Ne așteaptă în viitor. Parrhezia lui Lorenzo Milani în trei discursuri (1962-1965)

Începând cu anul 2009, Sergio Tanzarella e profesor titular al catedrei de Istorie Bisericească din cadrul Facultății de Teologie a Italiei Meridionale, iar din anul 2007 predă aceeași materie la Universitatea Gregoriană. Printre publicațiile sale dedicate lui Milani se regăsesc: Gli anni difficili. Lorenzo Milani, Tommaso Fiore e le “Esperienze Pastorali”, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2008; Lorenzo Milani. Memoria e risorsa per una nuova cittadinanza, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2009 [în colaborare cu L. Di Santo]. Îngrijirea ediției Lorenzo Milani, Lettera ai cappellani. Lettera ai giudici, Il Pozzo di Giacobbe, Trapani 2017 și Don Lorenzo Milani, Tutte le opere, I-II, Mondadori, Milano 2017 [în colaborare cu F. Ruozzi, A. Carfora, V. Oldano].

1. Întâlnirea cu Don Milani, cu ajutorul izvoarelor istorice, și recunoașterea francheței sale (parrhezia)

La mai bine de 50 de ani de la moartea sa, a sosit vremea să-i fie restituite lui Lorenzo Milani cuvintele sale: cele scrise și cele rostite. Mii de cărți și articole dedicate lui de-a lungul unei jumătăți de secol compun o bibliografie nemărginită, însă nu par să-i fi zugrăvit într-o formă desăvârșită profilul autentic favorizând, aproape întotdeauna, crearea unei mitologii despre Milani cu unele antiteze deseori întemeiate nu pe surse, ci pe simplificări, stereotipuri și falsificări.

„Lista neînțelegerilor – adevărul este că nu sunt chiar neînțelegeri – e lungă și începe de pe vremea când Don Milani mai trăia încă, prelungindu-se pe tot parcursul acestor cincizeci de ani de la moartea sa. Să lăsăm la o parte defăimările și stupiditățile fiindcă nu merită nici măcar să fie amintite pentru a nu-i menționa pe cei ce și-au câștigat numele acuzându-l pe Don Milani. Dintre toate, cele de comunist și luptător de clasă sunt învechite și lipsite de consistență. Dar și mai primejdioase sunt simplificările ce-ar vrea să-l considere, și astăzi, pedagog. Don Milani a declarat în mai multe ocazii că este un simplu învățător, mai bine zis un simplu preot care, din cauza unor anumite împrejurări, a fost nevoit să devină învățător într-o Italie în care, în ciuda Constituției, majoritatea populației nu cunoștea limba italiană, stăpânind un vocabular de maxim 200-300 de cuvinte. Îndeajuns cât să buchisească «La Gazzetta dello sport» [Gazeta sportului], dar cu siguranță neadecvate pentru a fi cu adevărat cetățeni. Astfel, sunt împiedicați să devină creștini fiindcă, după cum spunea chiar el: «din animal nu te poți face sfânt». Cine uită – sau nu cunoaște – toate acestea, îl va trăda pe Don Milani chiar și atunci când se va preface că-l celebrează. De altfel, moștenirea lui e una deschisă, care nu cere neapărat adeziuni ci, mai degrabă, alegeri decisive” [1].

            Prin urmare, lui Lorenzo Milani ar trebui să i se dea înapoi cuvântul său, deoarece el este astăzi una dintre cele mai citate personalități ale istoriei italiene din secolul XX și ale Bisericii, dar printre cele mai puțin citite. Mulți, astfel, se amăgesc singuri spunându-și că-l cunosc numai prin simplul fapt că au auzit câteva citate de-ale lui, nu rareori greșite: un motto, o propoziție. Gândul ne duce la cazul indecent în care scrisorilor sale destinate capelanilor și judecătorilor, adunate într-o carte, li s-a atribuit un titlu care, în realitate, îi aparținea lui Don Mazzolari [2].
Așadar, există o anumită cunoaștere colectivă a lui Don Milani care poate fi definită ca „trasă de păr”, de o superficialitate năucitoare. Acest fapt a început să fie cu atât mai grav începând din 2017 până în ziua de astăzi, cu cât, în volumele care îi cuprind toate scrierile, am ajuns să punem cap la cap 3.000 de pagini de texte, discursuri și scrisori [3]. Prin urmare, cine e cu adevărat doritor să vorbească despre Lorenzo Milani ar putea să citească măcar vreuna dintre aceste pagini, de și-ar dori! Dimpotrivă, Don Milani cel promovat prin denaturarea publică a biografiei sale și prin vreun citat de-al său scos din context (atunci când nu este inventat) apare, din când în când, introdus în parametrii normalității și afișat ca fiind inofensiv față de autoritate, ca un sfințișor drăgălaș sau deformat în imaginea generică de agitator politico-religios, imagine capabilă să stârnească opoziții și contraste, exaltări superficiale și calomnii reprobabile. Acest fapt devine și mai grav dacă ne gândim la importanța decisivă pe care Don Milani a avut-o în modelarea generațiilor din ’68 încoace prin lucrarea sa Lettera a una professoressa [Scrisoare către o profesoară] [4].
Prin urmare e urgent să ne întoarcem la izvoare în întregimea lor, avem nevoie să facem referire la îmbelșugata colecție de surse disponibile, în special la cele neglijate sau ignorate. De fapt, deținem scrierile publice ale lui Don Milani: și pe acelea care au fost publicate când era încă în viață, dar și una extrem de importantă, făcută cunoscută după moartea lui, ambele fiind oricum destinate să fie făcute publice. Printre toate acestea se află singura carte pe care a scris-o, Esperienze pastorali [Experiențe pastorale] [5], o serie de articole tipărite și de scrisori publice. Aceste scrieri au în comun o trăsătură, și anume faptul că Lorenzo Milani, înainte să publice ceva, obișnuia să lucreze pe acel text timp de luni și ani de zile. Doar redactarea operei Esperienze pastorali i-a luat 10 ani, nu neapărat pentru a o scrie, cât pentru că avea o idee foarte originală despre faptul de a scrie: constant le trimitea fragmente din carte prietenilor și cunoscuților pentru a se asigura că sunt inteligibile, pentru a elimina din text tot ceea ce era inutil, de prisos, excesiv; pentru a aduna sugestii de corecturi sau adăugiri. Avea această idee distinsă, pe care mai apoi a aplicat-o în mod admirabil în școala sa: a vorbi și a scrie pentru a te face înțeles. O exigență elementară, fiindcă era regula de căpătâi a comunicării. Exact opusul față de cei care vorbesc sau scriu pentru a nu se face înțeleși. Adică aceia care duc la această reacție des întâlnită: „Cât de frumos a vorbit – sau a scris – nimic n-am înțeles!”. Dar, pentru Don Milani, a se face înțeles era prima datorie a celui care vorbea sau scria. Astfel, le trimitea aproape la nesfârșit prietenilor și cunoscuților [6] scrierile sale, le culegea sugestiile, le recitea încontinuu pentru a ajunge la un text pe înțelesul tuturor. Susținea că, adeseori, în scriere (dar și în vorbire) depășim considerabil de mult numărul cuvintelor necesare, trădând astfel scopul de a ne face înțeleși, scop care se află la baza oricărei interacțiuni umane.
Apoi, există un alt fel de surse: scrisorile private. Acestea nu erau destinate publicării. Noi le-am adunat pe toate, multe dintre ele fuseseră deja publicate, altele erau necunoscute. La sfârșitul lucrării a ieșit la iveală un corpus de 1106 scrisori, dintre care 129 inedite. Însă, după ce opera a fost publicată, s-au mai recuperat alte nouă și poate vom mai găsi și altele. Scrie în stil familiar, scrisorile sunt destinate în primul rând mamei (aproape jumătate din scrisori îi sunt adresate ei) și în al doilea rând rudelor, pe lângă prietenii și elevii de la San Donato di Calenzano și din Barbiana. Acest epistolar este extraordinar de important și nu poate fi omis de cel care studiază și vrea să-l înțeleagă pe Don Milani, în principal pentru că, pe lângă scrisorile inedite, în unele cazuri am restaurat scrisori prin comparare cu textul original, depășind erorile de transcriere și, ocazional, texte cunoscute, însă din păcate, epurate.
Cu toate acestea, mai există un al treilea grup de surse mai puțin cunoscute și, mai presus de orice, prea puțin folosite: înregistrările aparițiilor în public, ale conversațiilor sau ale interviurilor. Așadar, vocea lui Don Milani a fost înregistrată, în ciuda puținelor aparate care, din fericire, erau disponibile în acea epocă. Aceste înregistrări au fost transcrise în anii recenți și, deși au fost publicate (nu fără semnificative omisiuni și erori), au rămas per ansamblu ignorate. În acestea, cuvântul are o altă dimensiune: nu este cuvântul scris, revizitat și regândit, nici acela al relației intime sau amicale a scrisorii; e cuvântul limbii vorbite, o limbă de o limpezime și de o eficacitate extraordinară, dar care nu se folosește de tehnici de oratorie și predicare. O limbă care se materializează într-o forță a cuvântului aparte și exemplară! Este necesară redirecționarea atenției chiar asupra acestui tip de surse practic necunoscute. Realizăm astfel o operațiune contra curentului, evitând să insistăm încă o dată asupra acelorași surse mult prea exploatate. Desigur, ele sunt însemnate, precum Lettera a una professoressa și grupul restrâns al puținelor scrisori citate mereu. Ceea ce-a rămas umbrit e în stare să dea, prin puterea sa, o nouă lumină și să trezească un nou interes pentru Lorenzo Milani.
O altă observație preliminară este aceea că, atunci când se scrie sau se vorbește despre Milani și nu iese la suprafață trăsătura deosebită a mărturiei sale, putem fi siguri că ne aflăm față-n față cu o falsificare sau cu o prezentare încondeiată. Atunci când îl citim sau îl ascultăm cu adevărat pe Don Milani, impresia palpabilă este că avem de-a face cu un om și cu un preot extrem de periculos! Extrem de periculos pentru cine, mai exact? Pentru instituții, pentru conformiști și pentru autoritate. Însă, mai presus de orice, pentru un anumit catolicism convențional devotat marilor liturghii din temple, complăcut în diplomație și susținător al fiecărui nou constantinism sau al fiecărei noi complicități. Așadar, de ce este atât de periculos? Deoarece el trăia fără să calculeze, fără diplomație și fără interese proprii. Așa cum ar trebui să trăiască fiecare creștin: străin față de strategiile și măgulirile puterii. Loial față de franchețe (parrhezia), inspirându-se astfel din curajul de a rosti adevărul oricât de mult l-ar costa, reprezentând exact inversul diplomației care-ți sugerează ce să spui și ce să nu spui, care preferă un adevăr spus pe jumătate, cuvinte rostite pe jumătate și câteodată nici măcar adevărul [7]. Însă Don Milani a mers întotdeauna împotriva curentului, în ciuda tuturor consecințelor care i-au marcat viața. O condiție similară cu aceea a profeților cărora le-a fost atribuită această caracteristică a cutezanței (parrhezia) de a spune adevărul, conștienți fiind de consecințele pe care acesta ar fi putut să le provoace în viața lor.
Însă acest mers împotriva curentului nu este un simplu exercițiu al unui disident narcisist. Servește la dezvoltarea conștiințelor critice pentru a le ghida spre autonomia în gândire, prima și ultima țintă a educației. Acesta este obiectivul lui Lorenzo Milani în ceea ce-i privește pe tineri, exact opusul a ceea ce făcea și continuă să facă școala înființată de Ministerul Educației. Asta înseamnă că, înainte de a-i face creștini (acesta fiind rezultatul lucrării lui Dumnezeu), îi face cetățeni, îi face conștienți de faptul că sunt, în primul rând, ființe umane. Prin urmare, cei trei piloni ai acțiunii lui Milani sunt: formarea conștiințelor libere, dobândirea unui simț critic profund asupra lumii și promovarea unei gândiri autonome. Însă, pentru ca acestea să se întâmple, este imperios necesar să conștientizăm că „te poți transforma din animal în om și din om te poți transforma în sfânt, dar din animal în sfânt nu te poți transforma într-o clipită” [8]. Trebuie mai întâi de toate să devenim oameni, deci înzestrați cu cuvânt. Dar Don Milani s-a regăsit în mijlocul celor care erau lipsiți de cuvânt, care nu erau capabili să vorbească și, mai ales, nu erau în stare să înțeleagă. Înaintea acestei condiții, Lorenzo Milani le-a restituit cuvântul celor cărora le fusese răpit, care n-au avut posibilitatea de a-l deține și de a-l utiliza. În acea societate italiană postbelică, a primei apariții a consumerismului – care corespunde perioadei de 20 de ani de slujire ai lui Don Milani, 1947-1967 – societate în care accesul la bunurile și la proprietățile burgheze le era permis celor fără cuvânt, Don Milani demască înșelăciunea boom-ului economic și denunță faptul că, fără a deține cuvântul, orice răscumpărare socială va fi imposibilă, iar egalitatea prevăzută de Constituție totalmente iluzorie. Este o înșelăciune ale cărei consecințe ajung – în mod tragic – până în timpul nostru.