Silvio Guarnieri despre italienii din Banat

Profesor universitar, scriitor, critic literar şi jurnalist, Silvio Guarnieri a trăit zece ani în România (1938-1948), perioadă în care a fost directorul Institutului Italian de Cultură, secţia din Timişoara, implicându-se activ în viaţa culturală a timpului şi sprijinind cauza limbii și a culturii italiene în oraşul de pe Bega.
În acest număr publicăm postfaţa lui Silvio Guarnieri la volumul lui Aurel Cosma, Tracce di vita italiano nel Banato. Con una nota di Silvio Guarnieri, publicat la Editura Institutului de Cultură Italiană din România, Filiala din Timișoara, în 1939.

Nota lui Silvio Guarnieri

Aceasta este o regiune vastă de şes fertil, care se întinde până la ultimele ramificaţii ale Carpaţilor, ici-acolo înălţându-se cu linii moi de ridicături de coline sau, dintr-o dată, însemnată de marginea cea mai întunecată a unei păduri dese; pământul răsturnat de plug este negru, iar străzile întortocheate sunt roşiatice, de la creta uscată la soare; când trece pe acolo un vehicul, lasă – în urma sa – o dâră lungă de fum, care se ridică către cer şi apoi, încet, în formă de arc, împinsă de briză, cade din nou pe câmpul verde; satele sunt construite departe unul de celălalt şi puţine case sunt răsfirate la ţară, fapt pentru care călătorului îi este uşor să vadă, mai ales la marginea pădurilor, fazani de toate culorile care ies, încet, pe arătură pentru a găsi ceva de mâncare, şi iepuri de câmp, dar care, surprinse dintr-o dată, o iau la goană cu salturi mari.
O altă aşa de senină şi idilică are o istorie aventuroasă plină de invazii, de lupte, de devastări şi de masacre; popoare de toate rasele şi toate provenienţele au trecut pe acolo, şi-au stabilit permanenţa, au luptat între ele; cel ce se credea deja stăpân a fost înlăturat de către următorul care va fi sosit; armate ostile se năpustiră, unul asupra celuilalt, înarmaţi cu aceeaşi voinţă de distrugere, de acelaşi fanatism; şi, pentru multe lungi decenii, câmpuri aşa de fertile au rămas necultivate şi pustii, iar populaţia exterminată sau fugită, pentru a se adăposti în munţii cei mai siguri.
Astfel de caracteristică de zonă de frontieră îi revine încă din perioada cuceririlor, şi nici nu a pierdut-o de atunci. Ceea ce noi, de obicei, considerăm civilizaţie occidentală, ajunsese în acea perioadă până la această limită extremă şi care îşi adusese propriul mod de organizare, propria limbă, propriile obiceiuri pe care populaţia indigenă a primit-o/acceptat-o şi pe care le-a marcat cu amprenta sa, aşa cum s-a întâmplat în orice altă parte din imperiu, conservând ceea ce poseda mai nativ şi vital, pentru o adaptare reciprocă, cu o fuziune de elemente departe de orice formă de acceptare pasivă şi superficială, atât cât să formeze, în 170 de ani de dominaţie romană, o echipă aşa de durabilă pe care, secole la rând, influenţele cele mai diferite nu au reuşit să le şteargă/anuleze.
Civilizaţia superioară este absorbită de un popor primitiv, la nivelul de organizare a vieţii civile, în normele sale cu privire la raporturile sociale, când acesta se simte în stare şi atras a se insera în schemele/sistemele acesteia fără a-şi pierde propria autonomie de mişcare, de accente, caractere; adaptarea corespunde unei necesităţi care are loc doar dacă există un avantaj corelativ, atâta timp cât violenţa are o putere excesivă, mai mult decât penetrantă. În acest schimb mutual, mai târziu, probabil că o parte din colonia romană a fuzionat cu ceea ce a rămas din populaţie, iar atunci când slăbiciunea imperiului a constrâns unităţile administrative şi armata să părăsească regiunea, care devenise deja prea ameninţată, aici în regiune exista o viaţă normală, o omogenitate socială care, foarte dificil, ar fi putut fi pierdute.
Ar fi putut, mai ales, popoarele slave să contribuie la popularea zonelor goale cu o civilizaţie ca a lor sau să influenţeze acele popoare mai apropiate lor ca şi patrimoniu folcloristic, anteriori, poate, sosirii romanice; astfel că, dacă acum ascultăm cântecele populare ale românilor, pline de o dulce nostalgie, sau dacă admirăm dansurile lor şi costumele lor populare, nu putem să nu le comparăm/confruntăm cu altele pe care le cunoaştem, cu cele ruseşti, cehoslovace sau sârbeşti, aşa cum şi un număr mare de cuvinte slave s-a amestecat cu cele de origine latină; fiecare invadator, fiecare stăpân a lăsat un semn despre existenţa sa, iar, de multe ori, un cuvânt rămas ne aminteşte de aspectul sau, cel puţin, de cel sub stăpânirea căruia a văzut-o populaţia; dar relativa uniformitate de astfel de influenţe şi faptul că acestea se referă la anumite câmpuri şi atitudini, servesc la evidenţierea faptului cum au pus stăpânire pe civilizaţia latină într-un mod definitiv, după ce, cu toate că era răspândit pe o arie vastă de teritoriu, unde comunicarea între punctele sale extreme era, adesea, dificil sau chiar imposibil a menţine, şi în zilele noastre, o uniformitate de limbaj şi de obiceiuri, patrimoniu comun chiar şi pentru grupurile/comunităţile îndepărtate şi izolate. În Peninsula Balcanică, invaziunile barbare au avut o importanţă mult mai de durată şi definitivă decât în Europa occidentală; populaţiile noi se suprapuneau şi se substituiau celor precedenţi; aici, au avut loc adevărate emigrări de popoare, pe care Italia nu le-a văzut niciodată şi care au schimbat, în mod fundamental, fizionomia etnică; Dacia rămase, astfel, izolată de lumea latină, în sfera căreia intra în mod natural şi nu a mai putut să-i urmeze evoluţia; cu toate că fiecare civilizaţie este construită din schimburi şi raporturi cu ceilalţi; ba mai mult, a fost adusă la o uniformizare la nivelul cel mai jos de viaţă la care au fost obişnuite celelalte popoare din jur. Astfel, limba latină, care a contribuit la menţinerea unei fizionomii unitare între popoarele europene mari, chiar şi atunci când a încetat a mai fi un limbaj vorbit, pentru a deveni un patrimoniu al oamenilor culţi, filosofi şi oameni de ştiinţă; în România nu a putut fi absolvită de sarcina sa de afinitate cu latina, nici să servească în calitate de bază a schimbului cultural cu celelalte popoare afine; acest pământ a devenit o insulă îndepărtată, străbătută de influenţele cele mai diferite (slave, greceşti, maghiare, turceşti), fără un guvern centralizator autonom, de o viaţă proprie culturală, devastată, adesea, în regiunile mai bogate, exploatată de stăpâni mai puternici şi mai organizaţi; iar, în timp ce Italia vedea renaşterea oraşelor sale şi, în ele, crearea unei forme de viaţă civilă, reactivarea şi crearea unor relaţii tot mai dense şi continue cu Franţa şi Spania, naţiuni care îi semănau ca şi bază culturală şi socială, şi cu Germania, care, încet-încet, a reuşit a le apropia şi a le absorbi; orice forţă constructivă şi expansivă era sugrumată la poporul român; anticele centre citadine, deja create de către romani, erau un adversar prea uşor pentru invadatori, iar acea civilizaţie, benefică pe timp de pace, s-a dovedit a fi o slăbiciune periculoasă într-o perioadă de răvăşiri şi catastrofe; munţii au devenit doar un refugiu sigur; lanţul Munţilor Carpaţi a fost apărarea cea mai validă, pentru a conserva propria independenţă şi a fost o forţă, pentru români, faptul de a se menţine un popor de ţărani şi de păstori, legaţi de o tradiţie care încă mai amintea punctul-limită al evoluţiei lor.
Contactul cotidian cu pământul şi conştiinţa unei existenţe repetate, în mod continuu, au dat ţăranului o tenacitate conservatoare; ceea ce se schimbă pentru el sunt doar anotimpurile şi care, fiecare în parte, aduc fenomene cunoscute. Metodele sale de lucru, instrumentele pe care le foloseşte sunt cele care i-au fost transmise de către strămoşi; greutatea muncii lui îl aduce la indiferenţă; orice inovaţie, orice intruziune externă sunt văzute cu suspiciune şi frică. Locuitorii oraşelor, în schimb, sunt dispuşi la schimbare şi de a accepta orice modă străină; dragostea de noutate, aspiraţia către bunăstare, către bogăţie tentează încercarea oricărei străzi noi, în neliniştea de a preveni posibilii concurenţi; modul rapid de îmbogăţire aduce şi dorinţa de etalare; rivalitatea duce la imitarea şi depăşirea egalilor lor; se schimbă, astfel, propriul stil şi obicei, organizarea socială şi limbajul, legile şi tradiţiile, iar convingerea propriei superiorităţi, a propriei forţe ajunge să dea un ton definitiv şi persistent la o contrastare de mişcări.
Din acest motiv, limbajul român s-a menţinut, în ceea ce priveşte baza derivată din latină, mult mai aproape de aceasta decât au făcut-o italiana sau franceza; din acest motiv, ea se aseamănă mai mult cu vreun dialect dintr-o regiune rurală din Italia septentrională şi centrală decât cu limba literară cea mai pură. Iar astfel de diferenţă de evoluţie în limbaj corespunde la aceea mai complexă a obiceiurilor, a tradiţiilor.

Primii italieni care au pătruns în Banat au fost nişte misionari; la o distanţă de secole se reînnoia neliniştea care i-a împins pe romani până aici; acum nu pentru o necesitate comercială sau militară, ci pentru un vis de expansiune mai ambiţioşi care, ca şi acela, avea o justificare morală, iar universalitatea era doar ca un scop final. Antica forţă organizatoare a imperiului, pentru a supravieţui, a trebuit să se îmbogăţească de un conţinut spiritual în stare să-l ducă pe om la propriul său sacrificiu, investit cu o sarcină care îl depăşeşte/excedează, făcându-l dispus să arunce orice energie a sa în activitate până la moarte; depăşită orice prudenţă calculată, el atingea, astfel, limita extremă a propriilor posibilităţi, iar civilizaţia occidentală era avantajată de un elan expansiv net superior şi de cuceriri mult mai vaste.
Aşadar, cu o desfăşurare necesară, aproape că este necesară decadenţa ideii, pentru confirmarea practicii/acţiunii, într-o succesiune de atitudini umane, precum şi de epoci istorice, la primele predici ale unor oameni dezarmaţi care înfruntă martiriul, subsumau luptele sângeroase ale armatelor care aduceau, ca şi propriul steag, acelaşi ideal ca şi al celorlalţi; elementul militar şi politic au fost ataşate celui religios, dezvăluind ca şi cum elanul iniţial al acestuia ar fi cedat până la substituirea lentă a abstractului unei misiuni înălţătoare cu tehnica complexă a unui obicei şi a unei organizaţii. Şi Banatul reluase antica poziţie şi antica sarcină de zonă de frontieră; linia ideală care desparte două lumi trecea, din nou, pe aici, alternând în funcţie de cuceriri şi recuceriri care au făcut din ea o regiune dezolantă, punct de întâlnire a celor mai diferite rase, dar aproape lipsită de o populaţie indigenă permanentă.
În rândul miliţiilor imperiale habsburgice, care, cel mai adesea, racola luptători din orice ţară şi de orice provenienţă, italienii nu figurau ca şi gregari, ci adesea apar, mai degrabă, în posturi de control; este vorba despre nobilii împinşi de dorinţa de aventură şi de onoruri, la activităţi pentru care propria lor ţară de origine nu le putea oferi un câmp/sector aşa de vast şi de important. Ar fi foarte dificil de studiat opera şi caracterul dintr-un punct de vedere global, atâta timp cât ei se prezintă lipsiţi de orice asemănare mai profundă care să nu fie cea obişnuită, de regulă atribuită cetăţenilor aceluiaşi pământ; războinici apreciaţi, în stare de cariere dintre cele mai strălucitoare şi de onoare, aceştia au ajuns să facă parte din istoria unei naţiuni care nu este a lor de origine; credinţa/devotamentul unei dinastii înlocuieşte dragostea de patrie. Ei sunt produsul caracteristic unei evoluţii istorice; tendinţa către universalitate a fost însoţită, în Italia, de către cea mai fragmentată favorizare/părtinire politică; piedicile sociale şi luptele interne au făcut ca renunţarea în faţa tiraniilor locale şi, apoi, în faţa invaziilor străine, fapt pentru care nu a fost posibilă formarea unei convingeri de solidaritate naţională, iar cultul individului a apărut în rândul clasei celor bogaţi, unde aceasta a fost posibil, ca un rezultat natural de secole de civilizaţie.
În Banat, după cucerire a urmat organizarea şi colonizarea; soldaţilor li s-au adăugat administratorii, comercianţii, muncitorii şi, chiar în cadrul acestui flux nou şi numeros de oameni, italienii au ocupat un loc important; nu era vorba de o migraţiune în masă, aşa cum s-a întâmplat la alte popoare, ci de indivizi izolaţi sau de grupuri mici care veneau să-şi ofere propriile servicii bine plătite; stăpâni ai unei arte şi ai unei tehnici, nu îi împingea foamea de pământuri, ci dorinţa de câştig; era vorba, mai ales, de muncitori foarte apropiaţi de mica burghezie ca mentalitate şi obiceiuri; adevărul este că puţini s-au stabilit, iar majoritatea au preferat să se întoarcă în ţara lor de origine. Acestora le lipsea, în mod sigur, orice voinţă de expansiune, în mod necesar se simţeau străini într-o ţară în care constituiau o minoritate foarte slabă, dar, mai ales, foarte greu ar fi putut să se adapteze la un mod de viaţă diferit şi, adesea, inferior aceluia cu care erau obişnuiţi. Aceasta explică şi de ce în această perioadă, care cuprinde tot secolul al XVIII-lea, italienii nu au fuzionat decât rar cu romanii, cărora, totuşi, le erau aproape ca şi limbă, şi cum cei puţini rămaşi au fost asimilaţi, aproape în întregime, de către coloniile nemţeşti. Romanii, adesea, au constituit corpul armatei imperiale împotriva turcilor şi, mai ales, în Banat, erau în mare majoritate, fapt pentru care contactele cu italieni, au fost – în mod obligatoriu – frecvente, dar o diferenţă foarte profundă separa cele două elemente: unul, mai ales de provenienţă urbană, pentru a exemplifica propria activitate erau obligaţi a se sprijini/baza pe o organizaţie sigură, pe forţa statului; muncile şi culturile pentru care erau chemaţi să le realizeze, apeducte, canalizări, reţele de canalizare, construcţii civile şi militare, orezării, plantaţii de dud, exploatarea minieră, aveau nevoie de capital şi de protecţia autorităţii şi a legii; altul era schimb rural aproape în întregime, obişnuit cu o viaţă mizerabilă, sărăcit de perioade şi de războaie lungi: satele sale erau lipsite de orice activitate, care erau mai puţin necesare, iar puţinii artizani care locuiau în oraş, dedicaţi artei ţesătoriei sau angajaţi ca şi muncitori în diferite munci, erau ţinuţi într-o condiţie de subordine faţă de colonizatori şi erau excluşi din tabloul organizatoric şi din posturile de control.
Misiunea lui Griselini, acest poligraf, un om cu multe interese şi capacităţi, venit în Banat cu atitudinea jurnalistului curios şi observator, care, găsind o populaţie a cărui limbă seamănă cu a sa, a scris despre ea ca despre o descoperire ciudată şi fericită, care nouă ne apare ca o destăinuire de o ignoranţă caracteristică: contactele italienilor cu această regiune au fost deja foarte frecvente şi neîntrerupte, fără să adauge – la patrimoniul cunoştinţelor obişnuite – ştirea existenţei unui popor, care, încă, conservă urme aşa de vii din cultura şi obiceiurile romane. Dar, pe de altă parte, se justifica într-un sens mai profund şi este minunea oricărei persoane care începe a studia istoria acestui popor şi îşi dă seama cu câtă tenacitate, se poate rămâne legate de forme şi de expresii ale civilizaţiei antice romane, prin intermediul celor mai dificile fapte şi cele mai diferite influenţe.
Acum, prin intermediul italienilor, se restabileşte antica legătură, iar trecutul este confirmat de prezent: nu s-au reluat legăturile cu Occidentul, s-au deschis noi posibilităţi de dezvoltare culturală şi civilă, care trebuiau să fie însoţite de cea politică; s-a început, astfel, o nouă fază de raporturi între două popoare şi pentru români este istoria lor de independenţă.
Aşadar, dacă Griselini, dacă toţi predecesorii săi iluştri: martirul Sagredo, preafericitul Capistrano, generalii Caprara şi Marsigli, şi Eugeniu de Savoia, şi guvernatorul di Brigido ocupa un loc important în istoria Banatului se datorează mai ales faptului că ei, cu opera lor, au contribuit la integrarea acestei regiuni în sfera civilizaţiei occidentale şi la restabilirea acelui raport, întrerupt de mai mult de un mileniu între două state care au, deja, acelaşi obicei şi acelaşi guvern. Pentru unul din două, un astfel de patrimoniu a reprezentat o forţă de coeziune şi de apărare, pentru celălalt bază pentru o succesivă evoluţie: noua confruntare era bogată în asemănări şi contraste.
La un popor la care civilizaţia nu se formează, în mod lent, pentru progresivul aport individual la o bază de raporturi civile, ci constrâns să absoarbă rapid noi forme de existenţă impuse ierarhic, în mod obligatoriu există contradicţii între vechiul şi noul obicei, însă, la romani, o astfel de poziţie s-a îmbogăţit de nuanţele cele mai interesante. Evident că ei vor simţi orgoliul propriei lor origini îndepărtate, în faţa popoarelor care îi înconjoară şi care nu se pot lăuda cu o istorie aşa de antică ca şi a lor, fapt pentru care nu se pot considera noua civilizaţie ca fiind străină  lor, ba dimpotrivă atâta timp cât de la cea romană s-a desfăşurat aproape natural. Pe de altă parte, secolele lungi de izolament au făcut ca ei să se fixeze într-o formă de viaţă precisă şi obişnuită, chiar primitivă pentru anumite aspecte, şi de la care nu se îndepărtează fără să simtă remuşcări; este revolta naturală a sentimentelor celor mai simple împotriva deformării cărora sunt supuşi de către convenţiile sociale, inevitabila luptă între mentalitatea omului de la ţară şi cea a omului de la oraş, suspiciunea cu care cel care a fost educat într-o sărăcie simplă şi austeră, de obicei, se uita, cu dezinvoltură şi fără prejudecăţi, la noul îmbogăţit, obişnuit să exaspereze orice atitudine mondenă. În orice manifestare a vieţii româneşti se poate încă observa o astfel de poziţie dublă şi inconciliabilă, dar, în mod rapid, egalează oamenii; câteodată pare că uniformitatea sacrifică ceea ce oamenii posedau mai bogat şi mai bizar, dar dacă ceva vital şi autentic s-a închis în ei, va găsi ocazia de a se manifesta, cu o exuberantă forţăm rupând, astfel, orice lege de retorică.

Timişoara, noiembrie 1939