Regina Maria, „Mama Răniţilor” pe frontul din Moldova

Regina Maria, o mare regină a României şi una dintre cele mai mari ale Europei, a avut fără îndoială o contribuţie hotărâtoare la lupta pentru realizarea idealului unităţii naţionale a românilor, într-un cuvânt la lupta pentru realizarea României Mari. Din momentul urcării pe tronul României la 28 septembrie/11 octombrie 1914 a regelui Ferdinand, regina Maria a fost alături de el, sprijinindu-l pentru găsirea modalităţilor adecvate de acţiune, în vederea făuririi statului naţional unitar român. Aşadar, problema esenţială din aceea vreme era atitudinea faţă de război, iar în această privinţă, curentul filoantantist câştigase o persoană foarte influentă – regina Maria. Regina a depus un efort perseverent şi continuu pentru a-i zdruncina regelui Ferdinand convingerile filogermane şi a-l determina să intre în război alături de Antantă. Regele Ferdinand – născut ca şi unchiul său, regele Carol I, în Germania, făcând şcoala şi pregătirea militară în această ţară – era convins de victoria Puterilor Centrale. De exemplu, aflându-se în vara anului 1915 la Brăila, regele Ferdinand a primit o delegaţie a exportatorilor de cereale care s-au plâns de falimentul ce îi aştepta din pricina închiderii strâmtorilor Mării Negre. Regele le-a răspuns categoric: „şi vor fi închise până la sfârşit, căci Aliaţii (în speţă Antanta) nu vor învinge” [1]. Fiind de faţă, regina Maria ar fi replicat: „Ba da, ba da” [2].

Regina Maria în costum de infirmieră.
Fotografie cu semnătura reginei „Marie” şi anul 1917
(Muzeul Naţional Cotroceni)

Perioada neutralităţii – pronunţată în urma Consiliului de Coroană desfăşurat la 21 iulie/3 august 1914, la Sinaia – s-a caracterizat prin aprige confruntări între gruparea majoritară care milita pentru intrarea României în război alături de Antantă şi de partea căreia se afla regina Maria şi cei care cereau intrarea în luptă alături de Puterile Centrale. Desfăşurarea operaţiunilor militare pe frontul de vest, dificultăţile cu care se confrunta Antanta, i-au determinat însă pe generalul Alexeev, şeful Marelui Stat Major al armatei ruse, şi pe generalul Joseph Joffre, comandantul şef al armatelor franceze, să ceară în iunie 1916, intrarea României în război „acum ori niciodată”. În acest context a fost semnată convenţia politică din 4/17 august 1916 între România pe de o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia, de cealaltă parte, prin care Antanta recunoştea legitimitatea unirii Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului cu România. Convenţia militară semnată în aceeaşi zi, stabilea cooperarea militară între cele două părţi, obligaţia României de a intra în luptă până la 15/ 28 august 1916 [3]. Ca urmare, în ziua de 14/27 august 1916 a avut loc, în Marea sufragerie de gală a Palatului Cotroceni din Bucureşti, Consiliul de Coroană la care au participat regele Ferdinand şi prinţul moştenitor Carol, membrii guvernului (Ion I.C. Brătianu, Al. Constantinescu, Vintilă Brătianu, I.Gh. Duca) şi şefii partidelor de opoziţie (Nicolae Filipescu, Tache Ionescu, Alexandru Marghiloman). Deschizând şedinţa, regele a declarat: „am convocat aici pe mai marii ţării, nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul; văd situaţia în aşa fel încât nu mai putem rămâne în neutralitate; de aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă; guvernul meu, care crede şi el că a venit momentul să începem războiul, a şi avut o consfătuire cu unul din guvernele beligerante” [4].
Regele a ţinut să precizeze că, pentru a lua o asemenea decizie a trebuit să se învingă pe sine (aluzie la faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut), fiind călăuzit numai de interesele superioare ale României. În aceste momente grele, regina Maria a fost alături de regele Ferdinand, sprijinindu-l în decizia pe care o luase. Astfel, în amintirile sale, regina Maria scria următoarele: „vedeam de mult că ceasul se apropia şi că Nando nu putea fi scutit de îngrozitoarea jertfă ce trebuia neapărat să o facă; încercai cu toată dragostea mea să-l ajut să privească în faţă cea mai mare durere a vieţii lui, lupta împotriva ţării lui natale; în adevăr, a fost o jertfă covârşitoare, dar a făcut-o pentru că, înainte de orice, el era regele ţării, un bun român, şi ajunsese să creadă şi el că aşa e mai bine” [5]. Tot referitor la acest moment, principesa Ileana scria în amintirile sale: „nu înţelegeam mare lucru, ascultând pe mama vorbind de războiul care începuse, azi însă ştiu ce rol a jucat în anii de neutralitate, pentru că ea putea să spună, ceea ce tata nu putea să spună. Foarte puţină lume a înţeles în ce fel minunat se completau tata şi mama în o mie şi unul de lucruri; ceea ce tata nu putea spune fiindcă era regele, şi ar fi căzut greu în viaţa politică, mama putea spune sus şi tare fără teamă; dacă lumea o critica nu compromitea politica ţării” [6]. Aşadar, cu toate prilejurile, regina Maria declarase că nu iubeşte neutralitatea, iar hotărârile regelui de a scoate ţara din această stare şi de a intra în război de partea Antantei nu a făcut decât să îi umple inima de bucurie şi să declare următoarele, la ieşirea regelui din sala de consiliu: „Domnilor, nimeni dintre dumneavoastră nu îşi dă atât de bine seama ca mine, cât îl costă pe el aceasta. Sunt mândră de el, şi la fel trebuie să fie şi România” [7].
Decizia regelui Ferdinand era, potrivit numărului din octombrie 1916 al revistei lunare „Current History” a cotidianului american „New York Times”, „principalul eveniment militar din august 1916. Intrând în război de partea Antantei, românii au adus mai mult cu ei decât armata lor; ei, în fapt, serveau avizării lumii neutre că cea mai formidabilă naţiune neangajată din Europa, după doi ani de investigaţie, este sigură că este pierdută cauza Puterilor Centrale” [8].
Astfel, în seara zilei de 14/27 august 1916, ministrul României la Viena a prezentat ministrului de externe al Austro-Ungariei declaraţia de război a României, din care se degaja dreptul poporului român de a lupta pentru eliberarea provinciilor istorice ţinute cu forţa în cadrul monarhiei habsburgice şi de a asigura unirea acestora cu patria mamă. A doua zi dimineaţa a fost difuzată „Proclamaţia către ţară”, semnată de regele Ferdinand şi de membrii guvernului şi în care se arăta: „războiul care de doi ani a închis tot mai strâns hotarele noastre a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pentru viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor” [9].
Ca urmare, în noaptea de 14/15 august 1916, armata română s-a avântat peste crestele Carpaţilor, trecând la eliberarea fraţilor români din Transilvania. Numai că, ajutorul material, precum şi sprijinul militar indirect, promise de Antantă nu au fost cele stabilite prin convenţia militară din 4/17 august 1916; de asemenea, operaţiunile militare pe alte fronturi – mai ales în Bucovina şi zona Salonic – nu au fost desfăşurate pentru a sprijini ofensiva românească, sprijinul trupelor ruseşti pe frontul din Dobrogea fiind insuficient.

În aceste condiţii, îngrijorată cu privire la nereuşita Aliaţilor de a-şi ţine promisiunea, legată de sprijinirea unei ofensive sudice, regina Maria a trimis o scrisoare în Anglia, vărului său, regele George al V-lea, în care arăta: „poporul nostru este atât de entuziast în ce priveşte partea transilvăneană, încât el este înclinat să nu ia în seamă marele pericol pe care îl reprezintă bulgarii, care sunt soldaţi buni şi ne urăsc cu o ură de moarte. Sper doar că Rusia îşi va ţine promisiunea şi nu ne va lăsa. Ar fi dezastruos pentru noi, ca şi pentru Antantă, dacă bulgarii nu sunt bătuţi. Vreau să înţelegi că, în această clipă, am în vedere cauza generală; bulgarii trebuie să fie bătuţi. Aceasta înseamnă căderea Constantinopolului, Serbia salvată, armatele aliaţilor pe Dunăre. Lasă-mă să-ţi spun încă o dată cât sunt de bucuroasă că suntem împreună în aceste vremuri mari şi groaznice, şi lasă-mă să am sentimentul că ne vom putea îndrepta spre tine în caz de nevoie, întrucât este posibil să avem de înfruntat timpuri foarte grele. Nu mă tem, dar sunt îngrijorată” [10].
Răspunsul regelui George al V-lea nu a venit mai devreme de o lună şi după terminarea campaniei din sud. Confirmând „sacrificiul lui Nando”, el oferea nişte sfaturi militare specifice, care, deşi sensibile, nu aveau în vedere motivul esenţial al României de a intra în război: „Te îndemn să trimiţi mai multe trupe în Dobrogea, făcând din aceasta primul şi cel mai important obiectiv al vostru, iar problema Transilvaniei se poate trata când Bulgaria va fi înfrântă: am profundă simpatie pentru tine în îngrijorarea ta” [11].
Îngrijorarea reginei Maria s-a adeverit în scurt timp, în sensul că, deşi a luptat cu eroism şi spirit de sacrificiu, armata română – copleşită de numărul şi mai ales de tehnica inamicului – a fost nevoită să se retragă din Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Astfel, la 12/25 noiembrie 1916, regele Ferdinand şi regina Maria, însoţiţi de întreg guvernul, au părăsit Bucureştiul, plecând spre Iaşi, care a devenit capitala vremelnică a României. Peste puţină vreme, în ziua de 23 noiembrie/6 decembrie 1916, mareşalul german Mackensen a intrat în fruntea trupelor germane în Bucureşti. În însemnările sale, referitor la această situaţie, Alexandru Marghiloman nota: „Germanii devin grozav de aspri şi puţin discreţi. Ei invadează totul şi desigur că, curtenia este în mod voluntar dată la o parte. Pe hârtiile oficiale, titlul ministerial şi menţiunea «Regatul României» sunt şterse. Ei zic că oficial Regatul României nu mai există. Au oprit ca să fie pomenit în biserici regele şi chiar să se pronunţe numele lui” [12].
Odată cu ocuparea Bucureştiului şi evacuarea regelui, reginei şi a guvernului la Iaşi, a început calvarul românilor. „Nu ştim unde ne ducem – scria regina Maria în amintirile sale – nimic nu este stabilit. Niciodată în viaţa mea nu am pornit în felul acesta în necunoscut” [13]. Fiind singura membră a familiei regale, uşor accesibilă supuşilor săi, regina Maria a avut o perioadă grea, pentru că „toţi veneau la mine, şi ieşenii şi cei străini, şi toţi aveau un motiv de care să se plângă sau pentru care să protesteze. Tot ce puteam face era să nu-mi pierd capul. Şi eu însămi eram o refugiată, fără locuinţă proprie, cu majoritatea posesiunilor mele materiale lăsate la Cotroceni, iar ce aveam cu mine era încă împachetat în geamantane mari în tren. Eu, regina, nu aveam unde să mă duc, deci cum puteam eu da ajutor?” [14]. Cu toate acestea, imediat după ce colonelul Ernest Baliff, aghiotantul reginei, a reuşit să găsească o casă corespunzătoare, regina şi-a început periplul prin spitalele din Iaşi, pe care le-a găsit dezorganizate, soldaţii murind nu din cauza rănilor, ci din cauza pneumoniei pe care o contactau, în frigul încăperilor neîncălzite și în tranșee. În aceste condiţii, regina Maria a convocat un grup de miniştrii şi pe generalul Prezan, care au promis că guvernul şi armata vor coopera pentru a grăbi transportul combustibilului. Pe de altă parte, mai rămânea problema igienei publice şi a pericolului de boli infecţioase, în special tifosul exantematic, care fusese răspândit de păduchii aduşi de săpătorii de tranşee mongoli, care veniseră împreună cu armata rusă [15]. Cu o proporţie de însănătoşire de 17%, această boală epidemică care începuse să se răspândească făcea ca toate celelalte necesităţi urgente să devină nesemnificative. Lupta reginei Maria pentru punerea la punct a spitalelor şi a serviciului de ambulanţă a fost una aprigă, ea reuşind în cele din urmă să obţină numirea doctorului Jean Cantacuzino ca şef al departamentului de organizare sanitară, „organizare care se afla într-o stare haotică, în timp ce tifosul exantematic se răspândea în mod îngrozitor. Intrigile politice se înteţeau mereu şi cu toate că, la un moment dat, socotisem numirea lui ca un lucru câştigat, văzui deodată că mă înşelasem şi că trebuia să iau lupta de la început. Aceasta mă duse aproape la marginea deznădejdii. De ce să se amestece în toate politica şi duşmăniile personale?” [16]

Regina Maria vizitând răniţii la spitalul „Regina Elisabeta”, spital condus de Maruca Cantacuzino
(Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)

Epidemia începuse deja să decimeze soldaţii, deoarece în spitalele neîncălzite şi supraaglomerate, răniţii erau aşezaţi câte trei într-un pat, indiferent de boala pe care o aveau. În februarie 1917, tifosul se dezlănţuise, agravat şi de faptul că transporturile de medicamente trimise României de Franţa erau reţinute în Rusia, ca echipament militar. Aşadar, după opinia ministrului francez în România, contele de Saint-Aulaire, Iaşul era „doar primul cerc al iadului” [17]. De exemplu, unul din ofiţerii Misiunii Militare Franceze a inspectat un regiment de 2.200 soldaţi români, dintre care 1.800 erau bolnavi. Rare erau cazurile când aceşti soldaţi se însănătoşeau, deoarece alimentele lipseau, iar ei locuiau în barăci de lemn sau în tranşee pline de păduchi.
Regina Maria s-a ocupat de organizarea Crucii Roşii, a cărei preşedintă în teritoriul liber era Maria Moruzzi, de achiziţionarea de ambulanţe, proiect iniţiat încă din august 1916, când a convocat la Cotroceni un comitet care urma să găsească mijloacele de a aduce aceste ambulanţe.
Regina a organizat serviciul de ambulanţe „Regina Maria“ sub conducerea lui Jean Chrissoveloni, însă spre surprinderea ei, armata dorea să-i rechiziţioneze automobilele de ambulanţă şi să le amestece cu cele ale unităţilor militare, ceea ce ar fi însemnat sfârşitul muncii de organizare a acestui serviciu. Maşinile au sosit în România din Franţa şi Marea Britanie şi erau mici camionete acoperite cu o prelată impermeabilă şi care puteau transporta cel mult patru răniţi. Ambulanţele se aflau sub directa supraveghere a lui George Plagino – soţul doamnei sale de onoare Colette Plagino – numit director.
Primăvara anului 1917 a început sub auspicii nu foarte bune, în sensul că, la 15 martie 1917, ţarul Nicolae al II-lea a fost nevoit să abdice în numele său şi al fiului său. Regele Ferdinand şi regina Maria i-au trimis o telegramă de compasiune, la care au primit următorul răspuns: „vă mulţumesc amândurora din inimă pentru mesajul vostru emoţionant. Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi şi poporul român, să vă acorde victoria finală şi realizarea tuturor aspiraţiilor voastre” [18]. În acest context, pentru a-şi putea alunga îngrijorarea, regina Maria şi-a intensificat activitatea organizatorică de încurajare a bolnavilor şi răniţilor din spitale. „Cred – scria regina Maria în amintirile sale – că sunt puţine regine care au văzut asemenea privelişti şi care au călcat în locuri pline de atâta înfiorătoare şi neînchipuită mizerie. Nu mă las uşor înspăimântată de nimic, dar a fost un răstimp de fantastică nenorocire, când toţi vedeau în mine ultima lor nădejde şi când încrederea lor îmi întărea puterile” [19]. Aşadar, însăşi regina Maria vorbea despre infernul şi scenele oribile la care asista: „ajutam oriunde puteam, şi mulţi alţii ne-au venit în ajutor şi au muncit cu inimă, dar cu toate silinţele noastre au fost clipe grozave când ni s-a părut că vom rămâne fără oaste; nu voi putea niciodată să uit căruţele care aduceau bolnavii şi muribunzii în oraş. Era ceva sinistru şi totdeauna trebuia să mă opresc şi să le dau o băutură, sau să le spun un cuvânt de alinare” [20].
Printre activităţile de binefacere pe care le organiza zilnic, regina Maria îşi rezerva timp să şi scrie binecunoscuta carte Ţara mea. „Am citit lui Nicky un capitol abia terminat în care descriu grădina noastră de la Cotroceni şi vechea biserică. Pe când vorbeam de Mircea, Nicky deodată îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu şi izbucni în plâns. Nu-mi închipuiam că această amintire îl va mişca atât. Am stat multă vreme mană-n mână, vorbind despre Mircea* şi despre tot ce pierdusem” [21].      
Regina Maria a făcut ordine în triajul din gara Iaşului, un fel de barăci de adăpost, unde se aduceau răniţii până li se făcea loc în câte un spital. Potrivit unui memoriu alcătuit la 20 martie 1917 de către maiorul Ţenescu, spitalul de triaj din gara Iaşului avea ca scop acordarea unei îngrijiri sumare bolnavilor şi răniţilor până în momentul transferării lor în spitalele din Iaşi. Numai că, din pricina numărului mare de trupe din jurul Iaşului şi mai ales necunoaşterii în bună parte a funcţiunilor acestui punct de triaj de către autorităţi, acest loc a devenit un centru de infecţie şi propagare de boli pentru populaţia Iaşului [22]. Referindu-se la acest spital, regina Maria scria: „treceam printr-un şir de barăci întunecoase, în care zăceau pe jos, înghesuiţi unul lângă altul, bolnavii şi muribunzii. Uneori eram nevoită să trec peste un cadavru ca să ajung la cei care întindeau mâinile spre mine. Nu exagerez când spun că erau de sus până jos plini de păduchi. La început nu înţelegeam ce era acel nisip sau praf alb ce se găsea în toate cutele hainelor lor, şi aproape nu-mi venea să cred când mi s-a spus că nu era nici nisip, nici praf, ci păduchi, şi aceşti păduchi, după cât se spunea, duceau pretutindeni molima tifosului” [23].

Ordinul „Crucea Maria”, clasa a II-a
(Muzeul Naţional de Istorie a României)

În aceste groaznice condiţii, regina Maria, îmbrăcată în uniforma de infirmieră, cu crucea albă de email la gât, „crucea Regina Maria”, atârnată pe o panglică portocalie, mergea printre soldați, oprindu-se la fiecare, pentru a oferi un pachet de ţigări, o carte de rugăciuni sau o bucată de pâine pe care o tăia ea însăşi. Încetul cu încetul, regina a reuşit să pună ordine în acest loc, a reuşit să adune depozite de alimente, îmbrăcăminte, medicamente şi tot ce era mai de trebuinţă pentru spitale. Ajutată şi de colonelul Baliff, de dr. Mamulea precum şi de unele dintre doamnele de onoare, regina Maria a organizat transporturi regulate cu provizii, fapt care a ameliorat situaţia dezastruoasă ce exista în spitalele din Iaşi şi împrejurimi. De exemplu, în primăvara anului 1917, cu ocazia zilei de Paşti, regina Maria a vizitat o serie de sate din jurul Iaşului, precum Voineşti şi Horneşti. Aici, câţiva doctori se luptau cu tifosul exantematic, în condiţiile în care majoritatea ofiţerilor şi soldaţilor din regimentele staţionate acolo erau răpuşi de această boală. Regina s-a plimbat printre soldaţi, le-a împărţit bomboane, ţigări, ceai, iar ca semn de îmbărbătare, le-a dăruit câte o cruciuliţă. „Îmi părea rău să îi las – scria regina – ochii mi se umpleau de lacrimi şi simţeam atunci, cum am simţit adesea, că trecea de la inima mea la a lor şi de la inima lor la a mea, ceva temeinic şi aproape sfânt, ceva puternic ca soarta” [24].
Cu prilejul acestor vizite prin spitalele de bolnavi de tifos, doctorii au încercat să o convingă să poarte mănuşi de cauciuc pentru a putea fi oricum protejată, însă regina a refuzat afirmând: „cum aş putea să le cer să sărute cauciuc din India?” [25]. Despre efortul neprecupeţit al reginei Maria de a fi mereu alături de soldaţii în suferinţă, scria şi principesa Ileana în amintirile sale: „mama era necontenit pe front, mergând dintr-un spital în altul. Când se întorcea seara târziu, acasă la Iaşi, după o zi întreagă de mers prin spitale, partea de jos a rochiei era de culoare gri-cenuşie, ca şi cum ar fi fost praf; dar nu era praf, erau păduchi. Astfel, mergea direct în odaia ei de baie, se băga în cada de baie cu rochia pe ea şi se dezbrăca acolo. Toţi cei din jur erau înspăimântaţi şi o îndemnau să-şi facă injecţii ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii. Dar mama protesta spunând: «eu nu am timp să fiu bolnavă şi atât timp cât are România nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că ţara are nevoie de mine». În timpul războiului nu a luat nici un medicament preventiv şi Dumnezeu într-adevăr a păzit-o” [26].
Regina Maria patrona trei mari spitale de campanie: Căiuţi şi Coţofăneşti (jud. Bacău) fiind spitale de mare chirurgie şi Ghidigeni (jud. Galaţi), spital pentru cei răniţi uşor şi convalescenţi. Doamnele de onoare ale reginei Maria conduceau aceste spitale: Colette Plagino conducea spitalul din Căiuţi, unde a rămas pe toată perioada războiului și pentru toate eforturile depuse regina a decorat-o cu ordinul „Crucea Regina Maria”, clasa I-a. Regina Maria considera spitalul de la Coţofăneşti drept una dintre cele mai importante realizări ale sale, prin dimensiuni şi numărul de răniţi salvaţi de la moarte. La Coţofăneşti, generalul Arthur Văitoianu şi Jean Chrissoveloni îi construiseră reginei o căsuţă care avea o privelişte ce-i amintea de perioada de pace şi unde putea petrece în tihnă, atunci când nu se afla în periplu prin spitalele de pe linia frontului.
Spitalul din Coţofăneşti era unul dintre cele mai mari (1000 paturi), echipat ca instituţie chirurgicală destinată intervenţiilor complicate şi grave. Medicul şef al spitalului era doctorul francez Le Lorier, care conducea o echipă de medici francezi, membri ai misiunii militare conduse de generalul Berthelot, iar directoarele spitalului erau Silvia Văitoianu – soţia generalului – şi Cella Delavrancea, prietena reginei.
Regina Maria a făcut vizite în toate aceste spitale, unde a petrecut zile întregi alături de bolnavii cărora le-a adus alinare şi mângâiere, fie şi prin simpla ei prezenţă. Astfel, pentru a ilustra acest lucru, amintim scrisoarea adresată reginei Maria, la 25 februarie 1917, din satul Vorniceni (judeţul Bacău) de către locotenent colonelul Radu Rosetti din Regimentul de Infanterie 55/67, prin care îi mulţumea respectuos pentru darurile trimise, aducându-i astfel la cunoştinţă că gestul său i-a impresionat pe soldaţii trupei, ridicându-le moralul pe câmpul de luptă [27]. Munca susţinută în spitale şi venirea primăverii au făcut ca numărul bolnavilor să scadă şi foarte curând epidemia de tifos să fie înlăturată. Venirea primăverii a însemnat şi refacerea armatei române, care a primit un ajutor preţios din partea Misiunii Militare Franceze, condusă de generalul Henry Berthelot.
Deşi înlăturată epidemia de tifos, regina nu a încetat să fie alături de soldaţii săi, uneori chiar în spitalele din apropierea frontului. De exemplu, atunci când a vizitat localitatea Ghidigeni, pe drumul de întoarcere, regina Maria, însoţită fiind de generalul Eremia Grigorescu, s-a apropiat de câmpul de luptă, ajungând chiar în mijlocul tranşeelor. Cu acest prilej, regina îşi amintea: „privind în ochii reginei lor, soldaţii juraseră să stea dârji ca un zid, să apere ultimul petic de pământ românesc care mai era al nostru. Mulţi soldaţi în clipa morţii mi-au şoptit cu ultima suflare că luptaseră pentru mine. Nu eram eu pentru ei căminul lor, credinţa şi nădejdea lor? Ştiam în adâncul inimii mele că mă pot bizui pe soldaţii noştri, şi că deşi aveam o armată atât de mică, în cele din urmă tot a noastră va fi izbânda” [28]. Pe front, soldaţii o aşteptau cu mare bucurie şi nădejde, dovadă fiind scrisoarea adresată reginei Maria de către sergentul Pelmuş Florea din Regimentul 5 Vlaşca, Batalionul I, la începutul anului 1918:
„Majestate,
Noi fiind aici mai mulţi bolnavi, răniţi şi cea mai mare parte dintre noi fiind din teritoriul ocupat, departe mult de mamele noastre, totodată aflându-ne în atâtea chinuri şi aşa suferinţi ne-a făcut azi, când am auzit că avem să fim vizitaţi de Majestatea Voastră, să uităm toate durerile de bucurie. Majestatea Voastră nu ne-aţi uitat niciodată şi aţi avut întotdeauna grijă de soarta noastră, tot astfel şi Dumnezeu să Vă aibă în paza sa, ca să ne puteţi duce ţara la ziua cea frumoasă, când trebuie să înflorească iarăşi în mijlocul Europei. Dumnezeu să vă ajute şi să trăiţi” [29].

Regina Maria alături de răniţi în spitalul de la Coţofăneşti, 1917
(Muzeul Naţional de Istorie a României)

Regina Maria, regele Ferdinand I şi principele Carol pe frontul de la Cireşoaia, 1917
(Biblioteca Academiei Române)