Parrhezia lui Lorenzo Milani în trei discursuri (IV)

În acest număr publicăm ultima parte a studiului dedicat de Sergio Tanzarella lui Don Milani.
Începând cu anul 2009, Sergio Tanzarella e profesor titular al catedrei de Istorie Bisericească din cadrul Facultății de Teologie a Italiei Meridionale, iar din anul 2007 predă aceeași materie la Universitatea Gregoriană. Printre publicațiile sale dedicate lui Milani se regăsesc: Gli anni difficili. Lorenzo Milani, Tommaso Fiore e le “Esperienze Pastorali”, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2008; Lorenzo Milani. Memoria e risorsa per una nuova cittadinanza, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2009 [în colaborare cu L. Di Santo]. Îngrijirea ediției Lorenzo Milani, Lettera ai cappellani. Lettera ai giudici, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2017 și Don Lorenzo Milani, Tutte le opere, I-II, Mondadori, Milano 2017 [în colaborare cu F. Ruozzi, A. Carfora, V. Oldano].

5. Împărtășirea, eliberarea și coresponsabilitatea comunitară

Consecința acestei acțiuni de luptă de clasă este împărtășirea, eliberarea, coresponsabilitatea comunitară. Deja în 1962 este proiectat ceea ce se va regăsi în Scrisoarea către o profesoară din 1967. Ideile lui Milani apar deja, foarte clare, cu cinci ani înainte de acea scrisoare.

„Mai întâi am deosebit două discursuri, pe primul l-am numit nobil și e acela prin care copilul este invitat să-și croiască drumul propriu, prin care i se spune copilului «trăiește pentru tine, fă-ți drum prin lume!»; asta se consideră nobil în școala de azi, chiar și în liceu, căci i se spune elevului să învețe ca să devină cine știe ce, nu mă refer la cea mai absurdă frază «vei avea bani» (dar sunt și mame care spun asta); zicem «îți vei găsi un loc în lume», cine știe câte i se mai spun, e incitat să trăiască pentru el însuși și acest lucru este considerat nobil, este legal, un lucru atât de murdar și imoral, invitat fiind la egoism, la studiu doar pentru el «învață, astfel vei avea bucurii din învățătură, învață, așa vei avea loc în lume», acest lucru este permis. Dar a-i spune «învață pentru acea clasă care reprezintă 90% din omenire, deschide-ți inima față de ființele lumii», e lucru interzis pentru că apare cuvântul respectiv. Important e să nu-l folosești, să faci efortul de a nu-l rosti, să nu-l folosim, e chiar un cuvânt al vrăjitoarelor, așa trebuie să spunem, nu se poate face școală când e rostit acest cuvânt, ar trebui să-ți muști limba. Nu, eu nici nu-mi mușc limba, îl folosesc de dimineața până seara. Copiii mei sunt plini de râvnă pentru studiu pentru că vor să se ridice pentru întreaga lor clasă socială, au înaintea ochilor întreaga lume suferindă” [1].

Asta este ceea ce comunică Milani în școală: imaginea lumii suferinde, a celor care se îneacă în societate.
Un director din public, auzindu-l pe Milani, a obiectat că acesta este marxism, dar Milani a răspuns:

„Nu-mi spuneți, domnule director, că acesta este marxism, pentru că mă supărați, pentru că sunt realități, sunt fapte; aici, dacă îi dați un nume nu se distruge această viziune a școlii, dacă îi spuneți doar numele, nu-i dați nume, mi-e atât de frică să rostesc acel nume, vi l-am descris în așa fel încât nu văd cum ați putea să-mi răspundeți, ce alt ideal mi-ați putea propune pe care să i-l dau școlii” [2].

Această analiză din 1962 a fost urmată de o alta,  la fel de eficientă, în 5 octombrie 1963. Milani fusese invitat de primar și de consiliul local din Calenzano să vorbească cu ocazia înființării unui program post-școlar comunal. Iar el a intervenit proiectând rolul alternativ al programului post-școlar în cadrul căruia nu ar trebui să se continue minciunile de la școală. O sarcină care trebuie întreprinsă pornind de la predarea istoriei:

„predarea istoriei în alt fel, o istorie îndreptată politic, calificată, unde politica să fie în prim plan, dar o politică populară, o politică muncitorească, o politică ce corespunde direcției voastre politice. Și să nu vă fie frică, pentru că acea școală, cea pe care ați avut-o până acum, cea căreia îi este frică de politică (gândiți-vă că e chiar interzisă politica la școală, este descurajată, este înfricoșătoare, poate chiar și vouă vă era teamă că școala avea baze politice, că școala vorbea despre politică), dar o școală ca cea actuală pregătește oameni indiferenți față de politică; și știți unde ajung copiii care sunt indiferenți față de politică? Ajung să fie fasciști. Fondul fascismului este indiferența politică” [3].

Această indiferență reprezintă astăzi una dintre cele mai catastrofale urgențe sociale căreia îi corespund toate noile naționalisme cu lozincile de tipul: „italienii înaintea tuturor” care se bazează direct pe analfabetismul istoric sporit, capabil să producă și să justifice indiferența.

„Poți dori orice pentru copiii tăi, în afară de asta. Iar școala, așa cum este ea acum, apolitică, nu vrea să vorbească despre politică, nu vorbește despre probleme sociale, nici măcar nu spune ce este greva, sindicatul nu este menționat în manuale […] Ce se scrie în cărți? Se spune patria, regele, războiul, războiul din Etiopia. Nu scrie că s-au dus să deranjeze poporul Etiopiei, un biet popor pașnic care nu deranja pe nimeni, că a fost o agresiune, că a fost rea” [4].

Să ne gândim la războaiele coloniale, cum să nu vă amintiți de războaiele coloniale italiene și de colonizare, în general, care este premisa exodului uman din zilele noastre. Cei care sosesc cine sunt, dacă nu rezultatul războaielor coloniale și al noului post-colonialism care a creat condiții letale în acele națiuni?

„Și dacă nu li se spun aceste lucruri la școală, nu li se spun pentru că există un regulament să nu li se spună, pentru că au fost învățați să nu le spună; voi trebuie să-i instruiți pe cei de la programul post-școlar să le spună, ca să cunoască aceste lucruri și să nu cadă în aceleași greșeli. Prin urmare, în ce privește istoria, dați-le profesorilor însărcinarea să facă din ea materia principală a programului; istorie și politică. Nu vă fie frică de politică. Cine se teme de politică este fascist” [5].

Se poate înțelege ce consecințe a avut acest discurs în curia florentină când au apărut zvonuri că don Milani ar fi mers să vorbească la Calenzano la invitația unui consiliu comunist, el care era un preot... și toate acestea în 1963... Este clar că Florit, cardinalul de Florența, s-a făcut auzit fără să meargă nicăieri să vorbească. Pentru Milani a fost doar o chestiune de afirmare a primatului istoriei și politicii, de căutare a adevărului împotriva oportunismului, a calculelor, a jumătăților de cuvinte, a diplomațiilor.

6. O lecție despre dans

În cele din urmă, avem o a treia înregistrare, datată februarie 1965, într-o zi pe care nu o putem stabili. Profesoara Adele Corradi [6], care devenise cea mai apropiată colaboratoare a școlii de la Barbiana, adusese câteva fete din clasa ei de la gimnaziul din Borgo, să stea de vorbă cu don Milani, iar acea conversație, pe tema dansului, a fost înregistrată. Reprezintă o conversație intensă și profundă între un Milani, de-acum bolnav, dar care a rămas un dascăl la fel de acut și generos, și fetele care se pregăteau să organizeze un bal la școală. Un fapt pe care Milani nu reușește să-l înțeleagă și să-l justifice și care face obiectul acestei vizite unice la Barbiana, în care le face pe fete să reflecteze asupra valorii timpului.

„Este viața un dar frumos de la Dumnezeu? Viața are multe ore, mult timp, nu-i așa? Să arunci timpul e păcat. Dacă viața este un dar frumos de la Dumnezeu, nu trebuie aruncată; dacă un lucru, o acțiune sunt inutile, atunci arunci un dar de la Dumnezeu; e un păcat foarte grav. Eu îi spun «blestemarea timpului»” [7].

Dacă aș putea da un sfat fiecăruia dintre noi și mai ales tinerilor încredințați nouă, acela ar fi conștientizarea acestei „blestemări a timpului”. Suntem mereu asediați de această ispită.
Milani continuă:

„E oribil să blestemi timpul, pentru că timpul este puțin și, după ce a trecut, nu se mai întoarce. Timpul este o chestiune serioasă, nu avem prea mult la dispoziție, iar cine aruncă timpul face un mare păcat. Eu niciodată nu am timp. Nu știu cum de voi aveți atât de mult încât să-l irosiți. Și văd că fetele nu prea au timp niciodată. Sunt o mulţime de lucruri pe care fetele nu reușesc să le facă; nu au timp să citească o carte și totuși, în zilele noastre se spune că trebuie să citească, pentru că scriu compuneri foarte slabe. [...] Noi facem școală de dimineața până seara, știți, mergem și duminica la școală și nu avem timp. […]. Așa că, să nu spunem povești inutile: nu este timp! Oamenii normali nu au timp, oamenii anormali au” [8].

Tocmai la vremea respectivă, în Italia, Biserica lucra la tema timpului liber, iar la Săptămânile Sociale a fost tratat subiectul, marcând astfel un decalaj profund între implicarea lui Don Milani și cultivatorii și organizatorii de divertisment.

„Dacă v-a mai rămas timp, sunteți anormali, pentru că oamenii normali pe care îi cunosc caută cu disperare un pic de timp; beau cafea seara pentru a mai sta treji o oră, sunt disperați pentru că nici măcar nu pot răspunde la corespondență, pentru că nici nu pot face tot ce și-ar dori să facă: să citească tot ce și-ar dori să citească, să facă tot binele pe care și-ar dori să-l facă, să vadă anumite filme importante pe care ar fi cazul să le vadă, anumite emisiuni importante pe care ar fi util să le vadă, să asculte unele emisiuni radio importante; se poate întâmpla, chiar și cu televizorul, plus îndeplinirea îndatoririlor de zi cu zi, plus câștigarea celor necesare pentru viața familiei, dacă trebuie să se îngrijească de familie, plus școala, dacă trebuie să meargă la școală. Oamenii normali caută cu disperare un pic de timp pentru a termina tot ce au de făcut. Oamenii anormali au timp liber și încearcă să-l irosească” [9].

Nu trebuie să adăugăm prea multe și să comentăm actualitatea acestui discurs pentru noi, cei de astăzi. Iar Milani încheie:

„Unii au cartonașe imprimate cu figuri ciudate; se așază la o masă și iau în mână și apoi pun pe masă aceste cartonașe. I-ați văzut vreodată? I-am văzut odată într-un bar, adunați în jurul unei mese, erau patru. Ei luau cartonașe și le puneau pe masă... Am văzut că-și folosesc timpul astfel” [10].

De la jocul de cărți revenim la dialogul despre dans:

„O fetiță: Noi dansăm cum ne place.
Milani: Un imbecil de tânăr, bietul, mi-a spus că purta cravată pentru că așa-i plăcea lui. Sigur, ne-a făcut pe toți să râdem, pentru că nu era adevărat! Purta cravată pentru că așa făcea toată lumea. I-am spus: «De ce porți cravată? La ce-ți trebuie? Este inutilă!»; cineva a încercat să spună: «Pentru că apără de frig». Pe nasture! Și ne-a făcut pe toți să râdem. Apoi a încercat să spună: «O port pentru că îmi place». De fapt, văd că tuturor din jur le place același lucru, așa că nu cred. De fapt nu este adevărat, el purta cravată pentru că purtau și ​​alții, nu pentru că o alesese el. Nu voi ați ales twistul, ci vi s-a impus și îl pot impune imediat cum doresc; un dans frumos, urât, nu contează, ce impun ei, asta faceți. Dacă cei din New York spun că anul acesta dansezi pe Aida, dansezi pe Aida; dacă ți se spune să dansezi la slujba de înmormântare, dansezi la înmormântare. […] Sunteți convinse că aveți o anumită libertate în limita celor trei sau patru lucruri care vi se oferă. Gândiți-vă că domeniul muzicii este imens, dar e foarte restrâns ce vi se oferă să alegeți; în domeniul vestimentație, la fel, în domeniul vieții etc. Nu v-au oferit, așa cum am spus mai înainte, nici o sală de conferințe, nici o școală privată și modernă, nici să călătoriți și să învățați, nici o piscină, nici un partid. Există obiceiul de a merge, la vârsta voastră,  în locul potrivit vârstei voastre, adică într-un partid sau într-un sindicat, locul potrivit pentru voi nu este sala de dans, sala de dans este pentru bătrâni; pentru voi ar fi un partid, un sindicat, o asociație... nu?” [11].

Cred că dacă noi, ca adulți, dacă ar trebui să le sugerăm ceva tinerilor, ar fi tocmai: „Revoltați-vă!” Probabil că o mare parte din vestirea noastră eșuează pentru că este o vestire chietistă și nu răzvrătită împotriva nedreptăților lumii, împotriva tendinței de a deveni oi și conformiști!
Înțelegem astfel sarcina imensă pe care o au adulții, conform lui Milani. Nu-i ajutați pe copii la infantilizare, ci să înțeleagă în fiecare moment motivul acțiunilor lor și să știe să aleagă bine ce să facă cu viața lor.

„Te poți zbengui, dar să participi la o adunare sindicală și politică – din care ai ieși mai capabilă, suverană peste doar câțiva ani, când vei merge la vot, sau conștientă când vei fi la serviciu și vei avea de făcut grevă ca să o susții pe o colegă concediată, făcând un mare sacrificiu pentru ea, cum ar fi greva, pregătindu-te să faci lucrurile frumoase și importante pentru viață – crezi că nu ai fi în stare. La anul, probabil, ori te duci la școală, ori te duci la muncă, nu? Vei avea în față responsabilități imense: o vor concedia pe o prietenă de-a ta și va trebui să decizi dacă intri sau nu în grevă pentru ea, dacă o aperi sau nu, dacă să te sacrifici pentru ea sau să nu te sacrifici, dacă mergi sau nu la demonstrație, în fața direcțiunii sau a episcopiei, sau ce vei avea de făcut: dacă vei sparge geamurile, vei răsturna mașinile, sau va trebui, spășită, să-ți pleci capul și să lași ca prietena ta să fie dată afară în șuturi, din atelier sau din fabrică. Tu va trebui să decizi aceste lucruri anul viitor și deocamdată vrei să dansezi twist? Ca să te pregătești pentru aceste responsabilități foarte serioase, cu care te vei confrunta anul viitor, te pregătești într-o sală de bal? […]. Poți să-mi spui când te pregătești? Când vei fi bunică? Pregătirea pentru viața socială și politică este fie astăzi, fie niciodată! Aceasta este vârsta potrivită” [12].

Și iată că revenim la tematica vremurilor noastre, în care ne înecăm. Și încheie: „Pregătirea pentru viața socială și politică, fie astăzi, fie niciodată. Aceasta este vârsta potrivită”. Adulții trebuie să fie conștienți de acest lucru, adică de responsabilitatea pe care o au față de tineri. Formarea socială sau politică fie li se prezintă astăzi în formă credibilă, fie nu va mai fi timp și atunci vor deveni oi, ca majoritatea societății noastre, din păcate.
Am putea adăuga: asta e ceea ce s-a făcut în cei patruzeci de ani de televiziune comercială, este evident! O societate căreia i s-a anulat capacitatea de a gândi și de a gândi critic, prin Big Brother, prin numeroasele emisiuni de divertisment, amețitoare și adesea extrem de vulgare. Acestea sunt rezultatele și sunt rezultatele pe care Milani le-a gândit cu o previziune extraordinară când încheie ca și cum ar vorbi despre vremurile noastre.
Din lectura acestor câtorva fragmente din trei înregistrări improvizate și încă prea puţin cunoscute, care ne redau puterea cuvintelor lui Milani, reiese capacitatea lui de a se plasa mult dincolo de propriul prezent: proiectat deja într-un viitor pe care îl vede – printre puținii din Italia vremurilor sale (Pasolini, Bianciardi, Dolci) – suportând în mod clar consecințele foarte grave ale miturilor predominante în anii ’50-’60, în societățile opulenței și ale iluziei unei dezvoltări infinite, ale modei și consumerismului ale căror rezultate tragice le vedem astăzi. Denunțarea sa a fost purtată de puterea cuvântului și a mărturiei, așa cum li se cuvine profeților, pur și simplu a folosit acea parrhesia care este curajul de a spune adevărul despre putere și despre mistificările sale, acceptând consecințele. Pentru el, consecința a fost persecuția eclezială care l-a surghiunit la schitul de la Barbiana, aproape ca pe un ciumat, până la moarte, primind ultima lovitură prin cererea să-i fie retrasă din comerț cartea Esperienze pastorali. Dar exercitarea parrhesiei a dezlănțuit și o persecuție politică, fiind dat  în judecată pentru conținutul scrisorii sale, Scrisoare către capelanii militari pentru care, dacă nu ar fi murit înainte, ar fi fost condamnat la ani buni de închisoare, în ciuda extraordinarului memoriu defensiv, mai cunoscut ca Scrisoare către judecători [13]. Tematicile acestor scrisori vor fi anunțate tocmai în cele trei discursuri amintite. A fost persecutat un om și un preot care era convins că, în fața minciunilor și a mistificărilor nedreptății sociale sistemice, era nevoie de „un cuvânt aspru, tăios, care să frângă și să rănească, adică de un cuvânt concret” [14]. O concretețe cu care lumea clericală, cu tonurile ei înăbușite și diplomatice, nu era obișnuită. Din cauza parrhesiei sale, Milani a ajuns să fie „incomod pentru conștiințele adormite, din cauza dificultății celor de la putere de a-l plasa printre aliații lor, din cauza neputinței fricoase de a-i accepta – fiind el educator și profesor – «aderența necruțătoare a cuvântului la gând»” [15].