Ne așteaptă în viitor. Parrhezia lui Lorenzo Milani în trei discursuri (III)

În acest număr publicăm partea a treia a studiului dedicat de Sergio Tanzarella lui Don Milani.
Începând cu anul 2009, Sergio Tanzarella e profesor titular al catedrei de Istorie Bisericească din cadrul Facultății de Teologie a Italiei Meridionale, iar din anul 2007 predă aceeași materie la Universitatea Gregoriană. Printre publicațiile sale dedicate lui Milani se regăsesc: Gli anni difficili. Lorenzo Milani, Tommaso Fiore e le “Esperienze Pastorali”, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2008; Lorenzo Milani. Memoria e risorsa per una nuova cittadinanza, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2009 [în colaborare cu L. Di Santo]. Îngrijirea ediției Lorenzo Milani, Lettera ai cappellani. Lettera ai giudici, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2017 și Don Lorenzo Milani, Tutte le opere, I-II, Mondadori, Milano 2017 [în colaborare cu F. Ruozzi, A. Carfora, V. Oldano].

3. Aici, oamenii se îneacă

Cuvintele lui don Milani exprimă, fără eufemisme sau dulcegării, dramatismul situației oamenilor cu care lucra:

„Eu nu pot accepta sfaturi educaționale sau medicale în acest context; aici, oamenii se îneacă; nu e vorba nicidecum despre probleme delicate ale unor oameni înstăriți care își pot permite luxul să meargă la școală un an în plus sau unul în minus. Aici trebuie neapărat să ne grăbim deoarece sunt oameni care se îneacă, într-o situație dificilă, de suferință și riscă să nu mai aibă acces la studiu”. [1]

Nu se susțin, așadar, acuzațiile pe care conformiștii și pedagogii universitari i le adresau lui Milani referitoare la faptul că îi pune pe copii să învețe prea mult: 12 ore zi de zi, în fiecare zi din an:

„Însă acești copii se îneacă în sensul că, dacă nu învață acum, nu vor mai învăța niciodată, deci ar trebui să facă 12 ore pe zi, chiar 14. Ei nu fac parte din categoria privilegiaților, a asiguraților, ci din categoria celor care au fost excluși încă de mici. Aici oamenii se îneacă”. [2]

Metafora înecului redă cu vigoare situația socială pe care don Milani, printre puținii din acea vreme, o denunța:

„Vouă vi se pare paradoxal ce îi pun eu pe copii să facă, lucruri care nu se fac nici măcar la seminarul teologic, nici pe departe. Vă asigur că enoriașilor mei li se pare un paradox faptul că școala voastră se închide toată vară, că școala voastră durează patru ore, iar învățătoarea susține că, din acestea, copiii au nevoie de o jumătate de oră de pauză. Vă asigur că nu le-am insuflat oamenilor mei ideea că ați fi ciudați, dar păreți ciudați în ochii țăranilor mei care sunt oameni ce vara se trezesc înaintea răsăritului, seara se culcă târziu, consideră că munca este și o datorie a copiilor: la 3 ani îi pun să aibă grijă de curcani, la 4 ani de porci, la 5 ani de oi. Fiindcă – îmi închipui că ați fost cu toții la țară – știți cum este viața țăranilor, doar nu este o născocire de-a mea că țăranii fac sacrificii mari. Mai mult, gândiți-vă că în această condiție se află cea mai mare parte a omenirii”. [3]

Iată de ce, la Barbiana, școala se ținea pe parcursul întregului an: deoarece acei copii – deși erau cetățeni ai unei Italii care era republică din 1946, iar Constituția din 1948 reprezenta o garanție – se înecau și, prin urmare, aveau o nevoie absolută de școală. Cuvintele lui don Milani, din păcate, rămân tragic de actuale în raport cu condiția adevărată a omenirii, a persoanelor care se îneacă, care se îneacă cu adevărat în Mediterana și nu numai în această mare.
La întâlnirea organizată de Fioretta Mazzei, don Milani mai spune:

„Aici, voi, cu școlile voastre rafinate, cu toate temerile pe care le aveți de a nu-i sacrifica pe copii, sunteți o măruntă minoritate. În urma noastră se află toată Asia, toată Africa, toată America Centrală și cea de Sud, toată Italia meridională, se află toți munții lumii. Cu siguranță că 80% din omenire îi sacrifică pe copii, îi obișnuiește cu o viață foarte aspră; eu sunt de partea lor, voi sunteți puținii care aveți copii privilegiați și îi țineți în puf, cu atâta grijă și teamă. Eu nu fac nici mai mult, nici mai puțin – dar cu mai multe roade – decât ceea ce și țăranii îi pun pe copiii lor să facă. Ei îi pun să îngrijească oile, iar eu îi pun să stea la școală: sacrificiul este mic”. [4]

Directorii școlilor din Florența, reprezentanți ai lumii urbane, erau de față și îl ascultau. Don Milani, dintr-un munte izolat, de pe valea Mugello, aduce mărturie despre existența unei alte lumi, probabil complet necunoscută multora dintre acei directori.
Aceste cuvinte ne arată că trebuie întotdeauna să privim lucrurile în contextul lor și să nu pretindem că problemele noastre sunt universale, astfel încât simțul măsurii să ne poată arăta cine se îneacă cu adevărat și care sunt  prioritățile vieții. Am putea spune că cei care sunt bolnavi, cei care sunt pe moarte, ne dau o ordine a priorităților: caracterul neînsemnat al problemelor noastre în fața tragediilor umane. Nu ar strica să ne amintim uneori și să ne reamintim următorul lucru: de fiecare dată când simțim că lumea se prăbușește, descoperim că percepția noastră se bazează adesea pe fleacuri și pe false urgențe, efemere în comparație cu ceea ce riscă să se piardă din viață în mod iremediabil. Tocmai această conștientizare scoate în evidență necesitatea de a nu ne lăsa prinși în amăgiri care ocolesc adevărata problemă a excluderii sistematice a celei mai mari părți din omenire.

4. De ce să studiem

Dar Milani, în fața directorilor de școli, atrage atenția și asupra greșelii de raționament prin care, în favoarea învățării, se prezintă rațiuni care pot fi justificate doar în aparență.

„Așadar, ascultați două tipuri de discursuri care îi pot fi prezentate unui copil pentru a-l îndemna să ia în serios învățatul. I se poate spune: «Ascultă, copile, uite, nu vezi ce în urmă ai rămas? Nu știi să citești un ziar, nu știi să te aperi de nimeni, nici de șeful fermei, nici la piață, nici de negustor, oriunde ai merge; cât e de umilitor acest lucru!? Ia te uită ce-ai ajuns: nu știi să te aperi, ești timid». Așadar, poți să-i ții un mic discurs de genul acesta: «Vezi că ai nevoie de școală? Ai nevoie să înveți! vei vedea că te vei ridica la un alt nivel». Poți să-i ții acest discurs sănătos, bun, nobil, să-l stimulezi pe copil să se dezvolte”. [5]

Milani va explica mai târziu că acest învățământ, aparent bun, are drept consecință individualismul, competiția și indiferența. De exemplu, acesta este în prezent modelul „școlii bune”, care a predominat în ultimul deceniu în școala italiană, prin utilizarea abuzivă și pleonastică a termenului „bun”. Este vorba de școala testelor INVALSI (o serie de probe standardizate pe care elevii le susțin în diverse etape ale parcursului școlar pentru determinarea nivelului de competențe la scară națională - n.tr.), care pretinde să constate și să determine nivelul de pregătire al elevilor prin intermediul unor teste grilă al căror scop este căutarea excelenței și recompensarea acesteia.
Latura înfiorătoare este că, dacă citești „Școala bună”, înțelegi de la cine pretinde să se inspire! De la Milani! Îl citează fără să-l fi înțeles sau fără să-și dorească să-l înțeleagă; știm cum se dezvoltă această cultură? Care sunt consecințele încrezutei culturi a testelor grilă? Cum se hotărăște finanțarea? Cui i se acordă finanțările? Celor cu rezultatele cele mai bune, pentru că sunt mai buni. Dar de ce sunt ei mai buni? Pentru că acolo sunt implicați directori și profesori mai buni? Firește că nu este adevărat! Adevărul este că acolo există copii mai înstăriți, mai privilegiați. Să ne gândim la un liceu din inima Romei, frecventat de copii de jurnaliști, de profesioniști, de profesori universitari, de înalți funcționari de stat, de diplomați, de directori la nivel înalt. Este evident că aceștia sunt copii mai înstăriți care sunt trimiși în străinătate să studieze limbi străine, care merg la cinema sau la teatru, care acasă au cărți, care au o mie de oportunități. Aceștia dau probe și sunt mai buni. Să ne gândim la cei din sudul Italiei, din cele mai îndepărtate sate din regiunile Calabria, Campania, Sicilia, din inima munților Apenini. Ajung la școală după ce au călătorit ore în șir. Acasă nu au nimic. Nici cărți, nici altceva. Nu au nicio oportunitate pentru că nu există nimic în sat; sunt ei sau nu copii defavorizați? Este evident. Și cum să ne mai mirăm dacă rezultatele lor sunt inferioare celor obținute de colegii lor din mediul urban și cu o situație financiară bună? Prin urmare, care este logica ministerului? Să le dea bani celor care au rezultate mai bune. Poate că este legal să se acționeze astfel, dar să nu fie amestecat Milani; el nu are nimic de-a face cu asta. Don Milani ar fi făcut exact opusul: trebuie să le dăm celor defavorizați, nu celor avantajați; celor care sunt în urmă, nu celor care sunt în față. Această logică este clară: este o logică a individualismului, este o logică a competiției, în niciun caz una a comunității și a împărtășirii.

Să ne gândim la diferența dintre nord și sud în privința numărului de ore de școală. În sud ne situăm la un nivel de 8%, pe când în nord la 70-80%. Ce înseamnă un parcurs școlar obișnuit pentru un copil care are norocul de a face școală cu normă întreagă și unul din sud, care practic nu are parte de ea? O diferență de doi ani și jumătate de școlarizare. Este evident că primii sunt în avantaj. Ne aflăm tot în Italia, dar având în vedere că primăriile sărace din sud nu au bani să sprijine învățământul cu normă întreagă, acesta nu se poate susține. A dispărut de tot, în sudul țării. Așadar, absurditatea este următoarea: cei care au deja o situație bună beneficiază și de normă întreagă, astfel câștigă doi ani și jumătate de școală, iar cei care sunt în condiții mai dificile pierd doi ani și jumătate pentru că norma întreagă aproape că nu se mai face. Eliminarea acesteia are și va avea consecințe catastrofale pentru Italia, pentru întregi generații de tineri și pentru milioane de cetățeni din viitor.
În intervenția sa, Milani explică în continuare:
„În schimb, discursul pe care îl țin eu este mai nobil, numai să nu fie numit așa, și anume: «ascultă băiete, clasa ta, clasa ta socială, asupriții, nefericiții din întreaga lume, din Algeria până în Congo, Barbiana, Monte Giovi, în ateliere, pe câmpuri, oropsiții din toată lumea, proletarii de peste tot suferă ca și tine. Dedică-ți toată viața ca să eliberezi această clasă din situația aceasta». Da, trebuie să vă spun deschis, eu îmi întemeiez școala pe lupta de clasă”. [6]
În acei ani, contradicțiile sociale erau crâncene tocmai în numele luptei de clasă. Însă don Milani are o idee foarte originală despre aceasta: nu este vorba de lupta unei clase care vrea să înlocuiască o altă clasă aflată la putere, așa cum a fost scopul unui anumit socialism sau marxism. În cazul lui Milani, nu vorbim despre înlocuire, ci despre abolirea claselor. Nu este vorba de a-i lăsa în urmă pe cei care sunt în frunte, ci de a-i aduce pe cei care sunt în urmă la nivelul celorlalți. El nu visa la o revoluție sângeroasă care să fie alimentată de dorința de a-i da jos pe ceilalți. Și această luptă de clasă, în viziunea lui, nu trebuia să se dea cu bombe și atentate. În primul rând, era nevoie de o școală pentru toți, de mai multă școală pentru cei rămași în urmă, iar apoi de sindicat și de vot, adică de bazele democrației. Cu aceste arme non-violente, don Milani și-a imaginat lupta de clasă:
„De dimineața până seara nu fac nimic altceva decât să vorbesc despre lupta de clasă, iar școala funcționează tocmai pentru că este singurul lucru despre care vorbesc. Aceasta era cuvântarea pe care nu trebuia să v-o țin, adică despre «luptă de clasă» pe care Fioretta Mazzei spune că nu trebuie să o amintim, dar eu v-am descris-o... Nu, dar haideți să renunțăm la numele ei, la eticheta sa”. [7]