Între exil şi emigraţie: Veneţia în poezia Eugeniei Bulat

Intenţia mea era şi este aceea de a prezenta cititorilor revistei „chimia” care se produce în lirica unei poete autentice şi sensibile între laguna veneţiană şi tulburătoarea experienţă existenţială şi stilistică a autoarei. Numai că încercarea de a înţelege şi exprima această chimie m-a aruncat, volens nolens, în contextul mai amplu în care această experienţă se înscrie, anume acela al literaturii scrise în exil. În cazul poeziei acestei autoare socotesc că prezentarea contextului, deşi nu poate lămuri niciodată secretul care face din poezie poezie, poate înlătura multe obstacole în înţelegerea lui, poate oferi, adică, acele circumstanţe, exterioare poeziei, în stare să ne scoată din dezorientare şi să ne pună într-o dispoziţie de aşteptare şi de receptivitate.

*

În România, după 1989, cum era şi de aşteptat, literatura scrisă în exil sau, cum e numită de alţii, în diaspora, a fost scoasă în bună parte la lumină, a fost studiată şi discutată, încercându-se o conturare a istoriei şi periodizării, a cauzelor şi caracteristicilor. Şi deşi o sinteză atotcuprinzătoare şi lămuritoare nu a fost încă realizată, anumite trăsături specifice, atât ale atitudinii autorilor cât şi ale literaturii înseşi, au ieşit totuşi la iveală. De aceea, rezumând şi simplificând, cred că este cu putinţă a afirma, cu acceptabilă aproximaţie, următoarele: până în 1989 exilul are cauze politice, iar autorii sunt într-un fel sau altul refugiaţi politici; vârsta la care emigrează cei mai mulţi dintre ei este aceea a maturităţii, prin urmare ei nu se formează în exil, ci trăiesc exilul fiind deja scriitori; ţara de adopţie este, în majoritatea cazurilor, una dintre marile puteri occidentale, cu o cultură şi o limbă de mare circulaţie; despărţirea de patrie este crezută ireversibilă drept care este trăită ca o ruptură dureroasă, iar această ruptură, cu suferinţa ori nostalgia, cu reconstituirea ori respingerea trecutului, care din ea derivă, este contextul aproape exclusiv al producţiei lor literare; la majoritatea predomină dorinţa de a povesti şi a se povesti, de aici urmează că proza predomină asupra poeziei; majoritatea acestor autori (cu câteva excepţii, ce-i drept, clamoroase) scriu în limba română –  efect dar şi cauză a imperfectei sau inexistentei asimilări a lor la cultura ţării de adopţie –  ceea ce le condamnă ab initio opera la o circulaţie redusă, ea fiind greu publicabilă (deşi din cauze diferite) atât în România cât şi în străinătate; de aici sau şi de aici, sentimentul autorilor că provin dintr-o ţară şi o cultură percepute în ţara de adopţie, şi în genere în occident, ca minore, id est inferioare; toate aceste trăsături conduc aproape de la sine la următoarea, anume la centralitatea temei identitare, majoritatea autorilor trăind frustrarea apartenenţei incomplete atât la ţara, cultura şi limba de origine cât şi la cea de adopţie, unde propriile coordonate spaţio-temporale par suspendate.
Scriitorii români în exil care până la 1989  au ales ca ţară şi cultură de adopţie Italia par a fi mai puţin numeroşi, mai puţin valoroşi şi, ca atare, mai puţin studiaţi şi cunoscuţi decât confraţii exilaţi în Franţa, Germania, Statele Unite. Lucrurile par însă să se inverseze după 1989. Schimbările politice, deschiderea graniţelor, marea migraţie a forţei de muncă spre ţări europene precum Spania şi Italia, mai permisive ca legislaţie şi mai permeabile ca limbă şi obiceiuri emigrantului român, au făcut ca după 1989, mai ales în aceste ţări, să se nască o literatură a unui altfel de exil. Luând cazul Italiei şi comparând literatura scrisă acum de emigranţii români în Italia, constatăm naşterea unei literaturi diferite care pe drept ar trebui să se numească a emigraţiei şi nu a exilului, o literatură care începe să capete trăsături distincte, semnificativ altfel decât cele enumerate mai sus. Luând ca termen de comparaţie, pas cu pas, trăsăturile literaturii exilului de dinainte de 1989, constatăm că scriitorii români ieşiţi la rampă în Italia în ultimul deceniu nu sunt refugiaţi politici, sunt pur şi simplu emigranţi în căutare, fiecare în felul său,  de o viaţă mai bună (adică de un rost mai bun), veniţi în occident în general la o vârstă fragedă şi prin urmare cu altă experienţă şi altă formaţie în urmă şi cu altă capacitate de integrare; mai important este însă că despărţirea de patrie nu este pentru ei ireversibilă, dimpotrivă; ei, deşi s-au stabilit definitiv în Italia, au libertatea de a se întoarce oricând acasă şi au o legătură constantă şi firească cu ţara. De aceea despărţirea de România nu este trăită ca ruptură, ci mai degrabă ca distanţare critică. Fără a-şi uita sau nega originea românească, problemele lor nu mai sunt, cum e şi firesc, cu prioritate cele identitare, ci sunt mai aproape de cele curente ale lumii în care s-au stabilit şi ale lumii de astăzi în general. Dar mult mai interesant este faptul că, formaţi ca scriitori în ţara de adopţie, unii dintre ei scriu şi publică în chiar limba acestei ţări, în cazul nostru în italiană [1]. Iar producţia lor literară începe să constituie un caz, nu pentru literatura română (cum este exilul de dinainte de 1989), ci pentru literatura italiană: acolo, în Italia, şi nu în România, au luat naştere publicaţii, antologii, dezbateri şi o critică anume dedicate lor şi fenomenului pe care ei îl reprezintă.

Cred că activitatea literară a acestei noi generaţii de emigranţi permite câteva observaţii de ansamblu care pot ajuta, pe de o parte, la caracterizarea ei, pe de alta, la perceperea diferenţei între autoarea de care mă voi ocupa în continuare şi această literatură.
În afara trăsăturilor care, am văzut, diferenţiază această nouă generaţie, de cea a exilului de dinainte de 1989, îmi pare că ea mai are şi alte caracteristici: în pofida faptului că scriu în italieneşte, că se îngrijesc în mod deosebit de stil şi limbaj, aceşti scriitori nu sunt percepuţi ca scriitori italieni şi nici ei înşişi nu se percep ca atare. În mai toate lansările, interviurile, comentariile care îi au ca obiect, referirile la ţara de origine, România, sunt obligatorii şi insistente. De asemenea, în majoritatea operelor lor, chiar în cele care abordează teme la modă în occident sau străine de problema exilului,  o legătură cu România există aproape întotdeauna: fie protagoniştii fie locul sunt români. Şi nu ştiu dacă greşesc, dar impresia mea e că acest „românism” (nu întotdeauna necesar) este răspunsul, conştient sau nu, la aşteptările criticii şi ale publicului italian, sensibilizat de prezenţa copleşitoare şi nu rareori agresivă a imigraţiei româneşti. Şi poate că până va apărea, dacă va apărea, vreun scriitor român de limbă italiană a cărui valoare să atingă acel nivel prin care el să fie privit în sine şi nu ca exponent al unui grup sau al unui fenomen socio-cultural, această aşteptare a publicului (prin care emigrantul interesează în măsura în care este emigrant) oferă, deocamdată, legitimitate acestui românism „de ocazie”. De asemenea, aceeaşi aşteptare ar putea explica şi recursul la ficţiunea mărturisirii, majoritatea scrierilor folosind o persoana I care se narează şi se explică, iar de aici, şi precumpănirea prozei asupra poeziei. Caracteristic la aceşti autori de după 1989 este totuşi că tematica reală nu este niciodată exilul, adică exilul-ruptură şi criză identitară, nici România în amintirea exilatului (şi de ce ar mai fi?); iar acolo unde România apare efectiv (adică nu într-un mod livresc sau nenecesar) regăsim analiza distantă şi critică cu care ne-a preaobişnuit cinematografia românească a ultimelor două decenii sau pe care o întâlnim, bunăoară, într-o carte scrisă de un italian get-beget precum Andrea Bajani (Se consideri le colpe).

Or poeta despre care voi vorbi, Eugenia Bulat [2], are o poziţie singulară: ca tipologie ea nu aparţine nici exilului de dinainte de 1989, nici noii generaţii de scriitori emigranţi, deşi totuşi le aparţine amândurora. Ori tocmai această apartenenţă-nonapartenenţă face din ea un caz interesant în problematica literaturii exilului.
Însufleţită de speranţa schimbării şi de iluzia regenerării, pe diferite tărâmuri, a patriei sale, Basarabia, din 1989 autoarea s-a implicat cu determinare de om politic şi cu exaltare de poet în realitatea social-politică şi culturală, a activat şi a militat, apoi a cunoscut marginalizarea, prigoana şi dezamăgirea, drept care a ales calea exilului, purtând însă în suflet vechile idealuri şi noile dureri. Sub acest aspect exilul Eugeniei Bulat seamănă cu cel al românilor de dinainte de 1989, chiar cu cel al remarcabililor interbelici. Seamănă cu ei şi pentru că patria pe care a lăsat-o în urmă şi propriile credinţe le poartă în continuare în sine, ele o chinuie şi o însufleţesc deopotrivă, şi cu ele simte că are de încheiat o socoteală – care probabil nu se va încheia niciodată. Dar ea trăieşte acum într-o altă lume şi trebuie să-şi facă socotelile şi cu aceasta: drept care literatura exilului ei, tot ca a românilor de dinainte de 1989, este şi ea centrată pe tema identităţii, fundamentală în condiţiile încâlcirii propriilor coordonate spaţio-temporale şi culturale. Sub acest aspect, nouă, românilor de azi, pentru care acest tip de exil este istorie, Eugenia Bulat ni s-ar putea părea că aparţine unei lumi trecute. Numai că, spre deosebire de emigraţia noastră de dinainte de 1989, exilul acestei poete precede, într-un anume fel, exilul real: problema ei identitară şi frământarea ei existenţială şi poetică sunt legate de apartenenţa imperfectă la două ţări încă înainte de plecarea ei în Italia, iar exilul real îi pune dinainte nu atât problema identitară, deja acută, ci pe aceea de a pricepe ce devine această problemă într-un nou peisaj natural şi cultural. În plus, asemeni emigranţilor români recenţi, exilul ei nu este ireversibil; ca şi aceştia, Eugenia Bulat revine frecvent şi publică în „patriile sale”, R. Moldova şi România; revine, dar pentru a se întoarce totuşi (cel puţin deocamdată) la ţara, sau mai degrabă, oraşul de adopţie, Veneţia. Drept care, ca şi la noua generaţie, pentru Eugenia Bulat este deopotrivă de fundamentală, ca şi la ei, percepţia noului loc în care vieţuieşte, privit în contextul lumii contemporane şi al aşteptărilor unui emigrant de azi, din est. Iar o dovadă că aceste aşteptări seamănă cu ale noii generaţii de emigranţi este faptul că în al doilea volum publicat în exil începe să se insinueze nu numai dorinţa tot mai vădită a autoarei de a pătrunde în cultura italiană, pentru că simte că are ceva de spus şi în acea cultură (ambele volume scrise în exil sunt  traduse în italieneşte şi îşi caută cu înfrigurare editorii), dar chiar limba italiană.
Dar mai există ceva, un ceva ce o distinge pe Eugenia Bulat de majoritatea scriitorilor emigranţi din ambele categorii: ea scrie poezie şi este, în viaţă şi scriere, fundamental poetă.  
Ceea ce îmi propun cu adevărat în cele de mai jos este ca, cercetând felul în care locul de adopţie, Veneţia, îi reconfigurează poezia şi poate chiar fiinţa, să urmăresc evoluţia acestui exil „altfel” de la primul volum, Veneţia ca un dat. Jurnalul unui evadat din Est (ed. Cartier, Chişinău, 2008), la cel de al doilea, În debara. Al doilea Jurnal al unui evadat din Est (ed. Gunivas, Chişinău, 2010) şi al treilea, Piatra de Ca’ Vendramin. Dialogurile străinei cu vechiul său prieten Alter. Al treilea jurnal al unui evadat din Est (ed. Junimea, Iaşi, 2017).  

*

Primul volum de versuri publicat după „autoexil”, Veneţia ca un dat. Jurnalul unui evadat din Est (ed. Cartier, Chişinău, 2008), este o carte de poezie autentică şi tulburătoare atât prin fiecare poezie în parte cât şi prin construcţia în ansamblu. Adică fiecare poezie comunică o trăire profund personală şi profund lirică, în timp ce ansamblul are caracteristici fonice, grafice şi de conţinut care fac din el un mic «canţonier», în sensul istoric al cuvântului, adică îi conferă o unitate stilistică şi conceptuală şi, în acelaşi timp, un parcurs spiritual autobiografic. Unitatea este dată, în primul rând (lucru care frapează de la început) de muzicalitate – pe care aş îndrăzni să o numesc nu doar acustică ci şi vizuală : deoarece ritmul, măsura şi eufonia, constant şi savant urmărite la nivelul versului şi al strofei, la care se adaugă sporadic rima, se descompun şi se aşează pe pagină în trepte, ca pe un portativ, transformând poezia într-un soi de partitură. În ea cuvintele sau grupurile de cuvinte stau aninate ca notele muzicale sau acordurile, fiecare cu propria sonoritate şi rezonanţă, iar toate ca o melodie curgătoare mereu în jos, spre tăcere şi spre moarte. Această compoziţie muzicală «în trepte» coborâtoare nu este numai formală; ea corespunde şi unei mişcări interioare, a minţii şi inimii (Voi coborî în trepte / eu prin eu ; sau Trepte, / şi trepte, / şi ceruri… // De oameni / de stări, / de cuvinte…), care devine şi mai vădită în ultimele şapte poezii grupate sub titlul-pecete „Cădere în…”.
O întrebare care apare spontan oricui se apropie de o carte care poartă în titlu Veneţia este, cred, aceea dacă Veneţia se găseşte cu adevărat înăuntru şi cum. Şi poate că, în cazul de faţă, un prim răspuns ar putea veni chiar de la această intarsie de muzică şi văz, care este o trăsătură profundă şi caracteristică, înnăscută dar şi istorică, a Serenissimei. Însă evident nu acesta este singurul răspuns; dar căutându-le pe celelalte pătrunzi fără să vrei în adâncul acestei poezii şi în istoria intimă a autoarei. Istoria – sugerată mai degrabă de subtitlul Jurnal decât de vreo cronologie – este aceea a unei coborâri în propriul suflet, un suflet care se simte, rând pe rând: golit şi aproape mort, răscolit de străfulgerări de aducere aminte şi de nostalgia unor speranţe, frământat de ivirea şi rostul poeziei în propriul destin, sau care, ancorându-se de întrebări şi de cuvinte, aspiră să se contopească cu Fiinţa. Şi toate acestea pe un pământ străin şi ciudat, ciudat tocmai pentru că nu e pământ, ci e apă şi cer. Şi iată al doilea răspuns: da, Veneţia e prea specială şi prea incredibilă pentru a nu apărea în chiar consistenţa ei fizică: la început sunt apele, de jos şi de sus, cenuşii şi duşmănoase (Veneţia ca un dat: /în apă, / pe apă / sub apă… şi ploi peste ea,/ nesfârşite, / nebune. // Cer gri, încheiat, /mugind în adânc,/ ca un leu/ sângerând în svană. // Ape verzi,/ violent clocotind/ peste praguri) şi punţile albe, şi fulgerele, şi toate sunt ca sufletul ei şi în sufletul ei; apoi e ceaţa (…Veneţia, dimineaţa…/ cu ochi plini de ceaţă,/ opaci…) şi obloanele, şi treptele linse de ape, şi apoi un întreg şir de detalii unde parcă sufletul dispare; apoi sunt porumbeii, cu paşi mai puţin şovăielnici decât ai ei (Mersul lor ireal / îţi dilată privirea, / retina-n adâncu-ţi/ e toată auz… // … Urmăreşti îndelung / cum îşi poartă solemn / fracul gri, lustruit, / şi fularul perfect / , sidefat…/ De când lumea aici, / de când lumea/ tereştri… // …!De parcă n-ar şti/ că au aripi, / cu zborul ascuns în ei / ca şi noi…), şi piaţa de peşte care o scoate din fire, cu tarabele cu raci care jignesc coloanele de marmură albe ca de templu, şi Calle dei Boteri cu scările care urcă abrupt spre o cămăruţă (E un fel de-a urca înspre sine, / lăsându-ţi în stradă grandoarea, / şi haina imună, inertă/ străină de tot ce vei fi.) şi Palazzo da Mosto, unde aceeaşi nostalgie pentru lucrurile frumoase ce asfinţesc contopeşte fantoma străvechiului proprietar cu recentul emigrant din est. Se înţelege din puţinele citate că, deşi prezenţă fizică, Veneţia este în primul rând o condiţie spirituală, mai exact condiţia unei trăiri simultane între două dimensiuni, transparentă una alteia: realitatea şi fantasma, trecutul şi prezentul, înăuntrul şi în afara (O parte din tine-i fantomă / şi umblă pe ziduri, / ca umbra lingând murii vechi, / sângerânzi…/ Iar cealaltă parte goneşte agonic / prin ceruri, / cu ochi de lumină scobiţi / croind drum îndărăt. Sau : ce închis e-n afară,/ deschis e de-a dreptul în tine, / ! tu ştii, e deschis). Iar această dedublare  (ochi bifocali/ care văd simultan/ două lumi sau Oraşul acesta e doar un decor, / un decor mai aparte, / cu ape tăcute şi verzi care ochi-ţi întorc / îndărăt…) nu se ştie dacă este o trăsătură a oraşului care se oglindeşte în sufletul autoarei sau dimpotrivă, scindarea lăuntrică a acesteia e cea care se răsfrânge asupra oraşului. Dedublarea aceasta, oferită sau căpătată, este starea perfectă pentru condiţia autoarei (…!Veneţia-i starea de spirit, / o stare de vrajă…/ e darul regesc, de ţi-e dat să-l primeşti, / !îl primeşti. / E ca şi cum parte ai fi dintr-un vis, / sau dormi, / prăbuşit în real, / fără vise…/!ca şi cum văz ai avea şi-prin-pori/ sau cu-o-mie-de-ochi/ ai-fi-orb!), iar când ea începe să fie conştientizată se ivesc şi zorii unei regenerări, şi aceasta însă inversată, ca în oglinda apei (Cobori tot mai jos, tot mai jos, / către ape,/ de parcă ai pluti îndărăt / către-un uter matern). Efectul de dedublare, atât de sugestiv pentru condiţia exilatului, îl aflăm mai ales în primele poezii ale volumului, în care oraşul este o prezenţă concretă, chiar dacă transfigurată.
Dar mai înainte pomeneam de un parcurs personal al autoarei: într-adevăr, pe măsură ce continuăm lectura, Veneţia se risipeşte, iar noi asistăm tot mai mult la o coborâre în eul profund şi în temeiurile de existenţă ale poetei. Astfel, după un telefon inocent care răscoleşte aparenta sedimentare lăuntrică, urmează în ordine: un strigăt de disperare în numele patriei, apoi imaginea unei Basarabii care năvăleşte şi striveşte, asemenea unei butii cu vin, oraşul lagunar, apoi Veneţia care devine placenta gestaţiei unui nou rost şi a unei noi situări în univers (…Ca o placentă enormă, Veneţia/ azi te-a înfiat. / !Arterele-i reci te-au vrăjit, / infernale…/ în ele să naşti, să re-naşti), iar apoi, în numeroasele texte care încearcă obsesiv să surprindă şi să redea naşterea (re-naşterea) propriei poezii, întâlnim o Veneţie subliminală, prezentă ca apă în generarea cuvintelor (Poezia era imposibilă. / Acceptasem sterilitatea/ ca pe-un blestem./ Nu ştiam/ că sunt plină de faceri/ şi nu am refugiu…dar plinul de faceri e mereu legat de apă: …Şi-nţeles-am atunci: / voi concepe din duh / şi voi naşte cuvinte pe apă…Sau mai încolo: …Poezia asta ciudată, / care vine / […] …! Ca o ploaie-n laguna aceasta, / care te prinde-nsetată şi nudă…/ şi te inuuuundă, / te uuumple…/ te uuumple… – poezia vine ca apa la Veneţia, de sus şi de jos, şi te cuprinde). Cum se vede, Veneţia este prezentă şi acolo unde nu i se pronunţă numele, este tăria apelor, este lichidul amniotic ce asigură gestaţia cuvintelor. În tonalitatea care nu încetează de a fi, în exaltare şi chin, lirică, remarcăm însă treptat o restructurare de sine a autoarei, ca şi când acel lichid amniotic nu ar fi servit numai regenerării poeziei ci şi poetei înseşi. Apare tot mai des sentimentul de deplinătate, de înflorire, de cuprindere în sine a întregului univers, tot sub imaginea apei (…Această-nflorire a ta, prea subită / ca floarea de lotus pe ape, / nu te surprinde nicicum. Sau, puţin mai departe, într-o altă poezie: …Şi deodată simţi: / toată lumea e-n tine, / eşti un vas împlinit, / !mult-prea- plin. Iar această deplinătate prezentă permite o reconsiderare a trecutului, dar tot prin trăiri acvatice: …Nu o să mă mai revărs / către voi, preanăvalnică, plină,/ ca o apă eruptă din diguri,/ total, fără rest…). Coborârea în sine duce de fapt la construirea unui viitor care să nu aibă de a face cu trecutul, un viitor care este şi renaştere şi moarte în apele a căror transubstanţiere este Veneţia (A trebuit să devin / gând plutind peste ape, / perlă tristă-n adânc, / scoica-mamă-aşteptând. // …! A-trebuit-să devin.)  Iar în ultima poezie, Cădere în verde, visul de liniştire şi de contopire mistică cu Fiinţa,  prin retragerea finală din lume în munţi (probabil munţii de acasă) se configurează tot ca reminiscenţă de imagini acvatic-veneţiene ( Voi luneca/ precum zăpezi în musturi, / din spaţii unde ţipă/ pescăruşii ; iar spre sfârşit: M-oi dizolva apoi / într-o  neştire, / de verde absorbită, / de pierzare, / un abur fi-voi nud, / plutind subţire).
Aşadar, în tot acest parcurs, torturant şi  incert, Veneţia nu este nici cauză nici mijloc, ea este pântecul de apă în care se nasc cuvintele, şi cu ele, rostul poetei pe această lume, într-un moment (începutul exilului) când orice rost al ei îi părea distrus – iar această Veneţie ţine de trăirea intens poetică a propriei existenţe; dar Veneţia este totodată şi locul alterităţii (vă reamintesc curiozitatea şi fineţea cu care o observă şi sentimentul dedublării) în care eşti singur, ca orice emigrant (Înconjurată de ape, / să mănânci pîinea singurătăţii/ ca pe-o prescure…/ Să priveşti căile lungi, ape-tăinde./ spre terra-ferma/ ca pe-o durere străină, / uitată…).  Dar important pentru acest volum şi acest moment din existenţa poetei este că locul acesta atât de neobişnuit, care e Veneţia, este introiectat; el contribuie dinăuntru la un proces de regenerare. Veneţia este exact ceea ce ne spune titlul, e un dat (…Veneţia, ca un dat. / În ape…/ pe ape…/sub ape…),  din ea se naşte celălalt dat, poezia (…Poezia e…/ res-pi-ra-ţie…/ !Nu se explică, / nu se struneşte…/ !Este un dat…). Veneţia  şi poezia vin împreună, ca o taină a lumii, iar această taină şi rostul ei în momentul de maximă prăbuşire a autoarei ocupă tot acest prim volum al exilului; ele vin pe calea senzaţiilor, a trăirii directe, a sentimentului şi au de a face cu adâncul cel mai adânc; nu vin pe calea judecăţii raţionale, a distanţării critice. Nu acelaşi lucru se petrece în volumul următor, În debara. Al doilea jurnal al unui evadat din est.


În acest al doilea volum al exilului, În debara. Al doilea Jurnal al unui evadat din Est (ed. Gunivas, Chişinău, 2010), publicat la distanţă de doi ani faţă de precedentul, Veneţia nu mai este mirajul de apă şi cer, care până la urmă permite regăsirea de sine şi aspiraţia unei contopiri cu ceva atotcuprinzător şi care depăşeşte puterea omului; ci este cămăruţa minusculă, pe geamul căreia se vede un zid, şi în care trebuie să-şi consume singurătatea poeta, este debaraua din titlu. Este al doilea moment al exilului, în care problema nu mai este reconstituirea sinelui, ci rezistenţa în lumea cea nouă, în condiţii de viaţă minimale. În volumul anterior nu aveam aproape deloc spaţii închise, aici, dimpotrivă, predomină camera-debara, camera-geamantan, camera-dulap, iar privirea dublă a ochilor „bifocali”, care vedea îndoit, aici s-a stins (Te vei retrage-n dulapul tău, în sfţrşit, / ca să cazi în poeme, / ochii tăi sprijini-vor un geam ce opac priveşte spre zid. / Una vei fi cu-acest zid sufocant). Relaţia cu lumea din afară este dominată de această înghesuire umilitoare în acest soi de celulă de pedeapsă (Ştiai?...masa presupune muncă intelectuală. / Tu nu vei avea masă. / Dulapul presupune personalitate. / Tu nu vei avea dulap./ Culorile presupun să fii tu, în fluizii tăi cei mai intimi vibrând. Tu n-ai drept la culori.) În primul volum Veneţia era tocmai fluizii cei mai intimi, căutaţi şi găsiţi. În cel de al doilea, când nu este camera-dulap, este Veneţia decadentă şi putrefactă, mirosind a moarte, e Himeră, / himera din Mann şi Visconti. Şi aş insista încă de pe acum asupra acestei referiri culturale, absentă în volumul precedent, şi care, cum vom vedea, e fundamentală şi definitorie în cel de faţă. În această Veneţie, poeta nu se caută şi nu se găseşte pe sine (Drumul tău e închis/ în oraşul agonic, / în care se moare superb). Aici şi acum ea nu doar trăieşte ci se priveşte trăind, se judecă cum trăieşte, iar această distanţare, rezultat nu al zbuciumului adus de acasă, ci al vieţii efective de emigrant, îi schimbă atitudinea şi totodată poezia. Lucrurile cele mai frapante în schimbarea de atitudine sunt, pe de o parte, apariţia dialogului şi confruntarea cu lumea din afară, pe de alta, renunţarea la muzicalitatea veneţiană, versul apropiindu-se acum de o proză uneori chiar aspră. Dialogul îl poartă, vom vedea, cu trecutul şi cu cultura, dar mai interesant este că îl poartă şi cu sine însăşi, mai exact cu ea cea din primul volum (mai multe poezii fac referire directă şi citează din primul volum): poeta este, aşadar, conştientă de noua fază, mai aspră, mai nepoetică (propriile declaraţii din introducerea la volum sunt grăitoare în acest sens), şi uneori priveşte cu nostalgie după prima Veneţie, cea a fluizilor intimi, căci aceasta de acum e altfel şi ameninţătoare (Tu – în cripta aceea de ape plutindă, / neantul din cer când tuna peste trişti porumbei, / peste nimfe şi măşti?!,,, / Ce risipă de-amor pentru-o lume de gol/ Ochiul tău radia). Sentimentul predominant în volum este însă cel de nedreptate şi de revoltă mocnită: militanta de odinioară iese din nou la suprafaţă. În acest univers, Veneţia-debara, poeta se luptă să supravieţuiască, drept care face recurs la toate armele din arsenal: înfruntă o forţă malefică din afară (o stăpânitoare de sclavi  care apare în patru poezii); se confruntă pe faţă cu propriul trecut: cu jertfa inutilă, cu speranţa nebună, cu  puritatea cristalină, întruchipate toate de „copiii Basarabiei”, acea generaţie tânără pe care o adunase în jurul revistei „Clipa” şi al visurilor ei; se confruntă pe faţă şi cu disperare cu amintirea Basarabiei, cu destinul patriei, cu exilul şi sfâşierea adusă de el. În acest sens, acest al doilea volum este aparent mult mai aproape de tematica şi tonul unei literaturi de exil.  Dar arma cea mai autentică sau, pentru autoare, reţeta supravieţuirii, este să reconstituie, în debara, unde se simte zidită ca Ana lui Manole, singurul dialog autentic şi profund, anume acela cu scriitorii şi gânditorii ei de suflet: şi iată că poeziile abundă de referiri, de citate, de transcrieri integrale de cugetări şi poezii  ale altora: mergând, tocmai, de la Meşterul Manole şi Mioriţa, la Cioran, Brâncuşi, Vieru, Eminescu, iar pentru a-i pomeni pe străini, de la Dostoievski şi Ahmatova la Steinbeck, Pound etc. Referirea continuă la asemenea parteneri ideali de dialog înseamnă şi ea o deschidere. Deschiderea spre ei, şi în genere, spre alţii, ea face rezistenţa posibilă. În disponibilitatea, nouă, aceea de a se confrunta făţiş, nu numai cu propriul trecut – ceea ce o apropie de literatura exilului de odinioară,  ci şi cu ce este în afară, adică de a percepe lumea în care a ajuns în coordonatele ei sociale (umilitoare; dar şi în preţuirea lucrurilor mărunte, înainte de exil nebăgate în seamă) şi culturale (marcate de judecăţile înaintaşilor), eu simt o apropiere, în spirit,  de literatura noii emigraţii – care îşi face socotelile cu lumea în care se află, şi nu cu cea din care a plecat. Iar confirmarea acestei impresii este dată de apariţia în acest volum (lucru total absent în Veneţia ca un dat)  a multor cuvinte, fraze şi chiar trei poeme întregi scrise în limba ţării de adopţie, adică în italiană. Există de-acum pentru Eugenia Bulat un interlocutor şi cititor ideal care nu mai este doar cel lăsat acasă, ci şi cel găsit aici, căruia simte tot mai mult că trebuie să i se adreseze.
Cu privire la prezenţa Veneţiei în aceste două volume aş spune, ca încheiere, că, de la primul la cel de al doilea, ea se restrânge şi se urâţeşte, ca imagine şi ca germene al poeziei; dar la nivel existenţial, Veneţia şi-a făcut datoria: a scos-o pe poetă dinlăuntru-i şi a restituit-o lumii, supărată şi luptătoare. Cu privire la raportarea la literatura fluctuantă a exilului, aş spune că de la primul la al doilea volum, se observă, cred eu, o apropiere semnificativă, deşi prin alte teme şi pe un alt ton, de noul val, cel al literaturii emigraţiei româneşti în spaţiul italian. Dar, fireşte, acestea sunt observaţii care ating prea puţin substanţa intimă a poeziei, care, aşa cum spune Eugenia Bulat, Ca o mireasă vine.../ ! ca o taină a lumii...


Dacă ar trebui să rezum într-un singur cuvânt volumul Piatra de Ca’ Vendramin. Dialogurile străinei cu vechiul său prieten Alter. Al treilea jurnal al unui evadat din Est (Editura Junimea, Iaşi, 2017), i-aş spune simplu „poezie”, poezie curată, poezie deplină. Iar dacă ar trebui să specific, aş spune că este un drum chinuit înăuntrul sufletului şi al minţii şi totodată în afara lor, în lumea cea mare întrupată în cel mai nepământean oraş de pe pământ, Veneţia, în căutarea sâmburelui tare al poeziei. Vorbesc de un drum pentru că acest volum continuă şi poate şi încheie călătoria iniţiatică înspre sine şi întru poezie a autoarei, călătorie începută cu Veneţia ca un
dat şi urmată de În debara. Am avut privilegiul de a parcurge toate aceste trei opere, drept care pot sesiza atât continuitatea dintre ele, cât şi individualitatea fiecăreia.
Continuitatea vine din aceeaşi necurmată confruntare a propriilor trăiri – în care senzorialul şi spiritualul se generează reciproc – cu realitatea mişcătoare a fabulosului loc pe care şi l-a ales ca să-şi trăiască şi să-şi sufere exilul voluntar. Căci toate aceste trei cărţi sunt despre experienţa exilului, rana vie pecete a lovirii suferite în patrie, dar căreia nu i se caută vindecarea; dimpotrivă, rana este dureros zgândărită mai adânc, tot mai adânc, în căutarea sângelui curat şi vital care trebuie să curgă undeva în ultima profunzime a fiinţei. Iar instrumentele necontenitei zgândăriri îi sunt oferite autoarei de frământatele interogaţii hrănite, pe de o parte, de empatia cu lecturile ei de elecţiune, pe de alta, de tulburătoarea relaţie cu peisajul fluid al Veneţiei.
În timp ce în primul volum Veneţia era oglinda crizei identitare a exilatului, stare sufletească tot atât cât şi peisaj exterior ce treptat devenea lichidul amniotic care hrănea naşterea poeziei, în cel de al doilea, Veneţia însemna confruntarea cu lumea concretă, străină, în care emigrantul din est, sărac şi marginalizat, trebuie să-şi găsească un loc, şi
care se regăseşte pe sine numai în intimitatea propriilor lecturi, iar acolo, în acea intimitate, se răzvrăteşte şi reaprinde flacăra vie a militantismului. În acest al treilea volum, Veneţia, cu transparenţele ei fluide, cu apusurile ei aurite, cu insula cimitir, este tot mai mult un fel de imagine mirifică a morţii, posibilă numai când peste lucruri a trecut „palma lui Dumnezeu” şi a lăsat în urmă-i dâra de pace şi de lumină care zămisleşte o poezie nouă: poezia expresie a stării de graţie care contopeşte înţelegerea şi rostirea, trăire deplină şi totală a clipei, chintesenţă a întregii trăiri din urmă şi din faţă şi totodată eliberare de ea.
Continuitatea şi individualitatea celor trei volume se dezvăluie şi în formula literară adoptată: apetenţa tot mai accentuată pentru prozimetru, care odată cu Vita Nuova a lui Dante a dat nume împletirii prozei cu poezia, iar în interiorul acestuia variaţii cantitative şi stilistice care marchează identitatea fiecărui volum şi, cum spuneam, a fiecărei trepte a călătoriei spre sine şi spre miezul poeziei.
În tandemul prozimetrului, constanţa e dată, aş zice, de poezie: căci şi în acest volum, ca şi în precedentele, trăirile atât de personale şi puternice sunt îmbrăcate într-o muzicalitate nu doar acustică ci, dacă pot spune, şi vizuală, versurile stând aninate ca pe portativul unei partituri în care răzbate apa bătând în treptele de piatră ale Veneţiei. Doar că în volumul de faţă, poezia se naşte parcă şi mai neaşteptat din proză, rupând proza şi înstrăinându-se de ea, pentru a se închega treptat ca sens şi imagine, în ultimul vers, izolat şi grafic mai mare, care devine titlu şi chintesenţă a fiecăreia.
Dar în tandemul prozimetrului, diferenţa mare o face mai ales proza, care în acest volum capătă o rostire şi o putere neobişnuită. Ea se înfăţişează ca un dialog labirintic, care alternează întrebări, confesiuni, autoanaliză, osândă, între două ipostaze ale aceleiaşi fiinţe, minte şi suflet, realitate şi transfigurare poetică, praxis şi filozofie, viaţă şi cultură, inchizitor şi avocat, în care rolurile adesea se schimbă. Problematica acestui dialog reia şi adânceşte teme definitorii ale autoarei în toate trei volumele: exilul autoimpus (văzut ca „lume paralelă” care oferă o altă perspectivă asupra lumii prime, dar şi ca „răgaz nesperat pentru a-ţi distila fiinţa”), prezenţa dureroasă a lumii lăsate în urmă, căutarea înfrigurată în pliurile minţii, sufletului şi cuvântului, a răspunsului cu privire la poezie, la ce este ea, ce trebuie să fie, cum şi când şi de ce vine şi trebuie să vină, iar când vine ce înseamnă ea atunci şi dincolo de atunci.
Dialogurile despre care vorbesc sunt scrise în proză, dar eu spuneam la început că, după mine, întregul volum stă sub pecetea poeziei. Să mă explic: dialogurile acestea ni se înfăţişează în cea mai mare parte într-un limbaj gnomic sapienţial, în care multe dintre replici, vrednice de a fi săpate în piatră, capătă o autonomie şi o profunzime pe care o atinge numai poezia sau textele sacre. În plus, aceste conversaţii sunt bântuite de figuri mitice şi de blazoane care înlocuiesc denumiri geografice sau omeneşti efective, care îmbracă dialogurile într-o aură de parabolă mistică şi, desigur, de poezie: astfel interlocutorii fac mereu apel la rostirile Înţeleptului din est, Înţeleptului din vest, la Tatăl din cărţi, la Poetul cerşetor cu punga de plastic, iar geografia este cea fabuloasă şi poetică alcătuită din Ţara Teilor, Ţara Munţilor Mari, Acqua Alta. Vreau să spun că permanent conceptualizarea înaltă şi de substanţă a dialogului îşi topeşte contururile în apele tremurătoare ale poeziei. Aş încheia cu o confesiune şi un îndemn: confesiunea este că nu ştiu cum să vorbesc cu adevărat despre vibraţia permanentă care în acest volum emană din îngemănarea dintre sapienţă, trăire şi rostire poetică, iar îndemnul, adresat cititorului, este să facă personal experienţa ei. Pentru că va primi şi o tulburătoare experienţă de sine.

Eugenia Bulat în recital la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia

NOTE

1. Voi menţiona aici câţiva scriitori care mi se par semnificativi pentru înţelegerea acestui nou fel de literatură a emigraţiei.

Mihai Mircea Butcovan, scriitor de poezie, proză scurtă şi lungă în limba italiană, s-a născut în 1969 la Oradea,  dar trăieşte şi lucrează în Italia din 1991, adică de la 22 de ani; operele sale (cele mai importante fiind volumul de poezii Borgo Farfalla, Ed.Eks&Tra 2006, şi romanul-poem Allunaggio di un immigrato innamorato, Ed.  Besa 2006, în momentul de faţă pregătind pentru publicare romanul Di romeni, d'allegati e d'altri viaggiatori), au primit premii, au apărut în reviste şi în antologii dedicate fenomenului literar menţionat. Scrierile lui Butcovan au de a face nu atât cu emigraţia cât cu imigraţia, adică nu atât cu despărţirea de ţara de origine cât cu integrarea într-un ambient foarte specific şi localizat,  cotidian şi anodin, cel al Italiei de Nord. Dar mult mai mult decât frământarea existenţială, scrierile lui îmi par a urmări acele performanţe stilistice (amestecul genurilor, pulverizarea naraţiunii, jocurile de limbaj, calambururile, împletirile între limbă şi dialect etc.) menite să sugereze, cu necontenită ironie, o umanitate desacralizată, fragmentată şi derizorie, care nu e România, nu e Italia, ci e pur şi simplu lumea de azi.
Ingrid Beatrice Coman, născută în 1971 în România, pleacă în Italia în 1994 pentru a-şi continua studiile şi aici îşi descoperă şi cultivă vocaţia de scriitoare. Debutează în 2001 cu o povestire după care urmează o serie de romane, toate în limba italiană, primite bine de edituri şi de critică (La città dei tulipani, Ed. Luciana Tufani 2005; Tè al samovar. Voci dal gulag sovietico,Ed. L’Harmattan 2008; Per chi crescono le rose, Ed. Uroboros 2010 – acesta fiind până acum singurul roman care se petrece în România).  Coman scrie o falsă memorialistică, în care ficţiunea se preface a fi mărturie directă şi autentică a unor existenţe în condiţii extreme, de gulag, de război, de prigoană, unde oameni frumoşi, de diverse naţii şi cu diverse culturi, trăiesc, în diverse locuri de pe glob, cu inteligenţă şi generozitate răul istoriei; autoarea prezintă  o umanitate umană înăuntrul unei umanităţi monstruoase, care ar putea ucide orice speranţă. Dar romanele sunt tocmai romane despre speranţă, despre prietenii depline şi iubiri adevărate.

Victoria Dragone, născută la Bucureşti, mai vârstnică decât ceilalţi, a absolvit Facultatea de Litere şi apoi a fost profesoară şi traducătoare în ţară, pentru a se realiza însă, în ultimul deceniu, ca poetă şi prozatoare în Italia, scriind în italieneşte (volumele de poezie Complicità,  2005, şi Memorie, 2008; volumele de proză Intrecci, 2006, şi Ombra dell’amore, 2011, toate apărute la Ed. Campanotto). Ultimul său roman, Ombra dell’amore, laureat al premiului Franz Kafka Italia 2011, are în centru conflictul dintre sexe aşa cum rezultă dintr-o serie amplă şi complicată de relaţii erotice, unde lumea feminină se dovedeşte – în spiritul ecourilor mişcării feministe, la modă încă în occident – mai profundă şi mai rafinată decât cea masculină. Critica a remarcat însă şi rafinamentul lingvistic al scrierii.   
Anca Martinaş, născută în 1970 la Roman, îşi face studiile la Bucureşti, şi tot acolo se dedică jurnalismului scris şi radiofonic şi îşi începe cariera de scriitoare, dar apoi îşi continuă toate aceste activităţi la Roma, unde se şi stabileşte în 2004. Romanul scris în italieneşte Dalla Romania senza amore (Robin Edizioni, 2010) se doreşte a fi mărturia unei prietenii între două românce care pleacă la Roma în căutarea unui trai mai bun (dar mergând cumva şi în direcţia recuperării unor origini culturale) şi care se îndeamnă reciproc să nu uite motivele acestei plecări – motive legate de regimul totalitar din ţară şi de variile umilinţe la care el şi-a supus cetăţenii. Dar regăsirea de sine şi teama de uitare a trecutului plasează deja experienţa protagonistelor în afara nostalgiei (cum reiese şi din titlu) şi, în genere, a teritoriului specific literaturii exilului de dinainte de 1989.  

Irina Turcanu, născută în 1984 la Gura Humorului, trăieşte din 2001 în Italia. Aici a urmat liceul şi universitatea (şi-a luat licenţa cu o teză despre Cioran), aici îşi desfăşoară activitatea de jurnalistă, poetă şi prozatoare prolifică, fireşte în limba italiană (publică primul roman, Alia, su un sentiero diverso, Ed. Seneca,  în 2008,  după care urmeazăLa pipa, Mr. Ceb e l’altra, Ciesse Edizioni, 2009, şi La frivolezza del cristallo liquido, Ed. Okbook 2010, iar acum are sub tipar un al patrulea roman). Deşi protagonistele romanelor ei sunt de origine română sau chiar trăiesc în România, problemele lor nu sunt legate de specificul românesc, oricum l-am vedea, ci de sensibilitatea şi condiţia lor feminină într-o lume preponderent masculină şi, într-un fel sau altul, dominatoare. Cel puţin deocamdată ne aflăm mai aproape de tematica, repet, la modă, a feminismului decât de cea a exilului, iar România, atât cât apare, e fie o metaforă a lumii fie o reflexie a unei culturi a exilului venită prin lecturi, adică de la alţii.

Stefan B. Rusu, născut în 1975, şi-a făcut studiile la Bucureşti, dar s-a specializat în Italia, iar în acest moment trăieşte şi lucrează la Padova. Romanul său Quei giorni a Bucarest, Ed. Playground, 2010, se petrece în Bucureştiul anilor ’90, într-o Românie care începe să-şi cunoască şi recunoască răul istoric în momentul în care este invadată de răul cel nou, invazia afaceriştilor străini (în speţă italieni) şi fără scrupule şi mercificarea oricăror valori; însă tema principală este aceea a intoleranţei şi a felului în care un regim nedemocratic acutizează această racilă, iar pretextul este o relaţie homosexuală care conduce la emigrare (adică poziţia mult mai subtil şi rafinat prezentată încă din 1977 în filmul lui Ettore Scola, Una giornata particolare).


2. Eugenia Bulat (datele acestei prezentări îi aparţin) s-a născut la 19 septembrie 1956 în Sadova, Călăraşi, regiunea Ungheni, Republica Moldova. A absolvit Colegiul de Construcţii din Chişinău, Universitatea de Stat şi Universitatea Pedagogică Ion Creangă din Chişinău. A fost  profesor, jurnalist, editor.
Însufleţită de sentimentul apartenenţei la românitate şi de speranţa schimbării şi construirii unei Moldove româneşti şi democrate, după 1989 s-a implicat cu pasiune în reformarea politică, administrativă şi culturală a ţării: a candidat pentru primul Parlament democratic al Republicii Moldova, a fost primul primar ales în mod democratic în comuna sa de baştină, Sadova; apoi a lucrat în secţia Administrare Publică locală a Guvernului R. Moldova (specialist superior în secţia Administrare publică locală), la Institutul Naţional de Instruire Continuă, la Centrul Naţional de Creaţie Populară (Şef sector Editare) şi la Agenţia Naţională de Presă MOLDPRES (corespondent special pentru Parlament). A fost director executiv al Ligii Democrat-Creştine a Femeilor din Moldova, consilier municipal din partea Partidului Popular Creştin-Democrat (se auto-demite după coagularea PPCD cu PCRM, în urma cazului distrugerii posturilor naţionale de radio şi televiziune „Antena C” şi „Euro-TV”, având opinie separată în cadrul fracţiunii).
În tot acest timp scrie, publică şi se dăruie renaşterii culturale a Moldovei: înainte de exil,  publică volume de poezii ce respiră patosul românismului (La Putna mi-e drumul, ed. Liceum, Chişinău, 1994; Poeme de pe Valea Plângerii şi Si-la-bi-sind în tai-ne-le iu-bi-rii, ed. Vatra Românească, Satu Mare, 1996;  De dor de voi, ed. Năsăud, 2000; Stalactite, ed. Universul, Chişinău, 2002; Scrisori de dragoste din Oraşul Libertăţii, ed. Prag, Chişinău, 2002) atât în R. Moldova cât şi în România şi care sunt distinse cu numeroase premii în ambele ţări. În paralel fundează (în 1991) şi animă cenaclul literar „Iulia Hasdeu” din Chişinău, pepinieră a tinerelor talente literare, conduce ca director fondator (acum onorific) Revista de Cultură şi Creaţie Literară a Noii Generaţii „Clipa”(iniţial, „Clipa siderală”), sprijinită de Institutul Cultural Român din Bucureşti (Premiul de Stat pentru Literatură pentru Tineret al R Moldova, 2009),  iniţiază colecţia „Debut sideral” (2007) şi Concursul Naţional de Creaţie Literară „Iulia Hasdeu” (1999), coordonează şi editează volumele Sclipiri siderale (1994), Al cincilea ungher (1996), Capilarele clipei (1996) ale colecţiei„Sclipiri siderale”, publică un important studiu închinat poeziei foarte tinere stimulate de revista „Clipa” etc.; totodată colaborează cu periodice din R. Moldova şi România şi, mai recent, cu asociaţii culturale din Italia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Republica Moldova, Cavaler al Ordinului Republicii pentru contribuţie specială la Mişcarea de Eliberare Naţională, promovare a adevărului istoric şi a valorilor democratice în R. Moldova, distinsă cu Premiul Departamentului de Stat pentru Românii de Pretutindeni pentru promovarea literaturii române în străinătate (2009).
Conform propriei declaraţii, simţindu-se „marginalizată şi urmărită de poliţia regimului Voronin, în 2007, se autoexilează, asumându-şi condiţia de exod militant, stabilindu-se în Italia, la Veneţia, ca să muncească, să scrie, să promoveze cultura română şi adevărul despre Basarabia înstrăinată de Patria-Mamă”.


* Articolul privind primele două volume prezentate a apărut în “Romanian Cultural and Literary Studies - Doctoral School of the Faculty of Letters”, 3/2012, Institutul European, Iasi, 2012.
Ultima parte este Cuvântul însoţitor al vol. Eugenia Bulat, Piatra de Ca’ Vendramin. Dialogurile străinei cu vechiul său prieten Alter. Al treilea jurnal al unui evadat din Est, Editura Junimea, Iaşi, 2017.