameni și acum am la suflet tot ce au și ei la suflet. Iată pricina pentru care această școală a devenit una atât de laică, strict laică, în sensul că am pornit de la ideea de a preschimba școala într-un mijloc ca să ne înțelegem și să predic. Mai apoi, în această școală i-am iubit, iar acum am la suflet tot ceea ce-i privește, tot ceea ce este bine pentru ei, așadar chiar și ce nu îmi place mie, cum ar fi aritmetica”. [7]

Din cuvintele acestor citate  iese la suprafață itinerariul urmat de Don Milani în cei 20 de ani de preoție. Acestea explică, încă înainte de Lettera a una professoressa [Scrisoare către o profesoară],rostul școlarizării, rostul unei pasiuni profunde, al unei iubiri nici generice, nici universale, ci care se adresează grupului mic al celor care i-au fost încredințați. Don Milani refuză logica perfidă a inimii neîmpărțite – care se afirmase mult în spiritualitatea creștină – susținând, pe bună dreptate, că scuza că îi iubești pe toți, te face să nu mai iubești pe nimeni cu adevărat. Dar, în același timp, el respinge chiar de pe atunci interpretarea că ceea ce realiza el la Barbiana ar fi fost un miracol. Aceasta este o definiție pe care mass-media a utilizat-o după moartea sa, cu scopul de a îndulci și de a distrage atenția de la subiectul principal al egalității sociale despre care Milani afirmă că este motivația profundă a elevilor săi:

„Sunt însuflețiți doar de dorința de școlarizare, dorință înrădăcinată în sufletele lor, nu în sufletele celor educați de mine. Am perceput această dorință și mă inserez pe deplin în situație. Eu nu am săvârșit niciun miracol, nevoia lor determină miracolul”. [8]

2. Doar prin îndrăgostire și evitând misticismele evlavioase, se poate înfăptui o împărtășire profundă
Dacă nu există dragoste, îndrăgostire, atunci împărtășirea poate fi doar un efort al cuvintelor și al intențiilor bune, un sentiment liniștitor, vag și anonim. Adaug faptul că, pentru Don Milani, nu există iubirea universală și că el o consideră o eroare foarte gravă. Desigur, suntem chemați să-i iubim pe toți, însă aceasta se poate face doar în mod general. Dar pe câte persoane trebuie să le iubim sau le putem iubi cu adevărat? Câteva zeci, câteva sute, dar pe acelea trebuie să le iubim pe deplin. Iubirea generală diluează tot, iar în final ajungi să nu iubești pe nimeni. Nu poți spune că iubești o persoană pe care nu o vezi niciodată: desigur, e foarte simplu, dar să iubești persoanele din apropiere e mult mai complicat și exigent. Însă sarcina noastră este aceea de a realiza o legătură profundă. Don Milani continuă:

„Binele lor este alcătuit din mai multe lucruri: pregătire politică, socială, religioasă de orice fel: sănătate, tot ceea ce ați face voi pentru copiii voștri, nici mai mult nici mai puțin”. [9]

Ar fi fost suficient din partea lui, în calitate de preot, să se oprească la pregătirea religioasă, însă a mers mult mai departe. Acei copii care mergeau la școală în încăperile alăturate bisericii Sf. Andrei din Barbiana erau cu adevărat copiii săi, iar el le dorea binele: sănătate, formare politică, socială și religioasă, fără divizările periculoase tipice pentru o anumită spiritualitate radicală și fără trup, care se mândrește cu faptul că păstrează distanța față de realitate.

„Acum era, tot în această premisă, și posibilitatea pe care mulți dintre confrații mei au ales-o, cea cu caracter oarecum mistic, dar care este de exclus pentru un preot. Am putea doar să ne rugăm, dar eu exclud această alegere, eu nu fac pe călugărul sihastru, eu sunt paroh, observ impedimentul limbii și mă dedic ei; iau în considerare toate problemele școlii de natură lingvistică, de la început până la sfârșit”. [10]