Regina Maria a României, diplomat la Conferinţa de Pace de la Paris

Conferinţa de Pace de la Paris şi-a deschis lucrările la data de 18 ianuarie 1919, în prezenţa reprezentanţilor a 32 de state. Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris era condusă de către premierul român Ion I. C. Brătianu, care şi-a ales colaboratorii cei mai apropiaţi şi devotaţi, precum Nicolae Mişu, Victor Antonescu, George Diamandy, generalul Constantin Coandă etc. Alături de ei au fost invitaţi şi reprezentanţii românilor din provinciile de curând unite cu Regatul României: Alexandru Vaida-Voevod pentru Transilvania, Constantin Crişan pentru Banat, Iancu Flondor pentru Bucovina şi Ioan Pelivan pentru Basarabia. În locul lui Take Ionescu, ca prim adjunct al şefului delegaţiei române, a fost numit Nicolae Mişu, ministrul României la Londra. Delegaţia română şi-a stabilit sediul la Legaţia României de la Paris, de pe bulevardul Champs Elysées nr. 77 [1].
Delegația României, condusă de Ion I. C. Brătianu, s-a deplasat la Paris, la Conferinţa păcii pentru a obține recunoașterea hotărârilor plebiscitare de unire din 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie și 1 Decembrie 1918. Odată ajunsă la Paris, delegaţia română a trebuit să constate că rolul decisiv îl avea  „Consiliul celor patru” (Woodrow Wilson - SUA, Georges Clemenceau - Franţa, Lloyd George - Marea Britanie şi Vittorio Emanuele Orlando - Italia).
Încă de la începutul lucrărilor Conferinței, atmosfera nu a fost deloc una favorabilă României, delegații români fiind confruntați cu perspectiva nerecunoașterii calității de țară aliată, deoarece era pusă sub semnul întrebării valabilitatea Tratatului din august 1916, ce reprezenta principala bază de discuții la masa negocierilor. În cadrul dezbaterilor, şeful delegaţiei române a pledat pentru respectarea angajamentelor luate de Aliaţi prin Tratatul din 4 august 1916 privind graniţele României, a subliniat contribuţia de sânge adusă de armata română la victoria Antantei, a evidenţiat deciziile  luate de adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare naţională. „Cei Patru Mari” nu s-au arătat receptivi la argumentele lui Brătianu şi nu agreau ideea că statele sunt egale, precum au fost egale în sacrificiile făcute pe câmpul de luptă. Preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat că ţara sa nu recunoştea tratatele secrete încheiate după declanşarea războiului, iar preşedintele Conferinţei, Georges Clemenceau, a afirmat că fiecare ţară semnifică atât cât reprezintă puterea sa militară [2]. Ca urmare, s-a creat o stare tensionată între Ion I.C. Brătianu şi „Cei Patru Mari” [3], fapt ce putea afecta deciziile privind România.
Iată ce nota contele de Saint Aulaire [4], în jurnalul său, referitor la aceste discuţii: „Tardieu, membru al delegaţiei noastre şi preşedintele comisiei afacerilor române, îmi spusese aproape acelaşi lucru. El îmi mărturisea: «duc o luptă aprigă ca să fie recunoscută calitatea de aliat a lui Brătianu şi României. Am împotriva mea pe Clemenceau care nu-l iartă că a încheiat armistiţiul, pe Wilson care declară că nu ştie nimic despre tratatul nostru de alianţă din 1916 şi pe toţi juriştii pentru care pacea cu Germania din 7 mai 1918 răpeşte României calitatea ei de aliată. Până acum îmi pierd vremea ca să le demonstrez că această pace nu-i este opozabilă nici moral, nici politic, deoarece marii Aliaţi au aprobat-o, şi nici juridic, deoarece regele nu a ratificat-o niciodată şi a decretat din nou mobilizarea la primul contact cu armata la Salonic. Într-un cuvânt, în numele dreptăţii, se face o mare nelegiuire, dorindu-se pedepsirea României pentru nenorocirile îndurate, de care Aliaţii sunt răspunzători, noi înşine, pentru că nu ne-am ţinut angajamentele la Salonic, apoi, şi mai ales Rusia, prin josnica ei trădare»” [5].
În acest context, la sugestia contelui de Saint Aulaire şi a lui Brătianu, regele Ferdinand i-a propus reginei să meargă la Paris pentru a pleda cauza României, propunere care a flatat-o pe suverană, care declara „simt că sunt în stare să ajut” [6]. Ca urmare, regina Maria a fost pregătită pentru ceea ce va avea de făcut la Paris, i s-a spus să ia legătura cu toţi conducătorii Conferinţei pentru a-i convinge să onoreze Tratatul din 1916 şi să-i facă să înţeleagă legitimitatea cererilor României.
Privitor la această propunere, contele de Saint Aulaire nota următoarele: „De acord cu mine, Brătianu a sfătuit-o pe regina Maria să se ducă la Paris pentru a încerca să-l farmece pe Clemenceau, care după o primă întrevedere cu ea, a declarat: «Un tigru nu a făcut niciodată pui cu o leoaică». Regina a râs cu poftă de această glumă, pe care i-am spus-o după ce Tardieu mi-o repetase mie. Cine ştie, totuşi, dacă influenţa ei tainică şi regească nu a contribuit întrucâtva la puiul pe care Clemenceau, deşi nega aceasta, îl obţinu de la Consiliul Suprem recalcitrant: o rezolvare care va îndeplini aspiraţiile naţionale ale României?” [7].

Regina Maria şi premierul francez Georges Clemenceau, Paris, 1919
Arhivele Naţionale ale României

Regina Maria a plecat spre Paris în ziua de 1 martie 1918, cu un tren special, fiind condusă la gară de membrii guvernului, generali români şi francezi, ofiţeri englezi, miniştrii străini, doamne de onoare, ceea ce a făcut-o să se simtă copleşită de misiunea încredinţată şi de încredera pe care o aveau românii în ea: „nimeni nu este profet în ţara lui – nota regina Maria în însemnările sale zilnice din anul 1919 – dar eu, în mod curios, într-o oarecare măsură am ajuns în această poziţie” [8]. Regina, însoţită de fiicele ei, Elisabeta, Marioara şi Ileana, de doamnele de onoare şi de adjutantul său, colonelul Ernest Ballif, au ajuns la Paris în dimineaţa zilei de 5 martie, fiind cazată în hotelul Ritz, cel mai renumit din capitala Franţei. La gara a avut parte de o primire fastuoasă şi entuziastă, cu multe flori – liliac, trandafiri, cale, orhidee, violete, irişi, narcise, ca o compensaţie pentru anii din timpul războiului, când fusese lipsită de florile pe care le iubea atât de mult.
După sosire, regina a avut o lungă convorbire cu primul ministru Ion I. C. Brătianu, care i-a prezentat situaţia politică şi i-a dat sfaturi: „pe cine trebuie să văd, cum trebuie să mă comport, în ce fel pot fi de folos”. Pe parcursul şederii la Paris, şeful delegaţiei române a avut mai multe discuţii cu regina, care avea să noteze: „Zilele mele începeau cu regularitate cu o vizită din partea lui Brătianu şi a lui [Victor] Antonescu, şi adesea a lui [Nicolae] Mişu. Ei veneau cu punctualitate la ora nouă pentru a mă pregăti pentru ziua mea de lucru. Ascultam cu devotament la sfaturile lor înţelepte” [9]. Regina Maria era conştientă de misiunea sa, de faptul că urma să fie în lumina reflectoarelor, că trebuia să dea interviuri, să accepte invitaţii la dejunri, dineuri, să aibă întâlniri diverse, să stea de vorbă cu reprezentanţii presei, şi toate acestea neoficial. „Mă ţin cât pot de tare – nota regina – ceea ce nu este prea uşor. Se spune că atmosfera nu era prea favorabilă României, dar este destul de favorabilă pentru mine. Dar dacă, prin popularitatea mea pot să-mi ajut ţara, atunci totul va fi bine” [10].
A doua zi după sosirea la Paris, regina a avut întâlnire cu reprezentanţii presei, aproximativ 40 de ziarişti: francezi, italieni, englezi, americani, polonezi şi japonezi, acesta fiind primul test căruia a trebuit să-i facă faţă. Îmbrăcată în albastru, cu toate medaliile şi decoraţiile sale, printre care şi Crucea de Război, suverana României, care cunoştea apetenţa francezilor pentru „a trata de sus şi a ridiculiza”, i-a dezarmat de la început, oferindu-se să dea mâna cu toţi [11]. „Sper numai că mi-am păstrat cumpătul – scria regina – şi că franceza mea nu a sunat foarte englezeşte” [12]. Regina a făcut o bună impresie ziariştilor şi, întrebată fiind care era obiectivul vizitei sale, a răspuns: „Pentru a da României o faţă – are nevoie de o faţă, şi de aceea am venit s-o dau pe a mea” [13]. Era decisă să-şi folosească frumuseţea, inteligenţa, spontaneitatea şi farmecul personal, dar şi relaţiile pe care le avea cu „lumea bună” din Franţa şi Anglia, în slujba ţării sale. Era o provocare pentru regină şi o datorie totodată, de care s-a achitat cu succes. De altfel, toată presa franceză din 1919 a consemnat vizita reginei: „Le Petit Parisien”, „Le Matin”, „Le Journal”, „Le Temps”, „Les Débats”, „L'Eclair”, „L'Homme Libre”, „Le Petit Journal”, „L'Oeuvre”, „L'Echo de Paris”, „L'Avenir”,  „Excelsior”,  „Le Gaulois”, „Le Figaro”,  „La Victoire”, „La France Libre”,  „La Patrie” etc. [14].

Consiliul de Patru, de la stânga la dreapta: David Lloyd George, Vittorio Emanuele Orlando,
Georges Clemenceau şi Woodrow Wilson la Versailles

Ziua de 7 martie 1919 a fost una foarte importantă deoarece regina urma să aibă întâlnirea cu primul ministru al Franţei şi preşedintele Conferinţei de Pace – Georges Clemenceau, supranumit „Le Tigre/Tigrul”. Era o nouă încercare pentru suverană, o întâlnire pentru care fusese pregătită de către Ion I.C. Brătianu şi Victor Antonescu, ea notând în însemnările zilnice că devenise primul slujbaş al ţării sale şi că misiunea pe care o avea de îndeplinit în capitala Franţei îi stăpânea toate gândurile, indiferent de onorurile pe care le primea. Legat de întâlnirea cu primul ministru Clemenceau, regina Maria nota: „Am ascultat cât am putut de atentă, dar Brătianu foloseşte fraze lungi şi câteodată greoaie. Cu toate acestea, am supt cât de multă înţelepciune am putut, ca să-i spun bătrânului Tigru ceea ce gândesc, dar în felul meu propriu, care desigur, îl va plictisi pe bătrân mai puţin decât cel al lui Brătianu” [15].
Întâlnirea reginei Maria cu Georges Clemenceau a avut loc la ora 11.30, la Quai d'Orsay, unde a fost însoţită de doamna de onoare Simona Lahovary şi de ministrul României în Franţa – Victor Antonescu. A fost primită cu onoruri militare, intonarea imnului naţional al ţării sale şi întâmpinată personal de Clemenceau, care a condus-o apoi în biroul său, pentru o discuţie tête-à-tête. Prima impresie pe care Clemenceau i-a făcut-o reginei a fost că: „nu este nimic bătrân în el, nici măcar o părticică din creierul lui nu este învechită sau rigidă. În el există acea naturaleţe caracteristică unui soldat, este însă un încăpăţânat. Are anumite motive de nemulţumire faţă de România, în care el perseverează şi în unele momente priveam unul spre celălalt ca doi luptători. M-a atacat «de front» în legătură cu încheierea păcii şi când am încercat să-i explic motivele, m-a privit drept în ochi şi a zis: «Nu-mi spuneţi mie aceasta, dumneavoastră eraţi pentru rezistenţă – dumneavoastră înşivă». M-a pus în încurcătură, dar i-am mărturisit cu curaj, că fiind femeie sunt adesea pătimaşă şi fiind atât de aproape de evenimente nu aveam cum să văd lucrurile în întregimea lor. Am crezut în victoria Aliaţilor, eram deci gata să mă agăţ de ea cu dinţii, dar dacă acest lucru a fost înţelept, las altora să judece. Oricum nu am venit să vorbesc despre mine, ci pentru ca să schimb atitudinea dumneavoastră faţă de România şi pentru asta voi lupta acum aşa cum am luptat în anii tragici ai războiului” [16].
Referitor la această convorbire, suverana nu relatează cu lux de amănunte în însemnările zilnice ale anului 1919 discuţiile avute, însă, în biografia dedicată reginei Maria, Hannah Pakula afirmă următoarele: „Ea a adus în discuţie şi problema frontierelor, aspect în care Clemenceau era greu de înfrânt. «Credeţi că revendicările României sunt juste? Alţii au cereri similare. Sârbii, de exemplu, care s-au luptat cu atâta vitejie, vor o parte din Banat, locuită de ei, iar ei sunt susţinuţi de englezi». Regina a răspuns: «Da, dar punctul de vedere al englezilor este foarte detaşat. Nu cred că ei înţeleg prea multe despre ţările noastre mici şi nici că ştiu prea multe despre geografia Balcanilor. Vrem întregul Banat, astfel încât Dunărea să fie graniţa noastră naţională». Clemanceau a replicat: «Ce? Majestatea Voastră vrea întregul Banat până la Tisa? Dar este partea leului!». «Tocmai de aceea am venit să vorbesc cu vărul lui primar, Tigrul», a răspuns Maria, şi discuţia s-a încheiat în hohote de râs” [17].
După încheierea întrevederii cu marele om politic francez, regina Maria avea să scrie în jurnal: „Dacă am ajuns la bătrâna lui inimă pătimaşă cu problemele ţării mele nu ştiu, dar că am oferit o imagine frumoasă ţării mele prin surâsul meu, aceasta cred că am făcut-o, pentru că, după aceea, el i-ar fi spus lui Antonescu: «O regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch, în frunte». Am plecat în sunetul Marseillaisei, soarele umplând aerul cu o pulbere aurie” [18].
În aceeaşi zi, regina s-a mai întâlnit şi cu Albert Thomas – fost ministru al armamanetului – care vizitase România în 1917, fiind foarte încântată de revedere, acesta declarându-i că iubeşte România, că vrea să se ocupe de ea şi cu contele de Saint Aulaire, un alt prieten al României şi cel care susţinuse venirea ei la Paris, după care a participat la un ceai la reşedinţa lui Ionel Brătianu.
La Paris, regina Maria a mai avut întâlniri şi cu Herbert Hoover (viitor preşedinte al SUA) şi cu Venizelos – primul ministru al Greciei. Întâlnirea cu Venizelos a fost una plăcută, au vorbit despre ţările lor, despre faptul că spera ca România şi Grecia să se asocieze cu Serbia şi împreună să formeze o puternică, coaliţie, care să folosească popoarelor lor şi Europei.
O altă întâlnire importantă a fost cea cu Aristide Briand, fost prim-ministru al Franţei în perioada 1916-1917, o persoană agreabilă, și el un apropiat al României, cu care regina Maria a discutat în cadrul Conferinţei de Pace. Aristide Briand i-a mărturisit reginei că, în ciuda declaraţiilor sale, „nimeni nu realizează destul ce a însemnat cu adevărat pentru Antantă intrarea României în război şi câte trupe a atras pe frontul de vest” [19]. O altă întâlnire a avut suverana cu americanul House – reprezentantul preşedintelui Woodrow Wilson, în absenţa acestuia. Referitor la această regina nota că: „Am avut o conversaţie plăcută care, de asemenea, sper să dea ceva roade. Este un om de modă veche, foarte rafinat, mult mai calm şi mai european decât majoritatea americanilor” [20].

Regina Maria în presa franceză, 1919
Arhivele Naţionale ale României

Ceremonia primirii Reginei Maria ca membru al Academiei de Arte frumoase în ziarul „Excelsior”, 1919

La Paris, regina s-a revăzut şi cu colonelul Anderson, vechi prieten din timpul războiului, a participat la dejunuri şi dineuri oferite de oameni politici români şi francezi. De exemplu, la dejunul oferit de lordul Balfour – secretar de stat pentru afaceri externe al Marii Britanii, s-a întâlnit cu Lloyd George – primul ministru al Marii Britanii, cu Robert Cecil – fost ministru de externe al Marii Britanii, un bun prilej pentru suverana României de a aduce în discuţie, cu mare diplomaţie, fără a-i plictisi pe marii oameni de stat englezi, problemele României, dar într-un mod amuzant, spunând mici anecdote. „Domnului Lloyd George – scria regina – îi place să discute, compania îl stimulează; e plin de umor şi de spirit şi se amuză din plin de glumele sale. M-am lăsat răpită de farmecul lui de netăgăduit, întrebându-mă cât înţelegea cu adevărat din Europa de dincolo de Imperiul Britanic” [26]. Ca urmare, regina Maria a reuşit să aducă discuţia spre ceea ce a vrut să atragă atenţia interlocutorilor ei, „totul în menţinerea atmosferei de flecăreală. Balfour, se presupune a fi unul care este împotriva noastră, adică cel care a intrat în legătură cu Take Ionescu. Brătianu este foarte indispus din cauza atitudinii lui. M-am străduit să vorbesc pentru ţara mea cât s-a putut de mult la dejun, dar, desigur, n-am vrut să dau impresia că venisem să vorbesc politică” [27].
La data de 26 februarie/11 martie 1919, regina României l-a primit la reşedinţa sa de la Hotelul Ritz pe generalul Pénélon, care i-a adus Marele Cordon al Legiunii de Onoare, din partea preşedintelui republicii franceze – Raymond Poincaré, după care a mers la Palatul Elysée să-i mulţumească şi să aibă o conversaţie particulară cu preşedintele. Iată cum relatează regina, în jurnalul anului 1919, această întâlnire: „L-am găsit foarte plăcut şi foarte prietenos faţă de ţara noastră, dar cred că nu va fi al nostru întregul Banat. Mă tem că în această privinţă nu vom putea fi pe deplin satisfăcuţi, dar preşedintele mi-a spus că însuşi Clemenceau şi-a schimbat complet atitudinea faţă de România de când am vorbit cu el şi că manifestă un interes cu totul deosebit. Cele 50 de locomotive cerute au fost asigurate şi vor fi imediat trimise în România. Chiar dacă nu obţinem în întregime Banatul, venirea mea aici a schimbat mult situaţia României, mai ales în ceea ce priveşte interesul, înţelegerea şi simpatia faţă de ţara mea” [28]. Legat de problema Banatului, într-un interviu, acordat revistei «Lectures pour tous», regina Maria arăta că poporul român a depus mari sacrificii materiale şi umane pentru realizarea idealului naţional şi victoria contra inamicului comun, Puterile Centrale. Regina sublinia că aspiraţiile naţionale ale românilor sunt cunoscute şi că era convinsă că ele vor fi satisfăcute la Conferinţa de Pace, „dar este în joc o chestiune care ne stă la inimă, este vorba de Banat” [29].

Regina Maria cu principesele Elisabeta şi Mignon la Hotel Ritz, 10 martie 1919

Pentru a atrage şi opinia publică engleză de partea României, primul-ministru Ionel Brătianu i-a sugerat reginei Maria să viziteze şi Anglia, unde urma să continue să susţină cauza României. La data de 27 februarie/12 martie 1919, regina Maria a părăsit Parisul îndreptându-se spre ţara sa natală. La gară a fost condusă de către preşedintele Poincaré cu soţia, oficilităţi şi prieteni. La Londra, regina a fost însoţită de fiicele sale principelese Marioara şi Ileana, Elisabeta rămânând la Paris în grija Elizei Brătianu, de doamnele de onoare şi de adjutantul său Ernest Ballif. În capitala Marii Britanii a fost primită de vărul său, regele George al V-lea şi de soţia acestuia Maria-Victoria (May), de oficialităţi engleze şi de Joe Boyle. De la gară, suveranii şi suitele au plecat la Palatul Buckingham, unde regina a fost cazată într-un frumos apartament. Însă, înainte de a pleca în Anglia, suverana României a acordat un interviu unui corespondent special al ziarului „Times” din Londra, interviu pe care l-a folosit pentru a spune lucruri pe care nu i le putea spune lui Lloyd George, dar adresându-se poporului englez: „Sper să trezesc interesul poporului dumneavoastră faţă de poporul meu. Voi englezii – pot să spun aşa, deşi sunt şi eu englezoaică – aveţi un fel aparte de a privi poparele îndepărtate de pe continent, un fel de detaşare superioară. Trebuie să vă interesaţi serios de problemele Europei şi să înţelegeţi cât de mult sunt legate interesele voastre de cele ale altor popoare” [30].
În Anglia, regina şi-a vizitat fiul, pe principele Nicolae, care învăţa la colegiul Eton şi a avut întâlniri cu reprezentanţii guvernului, militari, oameni de afaceri, ceea ce a determinat-o să noteze în jurnal că: „am demonstrat cu un entuziasm nedezminţit că ţara noastră avea nevoie de ajutor imediat, căci eram cu spatele la zid” [31]. Toate acestă activitate a reginei trebuia să se desfăşoare în limitele protocolului impus de Curtea Regală Britanică, astfel încât să nu tulbure „existenţa bine orânduită a rudelor sale”.
Într-una din seri, regina Maria a participat la un dineu oficial oferit în onoarea ei de către lordul Curzon – secretar de stat pentru Afaceri Externe, pentru ca ea să poată pleda cauza României în faţa celor în măsură să o ajute. Au fost invitaţi ambasadorii francez, american, spaniol, Winston Churchill cu soţia, mai mulţi lorzi englezi cu soţiile şi Nicolae Mişu – ministrul României la Londra.
Cu acest prilej, conversaţia reginei nu a fost una grea, după propria-i mărturisire, ci a încercat să prezinte cauza ţării sale cât mai agreabil. „Nu m-am plâns niciodată – scria regina – dar am insistat asupra suferinţelor noastre din trecut şi asupra sacrificiilor pentru a prezenta o imagine vie şi a trezi simpatie, apoi am spus repede că trecutul este trecut şi trebuie lucrat pentru viitor, dar pentru aceasta am nevoie de ajutorul lor pentru a şterge toate greşelile care s-au făcut. I-am făcut să râdă, dar i-am făcut şi să le vină lacrimile în ochi şi deseori am simţit că îi am de partea mea vrăjiţi şi atunci m-am simţit puternică şi în sinea mea mă gândeam la ţara mea şi că aceasta trebuie să aibă încredere în mine cu toată puterea” [32].
De asemenea, regina Maria i-a înlesnit lui Ionel Brătianu o întrevedere cu regele George al V-lea, „spre a şterge orice resentiment care ar putea exista între el şi englezi”, întâlnire la care şi-a asumat rolul de interpret, amintindu-şi că franceza regelui George nu era foarte corectă şi în plus ştia că „regele Angliei îl va înţelege mai bine pe eruditul prim-ministru al României prin filtrul vocii moderatoare a unei prinţese engleze neintelectuale” [33].

Plecarea Reginei Maria la Londra în ziarul „Excelsior”, 13 martie 1919

La sfârşitul lunii martie 1919, regina Maria a revenit la Paris, unde a reluat întâlnirile cu oamenii politici români, în special cu Brătianu, care, spunea ea, este mulţumit de modul cum decurg lucrările Conferinţei de Pace, că atât Clemenceau, cât şi Lloyd George l-au ascultat. Odată revenită la Paris, regina a continuat întâlnirile cu diverse personalităţi cu anumită influenţă în cadrul Conferinţei de Pace. Astfel, la 3 aprilie 1919 [34] regina l-a primit pe colonelul Pétain, care fusese în România şi urma să se reîntoarcă la Bucureşti. La dineul din aceeaşi seară oferit de lordul Derby a fost foarte multă lume elegantă, regina întreţinându-se cu lordul Walter Long. Acesta i-a spus suveranei că: „este uimitor ce am făcut pentru ţara mea în Anglia, ca a fost cu totul surprins cât de inteligent am ridicat problemele în faţa publicului, nu sentimental ci practic, că propaganda era cel mai dificil lucru de făcut, că toţi ceilalţi cheltuiesc mulţi bani cu ea şi că eu eram cel mai surprinzător propagandist pe care îl văzuse vreodată” [35].
Alte două întâlniri istorice ale reginei au fost cele cu Herbert Hoover şi preşedintele SUA – Woodrow Wilson. Herbert Hoover era cel care putea să o ajute pe regină să trimită alimente în România şi pe care Maria dorea să şi-l facă prieten. Din păcate, cei doi nu s-au înţeles, regina notând în jurnal că: „Dl. Hoover nu are sentimente faţă de ţările pe care le ajută şi nu are vreo simpatie deosebită pentru România sau pentru regina ei” [36].
Întâlnirea cu preşedintele Woodrow Wilson a avut loc în ziua de 10 aprilie 1919, la ora 8.30. Acesta a venit împreună cu soţia, iar regina i-a întâmpinat într-o rochie de culoare gri, foarte sobră. Pentru că ştia că timpul preşedintelui este limitat, suverana României a încercat să-i vorbească despre cererile teritoriale ale României, la care preşedintele i-a răspuns reginei că era la curent cu tot ceea ce se întâmpla, că se discutaseră în cadrul Conferinţei. Potrivit însemnărilor reginei, discuţia a decurs în felul următor: „Am vorbit despre multe lucruri, dar am avut prea puţin timp să intrăm în profunzime în vreo problemă specială, deşi eu am insistat asupra problemei bolşevismului şi i-am dat câteva detalii pe care nu le cunoştea. I-am vorbit despre speranţele ţărilor mai mici, al căror apărător a fost în mod deosebit. El a declarat că, în special, ţările mai mici vor beneficia de Liga Naţiunilor. I-am amintit că lumea este teribil de afaceristă şi că nu am observat o întoarcere, sper mai bine după teribila tragedie a războiului, deşi sper că se va naşte o nouă solidaritate între naţiuni, din haosul actual. Am reuşit cu modul meu direct de abordare, să fac întrevederea profund firească dar, vai, totul a fost prea scurt, era aşteptat în altă parte şi a plecat după o jumătate de oră. Voi lua prânzul cu el mâine” [37]. Într-adevăr, a doua zi, 11 aprilie 1919, regina Maria a mers la reşedinţa preşedintelui american împreună cu sora sa, infanta Beatrice, fiicele, doamna de onoare Irina Procopiu şi generalul Ernest Ballif. Masa a fost una restrânsă, la care au participat Woodrow Wilson cu soţia şi generalul Haris, aghiotant al preşedintelui, şi o doamnă de onoare din suita soţiei preşedintelui. Conversaţia, potrivit însemnărilor reginei, a fost una animată, şi prin modul său de a fi şi prin farmecul personal l-a determinat pe Wilson să vorbească despre teoriile şi idealurile lui. Regina a obţinut de la preşedinte promisiunea că îl va primi pe Brătianu, „deşi, fără îndoială aş putea face mult mai mult decât Brătianu, dacă amândoi am avea timp” [38].
Doar cu câteva zile înainte de a părăsi Parisul, regina Maria a avut o nouă întâlnire cu Georges Clemenceau. Primul ministru francez a venit să o vadă, conversaţia fiind una foarte plăcută, fără a intra profund în politică. Referitor la această nouă întâlnire regina nota că: „în mod hotărât el nu are o afecţiune specială pentru Brătianu. Brătianu îl plictiseşte, acesta este adevărul, şi el este bătrân şi nu vrea să fie plictisit. M-am străduit să nu-l plictisesc, dar l-am făcut să-şi dea cuvântul de onoare că va sprijini ţara noastră” [39].

Regina Maria la Hotel de Ville, Paris, 1919

Înainte de a părăsi Parisul şi a se întoarce la Bucureşti, regina Maria a oferit un prânz la care a invitat mai multă lume, pentru a-şi lua la revedere. Printre oaspeţi s-au numărat Ionel Brătianu, Nicolae Mişu, Victor Antonescu. Regina îşi amintea că: „Brătianu m-a anunţat brusc că se gândeşte să-şi dea demisia dacă nu obţine anumite schimbări. I-am spus să nu-şi piardă curajul, să nu facă nimic în grabă sau un act nepatriotic. I-am spus şi lui Mişu să încerce să-i susţină moralul. Mişu îmi spune că uneori se comportă ca un copil răsfăţat” [40].
Regina Maria a părăsit Parisul în culmea succesului şi cu convingerea că a reuşit să-i îmbuneze pe mai marii Conferinţei şi „să pună România pe hartă”. Nu a putut schimba noua ordine mondială, dar a fost un mare sprijin pentru diplomaţia română, care a putut fi ascultată pe parcursul desfăşurării Conferinţei de Pace. Întrucât Curţile Regale nu aveau voie să facă politică, cu atât mai mult, demersul şi curajul reginei este demn de apreciat. Din „regina soldat” s-a transformat în „regina diplomat” şi a continuat să-şi servească ţara. A fost secondată de diplomaţia românescă, care a ştiut, în cele din urmă, să beneficieze de oportunităţile oferite de întâlnirile şi discuţiile suveranei României şi să obţină, de la „cei patru mari”, ceea ce au urmărit: recunoaşterea internaţională a României Mari. Consemnarea vizitei, regina a făcut-o prin convocarea presei la palatul Cotroceni, pe data de 26 aprilie 1919. În faţa a 50 de ziarişti, vorbind în limba franceză, suverana a făcut precizări asupra caracterului politic al misiunii sale şi a prezentat şi poziţia regelui Ferdinand: a avut încrederea şi consimţământul regelui şi că regele, neavând voie să facă politică, este „adeseori obligat să vorbească prin mine” [41].
Iată ce mai consemna regina în jurnalul său, referitor la această vizită neoficială la Paris: „Simţeam că făcusem tot ce mi-a stat în putinţă, bazându-mă în întregime pe intuiţie. Mă străduisem să înţeleg situaţiile, să lupt cu greutăţile, uneori chiar cu ostilitatea, în intenţia de a atenua orice prejudecată împotriva României. Am prezentat nevoile şi aspiraţiile poporului meu. Am pledat, am explicat şi am frânt nenumărate lănci în apărarea lor. Am dat ţării mele o imagine vie” [42].

Regina Maria în presa franceză
Arhivele Naţionale ale României

Ștefania Dinu
(nr. 4, aprilie 2021, anul XI)

NOTE

1. Ciuruşchin Miodrag, Bătălia diplomatică pentru Banat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), în https://www.uefromania.ro/batalia-diplomatica-pentru-banat-la-conferinta-de-pace-de-la-paris-1919-1920/(accesat la 25 aprilie 2019)
2. Ioan Scurtu, Regima Maria, Ion I.C. Brătianu şi preşedintele Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), în http://www.ioanscurtu.ro/regima-maria-ion-i-c-bratianu-si-presedintele-wilson-la-conferinta-de-pace-de-la-paris-1919/ (accesat la 26 aprilie 2019).
3. George Clemenceau - primul ministru al Franţei, David Lloyd George - primul ministru al Marii Britanii, Vittorio Emanuele Orlando - primul ministru al Italiei şi Woodrow Wilson - preşedintele SUA.
4. Contele de Saint Aulaire – din 1916 a fost ministrul Franţei la Bucureşti. Un apropiat şi un prieten al României, a cărei cauză a susţinut-o la Conferinţa Păcii, fapt pentru care a intrat şi în dizgraţia lui George Clemenceau.
5. Contele de Saint Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România (1916-1920), Traducere din franceză de Ileana Sturdza, Introducere şi note de Mihai Dim. Sturdza, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 268
6. Cf. Hannah Pakula, Ultima romantică. Viaţa reginei Maria a României, Traducere de Sanda-Ileana Racoviceanu, Ed. Lider şi Cartea pentru Toţi, f.a, p. 338.
7. Contele de Saint Aulaire, op. cit., p.269.
8. Maria Regina României, Însemnări zilnice (decembrie 1918 - decembrie 1919), vol. I, Traducere de Valentina Costache, Sanda Racoviceanu, Îngrijire de ediţie, introducere şi note de Vasile Arimia, ed. Albatros, Bucureşti, 1996, p. 70.
9. Cf. Ioan Scurtu, Regima Maria, Ion I.C. Brătianu şi preşedintele Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), în http://www.ioanscurtu.ro/regima-maria-ion-i-c-bratianu-si-presedintele-wilson-la-conferinta-de-pace-de-la-paris-1919/ (accesat la 26 aprilie 2019).
10. Maria Regina României, op. cit., p. 73.
11. Cf. Hannah Pakula, op. cit., p. 346.
12. Maria Regina României, op. cit., p. 74.
13. Cf. Ioan Scurtu, Regima Maria, Ion I.C. Brătianu şi preşedintele Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919),....
14. Diana Fotescu, Regina Maria - un diplomat ad-hoc al României la Paris şi Londra (1919), în Muzeul Naţional Cotroceni, „Studii şi articole de istorie şi istoria artei”, Coordonatori: Diana Fotescu şi Marian Constantin, Ed. Sigma, 2001, p. 263.
15. Maria Regina României, op.cit., p. 78.
16. Ibidem, p. 79.
17. Cf. Hannah Pakula, op. cit., p. 348.
18. Maria Regina României, op.cit., p. 79.
19. Ibidem, p. 82.
20. Ibidem.
21. Ibidem, p. 83.
22. Ibidem.
23. Ibidem, p. 84.
24. Ibidem.
25. Cf. Hannah Pakula, op.cit., p. 350
26. Ibidem, p. 349
27. Maria Regina României, op.cit., p. 88.
28. Ibidem, p. 90.
29. „Universul”, Bucureşti, an XXVII, 1919, nr. 144, 28 martie/10 aprilie, p. 1.
30. Cf. Hannah Pakula, op.cit., p. 350.
31. Ibidem, p. 353.
32. Maria Regina României, op.cit., p.122.
33. Cf. Hannah Pakula, op.cit., p. 354.
34. De la data de 1 aprilie România adoptase calendarul gregorian.
35. Maria Regina României, op.cit., p. 132.
36. Cf. Hannah Pakula, op.cit., p. 355.
37. Maria Regina României, op.cit., p. 143.
38. Ibidem, p. 146.
39. Ibidem, p. 151.
40. Ibidem.
41. Diana Fotescu, op.cit., p. 268.
42. SANIC, Fond Casa Regală - Regina Maria, dos. XV/1919, f. 138.