Francesco Griselini și „Țara Banatului”

Deoarece anul acesta se împlinesc 305 ani de la nașterea eruditului cărturar italian Francesco Griselini, precum și 235 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, am decis să-i dedict acest modest studiu, cuprinzând date biobibliografice despre el și o succintă prezentare a remarcabilei sale lucrări despe Banat.
Fiind „un reprezentat tipic al veacului său, al luminilor europene [1], un om care și-a pus întrega erudiție în slujba propășirii umanității prin știință și cultură” [2], Francesco Griselini merită cu prisosință să fie adus mereu în atenția cititorilor (interesați de cunoașterea marilor personalități ale omenirii și a realizărilor acestora), atât a celor avizați (deci specialiști în domeniu), cât și a publicului larg, pasionat de istorie.
El a văzut lumina zilei în 12 august 1717, la Veneţia, ca fiu al lui Marco Griselini (un vopsitor şi ţesător de pânzeturi, originar din Schio, oraș în regiunea Veneto din nord-estul Italiei) și al Elisabettei Sperafigo (care provenea dintr-o familie de negustori de mătase din Milano [regiunea Lombardia], principalul oraș din nordul Italiei). Griselini a urmat studii teologice în orașul natal, pregătindu-se pentru a îmbrăţişa o carieră ecleziastică și chiar îmbrăcând, pentru o scurtă vreme, haina preoțească [3]. Totuși, dovedindu-se a fi extrem de interesat de cercetarea științifică (dorința lui de cunoaștere fiind una neobișnuit de intensă), după foarte puţin timp va renunţa la o asemenea profesiune, dedicându-se studiilor umaniste, dar şi ştiinţelor naturii, satisfăcându-şi, astfel, extraordinara vocaţie de cercetător [4]. Astfel că „nici un domeniu al literelor ori al ştiinţelor naturii nu i-a rămas străin, nici un aspect dezbătut în atmosfera de emulaţie intelectuală a vremii n-a fost ocolit de spiritul său pătrunzător şi curiozitatea creatoare, atât de caracteristică oamenilor de cultură din secolul luminilor” [5].
Încă din tinereţe, concetăţenii săi veneţieni au început să-i preţuiască erudiţia, considerându-l o „adevărată enciclopedie ambulantă” [6]. Din păcate, sărăcia l-a silit să scrie, contra unor sume modice, „predici și discursuri pentru unii preoți mai puțin înzestrați” [7]. Între timp, el s-a afirmat cu brio în diverse domenii, precum geografia, cartografia, științele naturii (botanica, zoologia), lingvistica, literatura (teoria literară, dramaturgia), agronomia, economia, istoria, filosofia, desenul și gravura [8].
La vârsta de 23 de ani a debutat semnificativ ca desenator de hărţi, făcând o prezentare detaliată a Mării Adriatice, lucrare urmată după scurtă vreme, în anul 1740, de elaborarea planurilor Veneţiei şi împrejurimilor oraşului său natal [9]. Intrând în atenţia dogelui Marco Foscarini [10], care-i apreciază competenţa cartografică, acesta îi încredinţează restaurarea hărţilor din secolul al XVI-lea, pictate pe pânză și aflate în „Sala della Scundo” din Palatul Dogilor [11].
În anii următori se remarcă prin publicarea unor lucrări, îndrăzneţe pe vremea aceea, între care se numără și un studiu despre electicitate. Însă el se afirmă îndeosebi prin editarea unor studii din domeniile botanicii, zoologiei, paleontologiei [12] şi geografiei [13].
Istoricul german Alexander Krischan [14] evidenţiază că Griselini a avut o contribuţie esenţială și la dezvoltarea presei literare şi a celei ştiinţifice italiene, aportul său situându-se la un moment de vârf în evoluţia jurnalisticii din Italia. În prefaţa citată, Costin Fenesan reţine că: „În decurs de numai trei ani, el a contribuit în mod hotărâtor la apariţia simultană a trei reviste literare în oraşul său natal: «Giornale della generale letterattura d’Europa e principalmente dell’Italia» (3 volume, 1766-1767), «Il Corriere Letterario» (3 volume, 1767-1768) şi «Magazzine italiano» (2 volume, 1767-1768)” [15]. Implicarea sa în munca de editare a unor periodice de factură literară a fost depășită, însă, de tipărirea unei reviste științifice, „unanim recunoscută și prețuită, pentru valoarea ei, de cercurile științifice ale vremii” [16]. Este vorba, desigur, despre prestigioasa publicație intitulată „Giornale d’Italia spettante alla scienza naturale e principalmente all’agricoltura, alle arti ed al comercio” („Jurnalul Italiei, care se referă la științele naturale și în principal la agricultură, la arte și la comerț”), căreia i-a fost prim editor şi redactor peste un deceniu și jumătate (mai exact între 1760-1776, interval de timp în care au apărut volumele I-XII) [17]. „În paginile acestei reviste (…), Griselini a publicat numeroase studii de zoologie, botanică, paleontologie, agronomie ori economie agrară, dezvăluind nu numai cunoștințele sale multilaterale și profunde, ci deopotrivă adeziunea sa nestrămutată la marile idealuri ale iluminismului european” [18].
Prin intermediul ziarului „Giornale d’Italia ….”, Francesco Griselini – stabilit în perioada 1774-1777 în Banatul Timişoarei – a pus în lumină o seamă de aspecte care i-au reţinut atenţia în acest ţinut românesc, pe care l-a cercetat cu pasiune şi neascunsă admiraţie. Articolele sale (publicate, sub formă de scrisori trimise unor oameni de știință din epocă, în „Giornale d’Italia…” şi „Nuovo Giornale d’Italia”[„Noul Jurnal al Italiei”], între anii 1777-1779) au constituit „materialul care a stat la baza elaborării ediţiei italiene a monografiei asupra Banatului” [19].

Înainte, însă, de a face succinta prezentare a acestei lucrări, mai amintim câteva aspecte însemnate ale activităţii ştiinţifice a lui Griselini, pentru a ne putea contura o imagine concludentă privind complexul său profil de cercetător erudit. Astfel, el s-a făcut cunoscut, în calitate de editor de reviste, şi prin apariţia, sub conducerea sa, a publicaţiilor medicale „Gazzetta Medica d’oltremonti”(„Monitorul Medical de peste mări”), între 1762-1763, şi a renumitului „Giornale di Medicina” („Jurnalul de Medicină”), între 1763-1776, 1776 [20]. Totodată, se consideră că, în domeniul agronomiei, Griselini a realizat studii fundamentale, consacrate, în special, culturii orezului, cultivării dudului şi unor probleme noi – pe vremea aceea – privind economia agrară, studiile sale trezind un viu interes în epocă și, chiar, mai târziu, fapt demonstrat cu prisosință de „numeroasele ediții, traduceri în germană și franceză ori reeditări contemporane și postume ale lucrărilor sale” [21]. De asemenea, o faimă majoră au avut în vremea sa „trei lucrări de mare erudiție” [22] despre opera lui Fra Paolo Sarpi, reputat umanist şi jurisconsult italian din secolul al XVI-lea [23]. Deschiderea sa culturală enciclopedică este evidențiată şi de cele cinci volume din Dizionario delle arti dei mestieri, delle fabbriche e delle manufatture (Dicționar al artelor meșteșugurilor, fabricilor și manufacturii), redactate și publicate de el, „operă de referință, continuată apoi de Marco Fossadoni (18 volume, Veneţia, 1768-1778)” [24]. Griselini s-a afirmat și pe tărâm literar, fiind autorul unui eseu intitulat Della commedia italiana e delle sue regole ed attinenze considerate in riflesso al secolo nostro (Comedia italiană și regulile sale de relevanță luate în considerare cu referire la secolul nostru), apărut laVeneţia, în 1752. De altfel, sub influenţa prietenului și concitadinului său, marele dramaturg și libretist italian Carlo Goldoni (1707-1793), şi a celebrului scriitor, actor, regizor și director de teatru francez Molière (1622-1673), Griselini a scris și câteva comedii, care însă nu au însemnătate artistică [25].
Excepţionala lui activitate ştiinţifică – îndeosebi studiile din domeniile agronomiei [26] şi economiei agrare – l-a afirmat pe Griselini în lumea savantă a vremii sale, care preţuindu-l i-a acordat o seamă de premii, fiind, totodată, ales membru al mai multor academii şi societăţi de ştiinţă, cum ar fi: Societatea Economică din Berna (Elveția), Societatea Regală de Știinţe din Londra (Marea Britanie), Societatea Regală din Lyon (Franța), Academia Institutului de Știinţe din Bologna (Italia), Societatea de Agricultură din Gorizia (Italia) şi Liubliana (Slovenia), Societatea din Olomouc (Cehia), Accademia dei Georgofili (Academia de Agricultură) din Florenţa (Italia), Academia de Istorie a Știinţelor Naturii din Cortona, Mantova și Roma (Italia), Academia Enciclopedică din Pistoia (Italia), Societatea pentru Promovarea Agriculturii, Artelor, Manufacturilor şi Comerţului din Milano (Italia), căreia i-a fost secretar, precum şi membru și al altor prestigioase instituții cultural-științifice europene [27]. Este interesant de menţionat că, în semn de preţuire în lumea ştiinţifică a vremii sale, în 1776, unei plante ornamentale, originară din America de Sud, i s-a dat denumirea de Griselinia, „eponim acceptat definitiv de cecurile de specialitate în anul 1786” [28].

Francesco Griselini a pornit spre Banat (ţinut aflat sub stăpânirea Monarhiei Habsburgice [29]) în 24 august 1774, trecând prin Monfalcone, Triest – unde îl aştepta baronul Iosif de Brigido, noul preşedinte al Administraţiei Banatului –, Liubliana, Varaždin, Kanjiža, Pécs, Osijek, Petrovaradin, Novi Sad, Bečej şi Kikinda. Împreună cu protectorul său, Iosif de Brigido, în noaptea de 21/22 septembrie 1774, a ajuns în Timişoara [30]. Costin Feneşan notează: „Călătoria de la Veneţia la Timişoara (12 zile efective de drum şi 21 zile de popas) este relatată de Griselini – sub formă epistolară – în ediţia italiană a monografiei Banatului (Scrisorile I-VIII). Într-o altă scrisoare sunt descrise oraşul şi cetatea Timişoarei (Scrisoarea a IX-a). Această parte din ediţia italiană nu a mai fost preluată în traducerea germană a monografiei” [31].
În scurtă vreme, cercetările lui Griselini în Banat s-au concretizat în studii temeinice referitoare la aspecte privind antichităţile romane şi istoria naturală de aici, lucrări care au fost publicate, în perioada 1776-1779, în „Giornale d’Italia…” şi în „Nuovo Giornale d’Italia”. Îl fascinau realităţile din acest ţinut şi ar fi dorit să aprofundeze mai mult timp cercetările acestora, dar, din cauza unor obligaţii stringente, a trebuit să se întoarcă mai devreme în Italia. Motivul principal a fost faptul că, în luna decembrie a anului 1776, a fost numit secretar al Societăţii Patriotice (Società Patriottica) din Milano şi a fost chemat acolo să-şi preia noua funcţie. Probabil că, pe la sfârşitul lunii ianuarie 1777, a părăsit Banatul, deci după aproape doi ani și jumătate petrecuți aici. Este sigur că, la începutul lunii martie a aceluiaşi an, Griselini era în Veneţia, unde a fost primit în audienţă de împărăteasa Maria Teresia [32], căreia, apoi, i-a dedicat ediţia italiană a monografiei Banatului [33].
După trei ani de activitate la Milano, Griselini s-a pensionat, iar în a doua jumătate a anului 1787 (mai exact în 5 septembrie) a decedat (într-un spital din metropola lombardă), suferind de o boală psihică. Din păcate, la scurtă vreme, s-a stins, în Italia, şi faima omului de ştiinţă, autor a aproape o sută de lucrări (din care s-au păstrat, însă, foarte puține), cu merite ştiinţifice deosebite la vremea apariţiei lor [34].

Legat de apariția în volum a operei lui Griselini, tipograful timişorean Joseph Matthäus Heimerl a publicat, în „Nuovo Giornale d’Italia…” (pe când savantul vicentin se găsea încă în Timişoara, deci prin ianuarie 1777), un anunţ potrivit căruia el urma să tipărească lucrarea acestuia despre Banat, scrisă în limba italiană [35]. Însă, din diferite cauze, cartea lui Griselini nu a fost, totuși, tiparită la Timişoara [36]. Aceasta a aparut la Milano, în anul 1780, având titlul Lettere odeporiche ove i suoi viaggi e le di lui osservazioni spettanti all'istoria naturale, ai costumi di vari popoli e sopra più altri interessanti oggetti si descrivono, giuntevi parecchie memorie dello stesso autore, che riguardano le scienze e le arti utili (Scrisori odeporice [jurnale de călătorie] în care sunt descrise călătoriile și observațiile sale referitoare la istoria naturală, la costumația și obiceiurile diferitelor popoare și în plus descrierea a mai multe alte obiecte interesante, precum și câteva memorii ale aceluiași autor, referitoare la științele și artele utile), însă doar primul volum, alcătuit din X+VIII+330 pagini +12 planșe [37]. „Din motive care ne rămân deocamdată obscure, al doilea volum al ediției italiene n-a apucat să mai vadă [însă] lumina tiparului” [38]. Faptul că lucrarea lui Griselini (în italiană) urma să apară foarte curând, a fost semnalat, încă din 10 iulie 1779, de către tipograful milanez Gaetano Motta, care a publicat, la data respectivă, tot în „Nuovo Giornale d’Italia…”, un articol în care i-a făcut cărții „compatriotului” său „o prezentare elogioasă, însoțită de unele extrase din text” [39].
Se presupune că un exemplar al manuscrisului în limba germană, autorul îl va fi dat lui Ignaz von Born [40] (în împrejurarea trecerii sale prin Viena, când s-a întors din Banat la Milano, deci pe la începutul lunii februarie a anului 1777), aceasta din dorința de a se asigura că lucrarea sa avea „șanse certe de a vedea lumina tiparului” [41], probabil din cauza că se lămurise „asupra perspectivelor minime de tipărire a cărții sale la Timișoara” [42].
Referitor la traducerea în limba germană a operei lui Griselini, aceasta a apărut în două ediţii, în anii 1779 şi 1780, ceea ce denotă că lucrarea savantului italian a avut o mare căutare în epoca respectivă [43], dar nu numai, deoarece reeditarea de mai multe ori a textului său în germană și numeroasele sale traduceri în limba română [44] şi sârbă [45] învederează că interesul pentru ea s-a manifestat şi mai târziu, până aproape în vremea noastră, căci „mai bine de un secol și jumătate, cartea lui Griselini a rămas un izvor de primă importanță pentru toți cei preocupați de studierea istoriei Banatului” [46].
De asemenea, Costin Feneşan, ultimul traducător, din germană în limba română, al acestei lucrări evidenţiază „şi interesul manifestat de publicistică [47] şi de cercetarea de specialitate [48] pentru diferite aspecte ale scrierii griseliene” [49], aceasta, cu siguranță, tocmai datorită valorii sale incontestabile ca sursă documentară de primă mână.

Coperta I a primei ediții critice în limba română a operei lui Francesco Griselini
(îngrijită de Costin Feneșan)

Potrivit originalului în limba germană al lucrării lui Griselini [50], structura versiunii acesteia în limba română, apărută în anul 1984, este următoarea: „PARTEA ÎNTÂI. Istoria politică a Banatului Timişoarei. Moravurile şi obiceiurile popoarelor care locuiesc în această ţară. Antichităţile care se mai află aici şi în ţinuturile învecinate atât de pe vremea romanilor cât şi din timpul barbarilor. Scrisoarea întâi, adresată mult preaonoratului conte, Ioan de Soro [51], general-maior cezaro-regesc (sau«cezaro-crăiesc»,adică«imperial și regal» – n.n. T.C.), comandant al oraşului şi cetăţii Timişoara şi cavaler al înaltului ordin militar Maria-Theresia etc. Cuprinde istoria Banatului din vremea pe când constituia, ca provincie romană, o parte a «Daciei ripensis», până în anul 1456 d.Chr. Scrisoarea a II-a, adresată aceluiaşi domn general-maior. Continuarea istoriei politice a Banatului până la anul 1553. Scrisoarea a III-a, adresată aceluiaşi domn general-maior. Continuarea istoriei politice a Banatului până în anul 1695. Scrisoarea a IV-a, adresată aceluiaşi domn general-maior. Continuarea istoriei politice a Banatului până în 1716. Scrisoarea a V-a, adresată Excelenţei Sale, Domnului conte Iacob de Durazzo [52], comandor al ordinului regal al Sf. Ștefan, trimis al Maiestăţilor Lor Apostolice Imperiale şi Regeşti pe lângă prealuminata republică Veneţia. Lucrurile cele mai memorabile întâmplate în Banat de la cucerire [53] până la anul 1776; felul în care această provincie se ridică treptat sub gloriosul sceptru austriac [54] la actuala ei situaţie, mai fericită, atât din punctul de vedere material cât şi al moravurilor. Scrisoarea a VI-a, adresată preaonoratului baron Josef von Sperges [55], cavaler al Ordinului Sf. Ștefan, consilier aulic (sfetnic imperial – n.n. T.C.) al Maiestăţilor lor Imperiale şi Regale, referendar (adică referent, raportor, informator – n.n. T.C.) al departamentului afacerilor italiene. PopulaţiaBanatului; numărul satelor sale, aşa după cum se vede din harta topografică anexată; naţionalităţile care trăiesc în Banat. Aici se face ȋnceputul istorisirii cu țiganii sau aşa-numiții bănățeni noi: ocupațiile, moravurile şi originea lor. Scrisoarea a VII-a, adresată Excelenței Sale, preaonoratului baron Pompei de Brigido [56], domn de Bresoviza şi Marenfels, al Maiestăților Lor Imperiale şi Regeşti, cămătar, consilier intim [privat] şi preşedinte al Administrației Ţării ȋn Banatul Timişoarei. Despre românii care locuiesc ȋn Banat. Scrisoarea a VIII-a, adresată preaȋvățatului domn abate Girolamo Tiraboschi [57], bibliotecar al ducelui de Modena. Despre limba română; ȋnrudirea ei cu cea italiană şi cu altele, care s-au format din latina vulgară. Scrisoarea a IX-a, adresată Excelenței Sale, preaonoratului conte al Imperiului şi domn, Karl von Firmian [58], domn de Kronmetz, Meggel şi Leopoldskron, cavaler al ȋnaltului ordin al Lȃnei de aur, al Maiestăților lor Cezaro-Regeşti consilier intim, maestru general al poştelor din Italia, viceguvernator al ducatelor Mantova si Sabionetta etc., ministru plenipotențiar (adică învestit cu puteri depline – n.n. T.C.) pe lȃngă Lombardia austriacă. Despre vestigiile antichităților romane şi barbare care se mai află parte ȋn Banatul Timişoarei, iar parte au fost duse ȋn alte locuri, precum şi despre acelea care se află pe malul drept al Dunării, dinspre Serbia ȋnvecinată. PARTEA A DOUA. Istoria naturală a Banatului. Alcătuirea șesului. Munţii cu mineralele şi fosilele lor. Apele termale şi izvoarele din diferite părţi, mai cu seamă renumitele Băi Herculane de lângă Mehadia. Scrisoarea întâi, adresată preavestitului domn abate Domenico Lazzaro Spallanzani [59], membru al academiilor regale din Londra şi Berlin, precum şi a altor societăți savante, profesor de istorie naturală la Universitatea cezaro-regească din Pavia. Despre alcătuirea fizică a cȃmpiei. Natura solului. Izvoarele şi rȃurile care ȋl străbat. Mlaştini şi ape stătătoare. Scrisoarea a II-a, adresată aceluiaşi domn abate. Introducere ȋn istoria naturală mai amănunțită a munților, dealurilor şi zăcămintelor din Banat. Aşezarea propriu-zisă a munților, ȋnlănțuirea ȋntre ei; văi intramontane, mai mari sau mai mici. Rȃurile care trec prin munți sau izvorăsc acolo. Pădurile care acoperă văile şi munții. Piscurile cele mai ȋnalte. Peşteri adȃnci, dintre care două, cele mai deosebite şi remarcabile, sunt descrise pe larg. Scrisoarea a III-a, adresată aceluiaşi domn abate. Împărţirea generală a munţilor din Banat în trei categorii, în ce priveşte aşezarea, însuşirile şi caracteristicile materialelor din care se compun. Produsele celor trei regnuri naturale: mai întâi mineralele, apoi animalele şi plantele care se găsesc în munţii cu zăcăminte de minereu ori în cei doi munţi deosebiţi din categoria a doua. Scrisoarea a IV-a, adresată aceluiaşi domn abate. Privire fugitivă asupra celor mai de seamă ipoteze care au fost elaborate până în prezent pentru a explica modul fizic de alcătuire a scoarţei globului nostru terestru. Aplicarea studiilor amintite, precum şi a altora, la o mică parte din această suprafaţă, în care se cuprind munţii şi câmpiile din Banat. Se demonstrează că înfăţişarea lor actuală au luat-o, încetul cu încetul, datorită apelor mării, care acoperiseră multă vreme aceste ţinuturi. Scrisoarea a V-a, adresată aceluiaşi domn abate. Descrierea amănunţită a diferitelor specii de fosile şi corpuri organice din regnul vegetal şi animal, care se găsesc atât în interiorul cât şi la suprafaţa straturilor calcaroase ale munţilor şi dealurilor din Banat. Scrisoarea a VI-a, adresată aceluiaşi domn abate. Istoria minerală a munţilor bănăţeni din specia întâi a celei de-a doua categorii. Începutul se face cu lanţul muntos de la Oraviţa: minereuri extrase aici, precum şi alte curiozităţi referitoare la acestea. Scrisoarea a VII-a, adresată aceluiaşi domn abate. Călătoria de la Oraviţa la Dognecea. Aşezarea acestui oraş minier. Munţii cu zăcăminte minerale aflaţi în acest district. Numele şi însuşirile minelor de acolo. Descrierea mai amănunţită a vestitei mine Simon und [și] Juda. Producţia anuală. Diferite rarităţi de eşantioane miniere care se găsesc aici. Călătoria la Bocşa şi forjele de fier de la Reşiţa. Lucrări care se execută acolo. Oţelul obţinut din fierul de acolo. Trecătoarea peste muntele înalt Fârliug, pentru reîntoarcerea la Timişoara trecând peste Lugoj. Scrisoarea a VIII-a, adresată aceluiaşi domn abate. Călătoria pe Dunare la Moldova [Nouă]. Aşezarea oraşului şi a districtului acestuia până la Boşneac sau Moldova Nouă, localitate în dosul căreia se află munţii cu zăcăminte de minereu din acest district. Vestigiile vechiului minerit roman. Numele munţilor şi al minelor aflate în exploatare; producţia anuală de aramă, specii de minerale frumoase şi remarcabile care se găsesc aici. Minereurile de plumb. Scrisoarea a IX-a, adresată aceluiaşi domn abate. Districtul minier Sasca. Structura internă a munţilor. Produse minerale şi curiozităţile naturale ale acestora. Scrisoarea a X-a, adresată aceluiaşi domn abate. Despre încă o mină de plumb şi aramă care se află în afara hotarelor celor patru districte miniere. Grăunţele de aur pe care ţiganii le adună din nisipul diferitelor râuri şi pâraie, precum şi din pământul de umplutură în unele regiuni din Banat. Observaţiile domnilor Koczian şi Dembscher asupra acestei probleme (în urma cercetărilor și observațiilor făcute personal la fața locului, aceștia [primul fiind consilier în Camera Aulică pentru minerit, iar al doilea funcționar montanicesc la Moldova Nouă] au înaintat autorităților de la Viena rapoarte din care rezulta că spălarea aurului din nisipul aflat în albiile apelor curgătoare se practica în Banat și Transilvania încă din timpul stăpânirii romane și că cei care se ocupau acum cu această îndeletnicire erau doar țiganii – n.n. T.C.). Foloasele mineritului în Banat, având în vedere faptul că prin utilizarea bogăţiilor subsolului, precum arama, plumbul, fierul şi întrucâtva argintul, se dă de lucru unei bune părţi a locuitorilor şi se pune în circulaţie o sumă mare de bani.  Scrisoarea a XI-a, adresată aceluiaşi domn abate. Prezentare generală a apelor minerale care se găsesc pe alocuri prin Banat. Descriere amănunţită a băilor calde de la Mehadia sau a vestitelor izvoare curative, cunoscute în antichitate sub numele de băile lui Hercule. Scrisoarea a XII-a, adresată domnului de Scopoli [60], profesor public de botanică la înalta şcoală cezaro-regească din Pavia. Despre o specie de insecte dăunătoare, numită musca columbacă, ce produce mari pagube printre boii, oile, caprele, porcii şi caii din Serbia, Banatul Timişoarei şi din partea de apus a Ţării Româneşti” [61].

Ce a însemnat Banatul pentru Griselini, precum şi faptul că el a fost deschizător de drum în istoriografia referitoare la acest ţinut, aflăm chiar din precizările sale în Cuvânt înainte al lucrării: „Europa mai numără încă multe ţări necercetate, a căror descriere adevarată, întemeiată pe discernământ ar putea servi savantului drept divertisment, oferind satisfacţie fiecărui doritor de cunoştinţe şi trebuind să intereseze – prin utilitatea generală a problemelor – chiar personale cu funcţii mai înalte [62]. Între aceste țări se cuvine rânduit şi Banatul Timişan, o provincie însemnată, al cărui teritoriu întins se mărgineşte spre soare-răsare cu Ardealul şi Ţara Românească, mai bine zis cu Banatul de odinioară al Severinului, aflat acum sub suzeranitatea turcească; spre miazanoapte şi soare-apune ea se învecinează cu Ungaria de Jos (adică cu sud-vestul Ungariei de astăzi – n.n. T.C.) şi Slavonia (regiune istorică din estul Croației de astăzi – n.n. T.C.), iar spre miazăzi cu Serbia. Despre situaţia acestei provincii, atât în vremurile vechi cât şi în cele noi, dispunem doar de ştirile izolate ale unor geografi şi de câteva, puţine, cărţi ungureşti de istorie, din care abia dacă se pot dobândi cunoştinţe sumare. Într-un cuvânt, ne lipseşte o istorie închegată, care să relateze succesiunea evenimentelor desfăşurate în această ţară vreme atât de îndelungată, până cand oştile victorioase ale prealuminatei case domnitoare au eliberat-o [63], la începutul acestui secol, de sub jugul turcesc, a cărui povară a îndurat-o vreme de 164 de ani” [64].
Ca italian, Griselini a simţit, desigur, o satisfacţie deosebită în a evidenţia faptul că această provincie a fost sub stăpânire romană, că românii de aici sunt urmaşii unei «colonii latine»: „Chiar şi Europa savantă ştie încă puţin că pe cuprinsul Banatului şi în ţinuturile învecinate (pe teritoriul etnogenezei poporului român – n.n. T. C.) se găsesc nu puţine vestigii ale măreţiei romane, că în pământul de aici se dezgroapă aceste medalii şi monede din vremea de început, de mijloc şi cea din urmă a Imperiului (Roman – n.n. T. C.), că, în fine, o parte din locuitorii lui, românii, sunt urmaşii unei colonii latine transplantate acolo pe când împăratul Nerva Traian (adică Marcus Ulpius Nerva Traianus, cel care a condus „împărăția” Romei între 98 și 117 d.Hr. – n.n. T.C.) cucerea această ţară împreună cu celelalte părţi ale vechii Dacii” [65]. Cu toate că s-a străduit să fie cât mai obiectiv în cele expuse de el în lucrarea sa, aceasta „n-a rămas însă scutită de unele exagerări, datorate în bună parte notei apologetice (exagerat laudative – n.n. T.C.) la adresa (…) politicii promovate de administrația imperială în Banat” [66], fapt ce „explică, de pildă, unele aprecieri pripite și neîntemeiate ale lui Griselini la adresa românilor, pe care-i prețuiește de altfel mult, cunoscându-le bine atât viața materială și spirituală cât și limba, dar neputând surprinde sau elucida particularitățile de mentalitate datorate viețuirii îndelungate sub stăpânire străină” [67]. Fiind „tributar nu numai unor vederi dominante în mediul birocratic și funcționăresc din Imperiu, ci deopotrivă imaginii idilice a monarhului luminat și ideii de stat absolutist, enciclopedistul italian n-a reușit să releve întru totul sensul dezvoltării istorice în Banat” [68], el neînțelegând „nici adevăratul caracter al unor mișcări sociale (precum Războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja, și Răscoala populară antihabsburgică a românilor bănățeni, desfășurată între 1737 și 1739 – n.n. T.C.), după cum n-a relevat nici contribuția necontenită a românilor din Banat la lupta antiotomană din aceste părți” [69]. Cu toate carențele pomenite mai sus, datorate faptului că Francesco Griselini a fost „un exponent (…) al „sistemului” iozifinist [70], predominant în cercurile de conducere de la Viena” [71], eruditul cărturar italian a reușit, totuși, „pornind de la pilda Banatului, să demonstreze fără echivoc originea romană a poporului român, continuitatea sa de viețuire pe vatra strămoșească, latinitatea limbii române și apartenența românilor bănățeni la o comunitate de neam nedespărțită prin fruntariile (frontierele, granițele – n.n.T.C.) politice” [72].

Referitor la caracterul scrierii lui Griselini, acesta este unul dublu, deoarece, „prin modul în care ni se înfățișează” [73], Încercare de istorie politică și naturală… este atât o operă istoriografică și un studiu de istorie naturală, cât și un valoros izvor istoric [74]. Caracterul științific îi este dat din plin de metoda de elaborare, întemeiată pe consultarea unei bogate și variate literaturi de specialitate, precum și pe folosirea unor elemente de informație, rod al investigației personale a autorului” [75]. În ceea ce privește faptul că lucrarea lui Griselini poate fi considerată și un veritabil izvor istoric, acest aspect rezultă, îndeosebi, din consemnarea în paginile sale a unui număr foarte mare „de date privind Banatul în secolul al XVIII-lea, informații culese de autor în mod nemijlocit, la fața locului, înregistrate și comentate apoi cu minuția (minuțiozitatea, meticulozitatea – n.n. T.C.) unui adevărat cronicar” [76].
Până la apariţia scrierilor istoriografice despre Banat, aparţinând cercetătorilor români, cartea lui Griselini este cea mai obiectivă istorie a acestei provincii, constituind o sursă documentară valoroasă, referitoare la acest ţinut românesc. Totodată, monografia aceasta, alături de lucrarea lui Johann Jakob Ehrler, Das Banat von Ursprung bis Jetso - 1774 (Banatul de la origini până acum - 1774) [77] prezintă şi o deosebită importanţă pentru etnografia românească, întrucât oferă o mare bogăţie de informaţii etnologice din acea epocă.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat și faptul că Încercare de istorie politică și naturală… „a fost receptată destul de repede în cercurile intelectualității românești în formare” [78], la acea epocă, însuși protopopul și cărturarul român bănățean „Nicolae Stoica de Hațeg (1755-1833), autorul cunoscutei Cronici a Banatului, folosindu-se din plin de cartea lui Griselini, care ocupa un loc de cinste în biblioteca sa” [79]. De altfel, „interesul românilor bănățeni pentru monografia griseliniană a rămas mereu viu, încă înainte de prima ei traducere în limba română [80], căci, într-adevăr, lucrarea polihistorului italian întrunea, chiar după trecerea unui veac de la apariție, toate calitățile care o recomandau nu numai cercetătorului avizat, ci mai cu seamă tuturor celor interesați de trecutul Banatului și al locuitorilor săi” [81].

Portretul eruditului cărturar italian la vârsta de 64 de ani (realizat în 1781),
gravură păstrată la Muzeul „Correr” din Veneția și reprodusă după Alexander Krischan




Medalion reprezentându-l pe Francesco Griselini
(detaliu de pe fațada Teatrului „Jacquard” din Schio, Italia)

NOTE

1 Trimitere la „Secolul luminilor” sau „Epoca Luminilor”, denumită și „Epoca Rațiunii” sau, simplu, „Iluminism”. Acesta a fost o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din secolele XVII-XIX, în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism).
2 Costin Feneşan, Prefaţă la Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei (Prefață, traducere și note de Costin Feneșan), Editura Facla, Timişoara 1984, p. 5. Costin Feneșan =  remarcabil istoric român, născut la Timișoara în 1947; el a fost cercetător științific la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca (1971-1978) și la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București (1988-1998); de asemenea, a mai îndeplinit funcțiile de arhivist principal la Direcția Generală a Arhivelor Statului din București (1978-1988) și de director general al Arhivelor Naționale ale României (1998-2002), în anul 2000 fiind decorat, prin Decret Prezidențial, cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Ofițer (ro.wikipedia.org/wiki/Costin_Feneșan).
3 ro.wikipedia.org/wiki/Francesco_Griselini; enciclopediaromaniei.ro/wiki/Francesco_Griselini.
4 Costin Feneşan, op. cit., p. 5.
5 Ibidem, p. 6. Prefaţatorul menţionează că informaţiile principale despre viaţa şi activitatea acestui învățat le-a avut din „cel mai complet studiu bio-bibliografic consacrat lui Griselini” (de până la întocmirea ediției sale critice, în 1984), aparţinand lui Alexander Krischan, și anume Franz Griselini - erster Historiograph des Banats. Von Venedignach Temeswar anno 1774 (Francesco Griselini - primul istoriograf al Banatului. De la Veneția la Timișoara în 1774), în Deutsche Forschungen in Ungarn (Cercetarea germană în Ungaria), anul VIII (1943), Budapesta-München, 1980, p. 127-186. Alexander Krischan = istoric, economist, arhivist și bibliograf de origine germană (născut la Jimbolia, jud. Timiș, și decedat la Viena, în Austria, țară în care, de altfel, a locuit și activat începând din 1942), care a trăit între anii 1921-2009 (de.wikipedia.org/wiki/Alexander_Krischan).
6 Costin Feneşan, op. cit., p. 6.
7 Ibidem, p. 5.
8 Ibidem, p. 6.
9 Ibidem; Alexander Krischan, op. cit., p. 130.
10 Născut în 4 februarie 1696 și decedat în 31 martie 1763, acesta a fost un erudit cărturar, scriitor, poet, diplomat și om de stat italian, care a devenit, în 31 mai 1762, cel de-al 117-lea doge (conducător suprem politico-militar) al Veneției, el ocupând această înaltă funcție până la moartea sa (en.wikipedia.org/wiki/Marco_Foscarini).
11 Alexander Krischan, op. cit., p. 131-132 (cf. Costin Feneşan, op. cit., p. 6).
12 Referitor la studiile din aceste domenii, Costin Feneşan îl citează pe botanistul italian Giovanni Battista de Toni (1864-1924), cu lucrarea Francesco Griselini, viaggiatore e naturista venetiano del secolo XVIII (Francesco Griselini, călător și naturist venețian din secolul XVIII), în „Archivo di storia della scienza”(„Arhiva istoriei științei”), vol. I (1919-1920), nr. 1, Roma, 1920, p. 1-27.
13 Pentru studiile lui Griselini din domeniul geografiei, Costin Feneşan face trimitere la lucrarea lui Adriano Augusto Michieli, intitulată I lavori geografici di Francesco Griselini (Lucrările geografice ale lui Francesco Griselini), în „Rivista di Venetia”(„Revista Veneției”), anul XIII, Veneţia, 1934, p. 45-50. Adriano Augusto Michieli = scriitor, jurnalist, profesor de istorie și geografie italian, care a trăit între anii 1875-1959 (www.wikidata.org/wiki/Adriano_Augusto_Michieli). 
14 Alexander Krischan, op. cit., p. 136.
15 Costin Feneşan, op. cit., p. 6-7. Numele revistelor „Giornale della generale letterattura d’Europa e principalmente dell’Italia”, „Il Corriere Letterario” și „Magazzine italiano”, se traduc, în limba română, prin „Revista de literatură generală a Europei și în principal a Italiei”, „Curierul literar” și „Magazin italian”.
16 Costin Feneşan, op. cit., p. 7.
17 Ibidem.
18 Ibidem.
19 Alexander Krischan, op. cit., p. 182-183; Costin Feneşan, op. cit., p. 7.
20 Ibidem, p. 7; Alexander Krischan, op. cit., p. 137.
21 Ibidem, p. 141-142; Costin Feneşan, op. cit., p. 7.
22 Ibidem, p. 7;Alexander Krischan, op. cit., p. 138-139.
23 Costin Feneşan, op. cit., p. 7; Alexander Krischan, op. cit., p. 138-139. Fra Paolo Sarpi = călugăr(de unde și apelativul „Fra”,adică „Frate”, desigur „întru Hristos”), teolog, avocat canonic, savant (astronom, matematician, fizician, anatomist), scriitor, istoric și om politic italian (originar din Veneția), care a trăit între 1552-1623 (it.wikipedia.org/wiki/Paolo_Sarpi).
24 Costin Feneşan, op. cit., p. 7-8. Marco Fossadoni = abate (superior al unei mănăstiri sau abații [mănăstire care depinde de un episcop sau direct de papă]) romano-catolic și secretar al Academiei Agrare din orașul Treviso, aflat în regiunea Veneto din nord-estul Italiei de astăzi  (www.academia.edu/La_biblioteca_museo_patrizia_e_il_suo_capitale_storia_di_venezia_...).
25 Costin Feneşan, op. cit., p. 8.
26 Practic „cele mai temeinice lucrări științifice datorate lui Griselini fiind cele din domeniul agronomiei” (Ibidem, p. 7).
27 Ibidem, p. 8; Alexander Krischan, op. cit., p. 150.
28 Ibidem, p. 135; Costin Feneşan, op. cit., p. 8; Giovanni Battista de Toni, op. cit., p. 2. Eponim = nume de loc sau de oraș (și nu numai) provenit de la numele unei persoane; termenul derivă din cuvântul grecesc vechi „eponymos” (compus din „epi”, adică „pe”, și „onoma”, adică „nume”) și are semnificația de „care dă numele său” (dexonline.ro/definiție/eponim).
29 «Monarhia Habsburgică» sau «Imperiul Habsburgic» este un apelativ neoficial printre istorici pentru țările și provinciile care au fost conduse de ramura austriacă junioară a Casei de Habsburg până în anul 1780, iar apoi de ramura succesoare a Casei de Habsburg-Lorena (descendenții rezultați din căsătoria Mariei Terezia de Habsburg cu Francisc Ștefan de Lorena, despre care vom face vorbire mai jos, la nota 32) până în anul 1918 (ro.wikipedia.org/wiki/Monarhia_Habsburgică).
30 Costin Feneşan, op. cit., p. 10. Iosif Brigido, Graf (conte) von (de) Bresowitz und (și) Freiherr (baron) von (de) Marenfels = înalt funcționar în aparatul administrativ-birocratic al Imperiului Habsburgic, care a trăit între anii 1733-1817 (tatăl său fiind originar din sudul Italiei) și a deținut între anii 1753-1794 o serie de funcții, printre care cele mai importante fiind cele de guvernator al Liublianei (între 1767-1774), președinte al Administrației de Stat (adică guvernator civil) a Banatului Timișan (1774-1778), guvernator al Galiției (1778-1794), Comisar al Regatelor Ereditare Galiția și Lodomeria (pe care le-a guvernat între 1789-1794, acestea fiind astăzi părți din vestul Ucrainei și sud-estul Poloniei), consilier privat și șambelan (trezorier) imperial; în anul 1777, Iosif Brigidoa primit din partea împărătesei Maria Terezia titlul nobiliar de conte cu statut ereditar (de.wikipedia.org/wiki/Josef_Brigido_von_Bresowitz).
31 Costin Feneşan, op. cit., p. 10.
32 Aceasta a fost ducesă de Parma şi de Piacenza (1740-1748), arhiducesă de Austria, regină a Ungariei și a Croaţiei, regină a Boemiei, mare principesă a Transilvaniei (1740-1780), regină a Germaniei [purtând titlul formal de „Regină a Romanilor”] şi împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman de Neam German (între 1745-1780). Deşi nu a fost niciodată încoronată ca atare, ea este cunoscută drept împărăteasă ca urmare a faptului că a fost căsătorită (din anul 1736) cu pricipele german Francisc Ştefan de Lorena, care a fost ales ca împărat romano-german în anul 1745, domnind până în 1765, an în care a decedat. De fapt puterea a fost deținută de Maria Teresia, care din 1745 a purtat titlul de împărăteasă a „Sfântului Imperiu Roman”, ca de altfel şi celelalte titluri aferente acestei înalte poziţii, ea cârmuind „de facto”, cu o mână de fier, Imperiul Habsburgic încă din 1740, atunci când, la moartea tatălui său, împăratul Carol al VI-lea de Habsburg (1685-1740), a preluat conducerea Țărilor Ereditare Austriece. De asemenea, Maria Terezia l-a avut (în ultimii 15 ani) ca asociat la domnie pe fiul său Iosif al II-lea, care a domnit între 1765-1790, însă singur abia din 1780 (ro.wikipedia.org/wiki/Maria_Terezia_a_Austriei).
33 Costin Feneşan, op. cit., p. 11.
34 Ibidem; Alexander Krischan, op. cit., p. 130. Că ilustrul savant venețian a fost multă vreme ignorat de posteritate rezultă și din faptul că nu a fost consemnat nici măcar în dicționarul biografic special, publicat tocmai în orașul său natal, Veneția, în intervalul 1834-1845, deci la mai bine de jumătate de secol de la moartea sa. Este vorba despre cele 10 volume redactate de către scriitorul italian (originar din insula grecească Corfu, aflată în Marea Ionică) Emillio Amedeo de Tipaldo (1798-1878), sub titlul Biografia degli italiani illustri nelle scienze, lettere ed arti sel secolo XVIII e dei contemporanei (Biografia italienilor iluștri în științele, literele și artele secolului al XVIII și a contemporanilor). Abia peste 106 ani de la decesul eruditului cărturar (adică în 1892), va apare în Schio, „orașul de baștină al părintelui său, prima biografie de-sine-stătătoare” ce i-a fost dedicată exclusiv, și anume cea scrisă de Domenico Maddalena și intitulată Francesco Griselini. Biografia. Informații mai sporadice sau mai ample în legătura cu Francesco Griselini au fost, însă, inserate, începând încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-o serie de lucrări, după cum urmează: Girolamo Dandolo (istoric italian; 1796-1866), La caduta della Repubblica di Venezia ed i suoi ultimi cinquant’anni (Căderea Republicii Veneția și ultimii săi cincizeci de ani), Veneția, 1855, p. 390-397; Constantin von Wurzbach (scriitor, bibliograf și enciclopedist austriac; 1818-1893), Biographisches Lexicon des Kaiserthums Oesterreich (Lexicon [Dicționar] biografic al Imperiului Austriac), vol. V, Viena, 1859, p. 354-357; Szinnyei József (bibliograf și istoric literar maghiar; 1830-1913), Magyar irok élete és munkái (Viața și opera scriitorilor maghiari), vol. III, Budapesta, 1894, col. 1473-1474; Sebastiano Rumor (scriitor și istoric italian; 1862-1929), Gli scrittori vicentini dei secoli decimottavo e decimonono (Scriitorii vicentini din secolele XVIII și XIX), vol. II, Veneția, 1907, p. 85-92; Franz Julius Wettel (editor, istoric și om politic german; 1854-1938), Biographische Skizzen. Beitrage zur Geschichte des Temeser Banats (Schițe biografice. Contribuții la istoria Banatului Timișan), ediția a III-a, Timișoara, 1932, p. 45-50. „Cele mai complete indicații bibliografice referitoare la viața și opera lui Griselini sunt cuprinse în studiul citat al lui Alexander Krischan, p. 181 și urm.” (Costin Feneşan, op. cit., p. 11).
35 Giuseppe (Joseph) Matteo (Matthäus) Heimerl, Prospetto dal „Saggio di Storia Civile e Naturale del Banato di Temeswar” scritta in italiano del Signor Francesco Griselini (Prospect al „Eseului de istorie civilă și naturală a Banatului Timișoarei”, scris în italiană de domnul Francesco Griselini), în „Nuovo Giornale d’Italia”(„Noul Jurnal al Italiei”), anul I, Veneția, 1777, p. 173-174, cf. Costin Feneşan, op. cit., p. 12. Joseph Matthäus Heimerl = tipograf, editor (de cărți și ziare) și librar austriac (născut la Viena și decedat la Timișoara), care a trăit între 1732-1784 (wikiscuba.com/wiki/Matthias_Joseph_Heimerl).
36 Principala cauză care a împiedicat publicarea lucrării lui Griselini la Timișoara a fost determinată de faptul că „tipografia lui Heimerl, înființată de puțin timp (mai exact în 1771), era suprasolicitată cu lucrări în folosul Administrației Banatului, în al cărei serviciu se găsea” (Alexander Krischan, op. cit., p. 171).
37 Costin Feneşan, op. cit., p. 12.
38 Ibidem.
39 Gaetano Motta, Lettere odeporiche di Francesco Griselini…(Scrisorile [jurnalele] de călătorie de Francesco Griselini…), în „Nuovo Giornale d’Italia”, anul IV, Milano, 1779, p. 30-32, 349-352, 357-360, cf. Alexander Krischan, op. cit., p. 179, 183.
40 Cunoscut și ca Ignatius von Born (în maghiară Born Ignác, în română Ignațiu de Born, în cehă Ignác Born), acesta a trăit între 1742-1791 și a fost un inginer, naturalist, mineralog, metalurgist și scriitor, născut într-o familie de mici nobili de origine săsească (germană transilvăneană) din Alba Iulia, oraș în care s-a și născut de altfel. De asemenea, Ignaz von Born a fost și consilier imperial, bucurându-se de înalta prețuire a împăraților din Casa de Habsburg, Maria Terezia și fiul acesteia, Iosif al II-lea (ro.wikipedia.org/wiki/Ignațiu_von_Born).
41Costin Feneşan, op. cit., p. 12.
42 Ibidem.
43 Ibidem, p. 12-13.
44 Cea dintâi traducere – parţială – a textului german în limba română a făcut-o protopopul Timişoarei și „animatorul cultural” Melentie Drăghici (1814-1891), aceasta fiind publicată, prima dată, în ziarul „Luminatorul” din Timişoara (anul I, nr. 17-21, 16-50, 52-65, Timișoara, 1880; anul II, nr. 56-58, Timișoara, 1881), sub titlul Descrierea Banatului de Griselini. Traducere escerptivă (de fapt „excerptivă”, adică „extrasă” [en.wiktionary.org/wiki/excerptive], fiind vorba, deci, doar de extrase din opera griseliniană), apoi în volum (Descrierea Banatului de Griselini,tradusă de Melentiu Drăghici, Timişoara, 1882, 102 pagini), care a cuprins, la rândul său, tot numai excerpte (extrase), provenind, de asemenea, doar din partea I a lucrării lui Francesco Griselini. Melentie Drăghici urmărea ca lucrarea lui Griselini, în acea perioadă din partea a doua a secolului al XIX-lea (perioadă „de mare efervescență a mișcării naționale a românilor din Transilvania și Banat” [cf. Costin Feneşan, op. cit., p.13]), să vină „mai cu seamă [în întâmpinarea] nevoilor de combatere cu argumente întemeiate a opiniilor ostile, neştiinţifice (ale unor adversari străini – n.n. T.C.) la adresa romanităţii românilor, a latinităţii limbii lor şi a continuităţii de vieţuire pe vatra strămoşească” (Ibidem). În anul 1926, sub egida Asociaţiei Culturale din Banat, a apărut, la Bucureşti, prima traducere integrală în limba română a acestei lucrări, sub titlul Istoria Banatului Timişan de Francisc Griselini (traducere din limba germană de Nicolae Bolocan, Prefață de Aurel Cosma și Traian Lalescu, tipar executat la „Tipografiile Române Unite”). De altfel, Nicolae Bolocan publicase, cu puţin timp înainte, traducerea cuvântului introductiv al lucrării lui Griselini, lucrare intitulată Raportul introductiv la istoria Banatului Timişoarei de Francisc Griselini. Traducere și apărută în „Gemina” (Buletin al Muzeului Bănăţean din Timişoara), anul I, Timișoara, 1923, p. 57-60. Nicolae Bolcan este, practic, primul traducător integral al operei eruditului veneţian în limba română. O ediţie critică a monografiei în discuţie a apărut (după cum se știe) în urmă cu aproape patru decenii, și anume cea îngrijită de Costin Feneșan (Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei [Prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan], Editura Facla, Timişoara, 1984).
45 Istoričesko opisanie Banata po Grizelinu (Descrierea istorică a Banatului după Griselini), în „Banatski Almanah” („Almanahul Banatului”,), I (Timișoara, 1827), p. 84-104, II (Timișoara, 1828), p. 95-127, III (Timișoara, 1829), p. 95-127 (este vorba despre prezentarea evenimentelor până la anul 1456; încetând apariţia almanahului s-a înterupt şi publicarea serialului traducerii în limba sârbă, Costin Feneşan menţionând [în op. cit., p. 13] că: „Textul apărut în «Banatski Almanah» a fost retipărit mai târziu în «Tamisvarski Kalendar» [«Calendarul Timișoarei»], anul II [Timișoara, 1854], p. 1-23, anul IV [Timișoara, 1857], p. 1-39, anul V [Timișoara, 1858], p. 1-39, fiind adăugate evenimentele dintre anii 1716 şi 1777”).
46 Costin Feneşan, op. cit., p. 12.
47 Sever S. Secula, Descrierea Banatului. După Griselini, în „Biserica şi Școala”, anul XXXIII, nr. 46, Arad, 1909, p. 2; Idem, Banatul şi bănăţenii văzuţi de un străin, în „Banatul”, Revistă de cultură, anul I, nr. 89, Timişoara, 1926, p. 11-16; Nicolae Grivu, Un învăţat din secolul al XVIII-lea despre Valachii din Banat, în „Vestul”, anul XI, nr. 2411 (din 24 august 1940), Timișoara, 1940, p. 1-2, şi în „Voinţa Banatului”, anul XX, nr. 36 (din 1 septembrie 1940), Timișoara, 1940, p. 1-2; Lénart (Leonhard) Böhm, Erinnerung an Franz Griselini (În memoria lui Franz Griselini), în „Temeswarer Zeitung” („Ziarul Timișoarei”), anul XIX, nr. 173 (din 31 iulie 1870), Timișoara, 1870, p. 1; N. Hubert, Ein Gelehrter sicht das Banat (Un cărturar vizitează Banatul), în „Banater Deutsche Zeitung” („Ziarul German Bănățean”), anul XXII, nr. 207 (din 13 septembrie 1940), Timişoara, 1940, p. 2-4; Franz Libhard, Griselini - der erste wissenschaftliche Erforscher des Banats (Griselini - primul explorator științific al Banatului), în volumul Banater Mosaik. Beitrage zur Kulturgeschichte (Mozaic Bănățean. Contribuții la istoria culturală), I, Bucureşti, 1976, p. 235-245; Elemér Jakabffy, Grof Soro és Griselini (Contele Soro și Griselini), în „Krassó-Szörenyi Lapok” („Jurnalul de Caraș-Severin”), anul LIX, nr. 98 (din 24 decembrie 1937), Lugoj, 1937, p. 4-5, şi în „Temesvári Hirlap” („Buletinul Informativ de Timișoara”), anul XXXV, nr. 292 (din 25 decembrie 1937), Timișoara, 1937, p. 23; Idem, Az elszalasztott Griselini (L-am pierdut pe Griselini), în „Déli Hirlap” („Buletinul Informativ de prânz”), nr. 297 (din 24 decembrie 1943), Timişoara, 1943, p. 3.
48 I(oachim) M(iloia), Timişoara văzută de Francisc Griselini la 1774, în „Analele Banatului”, Anul I, Fascicolul 1, Timișoara, 1928, p. 65-74 (prezentarea informaţiilor din Scrisoarea a 9-a a ediţiei italiene, necuprinsă în versiunea germană); V. Brate, Informaţii medico-istorice şi de etnografie medicală din „Istoria Banatului Timişan” de Griselini, Cluj, 1935 (dizertaţie în Biblioteca Institutului de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca); Eugen Coşeriu, Griselini, das Rumänische und das Vulgarlatein (Griselini, româna și latina vulgară), în volumul Stimmen der Romania. Festschrift für W. Theodor Elwert zum 70. Geburtstag (Vocile României. Publicație aniversară dedicată lui W. Theodor Elwert cu ocazia împlinirii a 70 de ani), Wiesbaden, 1980, p. 537-549; Petru Oallde, Francesco Griselini despre limba română,în „Limba română”, anul XXXII, nr. 1, București, 1983. Wilhelm Theodor Elwert = reputat filolog, istoric și critic literar german, care s-a născut în 1906 și a decedat în 1997 (de.wikipedia.org/wiki/Wilhelm_Theodor_Elwert).
49 Costin Feneşan, op. cit., p. 14.
50 Apărută sub titlul Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen un Gelerhte (Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoara în scrisori către notabili [oameni de vază] și savanți [învățați]), vol. I-II (VI[Cuvânt înainte]+301[vol. I]+135 [vol. II]pagini+ 8 planșe+1 hartă), Viena, 1779 (ediția I), 1780 (ediția a II-a).
51 Este vorba despre Johann von Soro (sau Johann von Saurau), care a trăit între anii 1730-1809 și a fost ofițer de rang înalt în armata habsburgică. El și-a început cariera militară într-un „Freikorps” (corp de voluntari) italian (ce făcea parte din rândul trupelor auxiliare austriace). În anul 1756, a fost avansat la gradul de maior într-un regiment imperial (unitate militară din forțele armate regulate) de infanterie, iar la scurt timp a primit comanda unui batalion de grenadieri (infanteriști de elită, la acea epocă) și a fost avansat la gradul de locotenent-colonel pe câmpul de luptă, primind, totodată, și „Crucea de Cavaler” a „Ordinului Maria Terezia”, în anul 1758. Pierzându-și piciorul pe câmpul de luptă și devenind astfel inapt pentru serviciul militar activ, el a devenit comandantul cetății Timișoarei, deținând această funcție între 1767-1791. Din 1784 și până în 1788, Johann von Soro a fost comandant interimar al tuturor garnizoanelor din Banatul Timișan, iar între 1788-1805 va deține însemnata funcție de guvernator militar al acestei provincii imperiale (între timp, el fiind avansat la gradul de general-maior). La 10 februarie 1797, Johann von Soro a fost ridicat în rândurile nobilimii maghiare, conferindu-i-se titlul de conte. După anul 1805, el se va retrage la Lugoj (unde deținea însemnate proprietăți), localitate în care, de altfel, a și decedat și unde a și fost înmormântat, sub altarul principal al Bisericii Minorite de aici (de.wikipedia.org/wiki/Johann_von_Soro).
52 Este vorba despre Giaccomo, conte de Durazzo, un diplomat și om de teatru italian (originar din Genova), care a trăit între 1717-1794. În anul 1749, a devenit ambasador al Republicii Genoveze la Curtea din Viena, unde a fost numit director al teatrelor imperiale din oraș, în 1754 (deținând această funcție până în 1764). Trimis imperial pe lângă Republica Veneţiană, el este cel care a contribuit mult la strângerea legăturilor dintre Francesco Griselini şi Iosif de Brigido, protectorul învăţatului italian în timpul şederii sale în Banat (cf. Costin Feneşan, op. cit., p. 15; en.wikipedia.org/wiki/Giacomo_Durazzo).
53 Cucerirea de către armatele habsburgice, conduse de prințul Eugeniu de Savoia (1663-1736), în anul 1716.
54 Pe bună dreptate, Costin Feneşan subliniază că: „Lucrarea lui Griselini este străbătută de la un capăt la altul de accente panegirice (exagerat de laudative, excesiv de elogioase – n.n. T.C.), preamărind faptele şi înfăptuirile casei domnitoare” de la Viena (Cuvânt înainte al lui Francesco Griselini la lucrarea Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 22).
55 Josef (Joseph) von Sperges a fost un avocat, polihistor și diplomat austriac, care a trăit între 1725-1791 și a deținut înalta funcție de consilier aulic (imperial) şi pe cea de expert în problemele italiene, fiind, în acelaşi timp, un remarcabil istoric şi animator al învăţământului superior din regiunea nord-italiană Lombardia (de.wikipedia.org/wiki/Joseph_von_Sperges). Polihistor = cunoscător al mai multor domenii de specialitate, adică polis au multispecialist; termenul provine din cuvântul german „Polyhistor” (dexonline.ro/definiție/polihistor).
56 Înalt funcționar în aparatul administrativ-birocratic al Imperiului Habsburgic, ce a trăit între 1729-1811 și care i-a urmat fratelui său, IosifBrigido, în funcţia de preşedinte (guvernator civil) al Administraţiei de Stat a Banatului Timișan (între 1778-1779). El a mai fost și viceguvernator al Galiției și Lodomeriei (1775-1777), președinte al Administraţiei de Stat a Sileziei (1779-1785), guvernator al Triestului (1785-1794), iar din 1794 și comandant militar al acestuia. În 1795 a preluat și funcția de președinte al Tribunalului Comercial germano-italian din Triest, devenind în cele din urmă consilier privat (sau intim) și șambelan (trezorier) imperial, funcții deținute până în 1803, an în care s-a pensionat. În 1777, împreună cu fratele său, Pompei Brigidoa fost ridicat de Maria Terezia la rangul nobiliar de conte cu statut ereditar, cei doi frați mai fiind și baroni de Marenfels (de.wikipedia.org/wiki/Pompejus_Brigido_von_Bresowitz).
57 Girolamo Tiraboschi a fost un reputat teolog, lingvist, istoric, scriitor, critic literar, bibliotecar italian, care a trăit între 1731-1794. El este autor al unei monumentale istorii a literaturii italiene în 16 volume (publicate între 1787-1794), fiind considerat, de către specialiști, drept primul istoric al literaturii italiene (it.wikipedia.org/wiki/Girolamo_Tiraboschi). 
58 Karl Iosef (sau Karl Gotthard) Graf (conte) von (de) Firmian (în Italia cunoscut sub numele de Carlo Giuseppe di Firmian) a fost un nobil și om politic austriac, care a trăit între anii 1716-1782 și a servit ca ministru plenipotențiar al Curții de la Viena în Lombardia Habsburgică, fiind un iscusit diplomat. Karl Iosef von Firmian a mai îndeplinit și alte funcții, cum ar fi cele de consilier privat (intim) imperial, maestru (director) general al poştelor din Italia, viceguvernator al ducatelor Mantova și Sabionetta din Lombardia. De asemenea, el a fost un pasionat cercetător al vestigiilor arheologice, precum și un susținător fervent al artelor și științelor (en.wikipedia.org/wiki/Karl_Joseph_von_Firmian).
59 Lazzaro Spallanzani a fost un preot catolic, scriitor, profesor universitar și erudit om de știință (biolog şi fizician) italian, care a trăit între anii 1729-1799 și se numără printre întemeietorii Biologiei experimentale. Între lucrările sale figurează şi o interesantă descriere a pământului românesc, întocmită în urma unei călătorii, efectuate în anul 1785, pe meleagurile noastre (ro.wikipedia.org/wiki/Lazzaro_Spallanzani).
60 Giovanni Antonio (Gianantonio) Scopoli (uneori întâlnit și sub forma latinizată: Johannes Antonius Scopolius) a fost un prestigios medic, biolog (botanist, zoolog etc.), chimist și profesor (la Universitatea din Pavia) austriac, care a trăit între 1723-1788 și căreia Griselini i-a donat însemnata sa colecţie de minerale şi de fosile, adunate de el în perioada cât a stat în Banat (en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Antonio_Scopoli).
61 Francesco Griselini, în op. cit. (ediția critică îngrijită de Costin Feneșan), p. 27-322. Pentru Scrisoarea a XII-a Griselini notează: „Scrisă la Timişoara, la 18 ianuarie 1777” (Ibidem, p. 316).
62 Aşa cum, de altfel, s-a întâmplat cu cercetările sale din Banat, care au fost sprijinite de baronul Josif de Brigido (numit, în luna mai a anului 1774, preşedinte al Administraţiei Ţării Banatului) şi de contele Ioan (Johann) de Soro (comandant al cetăţii şi oraşului Timişoara). Însăşi împărăteasa Maria Teresia, căreia Griselini i-a dedicat lucrarea despre Banat în limba italiană (acel volum I, amintit mai sus, la nota 37 din text), a preţuit cercetările învăţatului italian în provincia care aparţinea Monarhiei Habsburgice. Cercetătorul a primit, din partea suveranei „Sfântului Imperiu”, o recompensă de 400 de florini (monede de aur), cu promisiunea unui nou sprijin financiar, cu care autorul avea de gând să publice volumul II al lucrării, „care urma să cuprindă și numeroase desene” (Costin Feneşan, op. cit., p. 12; Giovanni Battista de Toni, op. cit., p. 11).
63 Vezi nota 54, la care adaugăm completarea lui Costin Feneşan: „Monografia polihistorului italian – asemenea tuturor scrierilor din secolul al XVIII-lea datorate unor slujitori de credință ai Monarhiei Habsburgice – socoteşte campania (austriacă – n.n. T.C.) antiotomană (drept o amplă acțiune militară – n.n. T.C.) de eliberare a unor teritorii aflate sub dominaţia Imperiului Otoman. În cazul Banatului este însă vorba doar de schimbarea stăpânului, şi nicidecum de o «eliberare», locul autorităţilor otomane fiind luat de administraţia habsburgică, mult mai riguroasă şi apăsătoare în toate privinţele” (Francesco Griselini, Cuvânt înainte, în op. cit., p. 22).
64 Ibidem.
65 Ibidem, p. 23. Un aspect inedit cu privire la interesul arătat de Griselini românilor din Banat, și nu numai, este și acela potrivit căruia, „cercetând Banatul, între septembrie 1774 şi ianuarie 1777, savantul italian a învăţat româneşte, aşa după cum însuşi mărturiseşte: «Am întrebat-o pe acea femeie, în româneşte [s.n. = sublinierea noastră], de la cine ar fi deprins această procedură» (Francesco Griselini, în op. cit., p. 162). De altfel, învăţatul italian a remarcat asemănarea dintre limba română şi cea italiană: «Într-adevăr, oricând un italian îi va înţelege pe români cu mare uşurinţă, iar în timpul scurt de două până la trei luni cât l-ar petrece în mijlocul lor, s-ar putea înţelege uşor cu dânşii. Asemănarea celor două limbi se extinde nu numai asupra cuvintelor, ci asupra unor fraze şi locuţiuni întregi» (Ibidem, p. 202)”. Fragmentul de mai sus este preluat din studiul regretatului profesor și istoric Ionel Cionchin (1943-1921), intitulat Francesco Griselini şi românii: 300 de ani de la naşterea savantului italian și publicat în revista interculturală bilingvă „Orizonturi culturale italo-române” [„Orizzonti culturali italo-romeni”], anul VII, nr. 9, septembrie 2017 [www.orizonturiculturale.ro şi www.orizzonticulturali.it.]).
66 Costin Feneşan, op. cit., p. 16.
67 Ibidem.
68 Ibidem, p. 16-17.
69 Ibidem, p. 17.
70 Referire la faptul că împăratul Iosif al II-lea (ca de altfel și mama sa) a fost adeptul „despotismului luminat” sau „absolutismului luminat”, un curent de idei și practici politice din a doua jumătate a secolului XVIII, specifice mai ales monarhiilor din centrul și estul Europei. În noua concepție de guvernare se îmbinau formele feudale de guvernare cu noile idei ale filosofiei luminilor, din această simbioză rezultând un ansamblu de reforme care a ameliorat situația popoarelor din țările respective, politica reformistă caracterizându-se printr-o serie de măsuri luate de la nivelul monarhiei, concentrate în domeniul administrației, justiției, educației, economiei și finanțelor, pentru a consolida statul feudal prin înglobarea elementelor capitaliste. În această nouă concepție de guvernare, statutul monarhului apare schimbat, puterea acestuia nemaifiind de natură divină, ci doar o delegare a puterii poporului, suveranul nemaiapărând ca un trimis al divinității (adică al lui Dumnezeu), ci ca un „părinte” al poporului său. Conceptul de „despotism/absolutism luminat” a fost formulat abia în 1847, de către istoricul și economistul german Wilhelm Roscher (care a trait între anii 1817-1894), el fiind, însă, disputant încă și astăzi, în rândul specialiștilor (ro.wikipedia.org/wiki/Absolutism_luminat).
71 Costin Feneşan, op. cit., p. 17.
72 Ibidem. Din păcate, deși, „în Scrisoarea a VII-a din Partea întâia, adresată Excelenţei Sale, preaonoratului baron Pompei de Brigido (…), preşedinte al Administraţiei Ţării în Banatul Timişoarei, Francesco Griselini face referire la români, [recunoscându-i drept] «urmaşi ai renumitului popor care mânuia în aceeaşi măsură plugul şi sabia» (o trimitere, desigur, la romani – s.n.) și [considerându-i a fi] «cei mai numeroşi locuitori ai Banatului» (Francesco Griselini, în op. cit., p. 169)” (Ionel Cionchin, op. cit.), totuși el continuă în aceiași scrisoare, amintită mai sus, precizând că „ei (românii – n.n. T.C.) au decăzut în ziua de azi într-o barbarie adâncă – primitivi și ignoranți, plini de cusururi fizice și morale” (Francesco Griselini, în op. cit., p. 169-170). Avem de a face, desigur, cu o „judecată pripită a lui Griselini, care nu sesizează motivațiile sociale și economice ale situației de atunci a românilor aflați sub stăpânire străină” (Costin Feneşan, nota II din Francesco Griselini, op.cit., p. 170). Indiscutabil că „prezentarea datorată lui Griselini urmărește în bună parte justificarea măsurilor luate de Curtea imperială (de la Viena – n.n. T.C.) în privința angrenării populației românești din Banat la înfăptuirea proiectelor social-economice inițiate în spiritul preceptelor mercantilismului și al ideilor luministe” (Ibidem). 
73 Costin Feneşan, op. cit., p. 17.
74 Ibidem.
75 Ibidem.
76 Ibidem. De altfel, „cărturarul veneţian a menţionat (în lucrarea sa – s.n.), și antichităţile de pe teritoriul Banatului Timişan: altare şi tabule votive de la Băile lui Hercule, Palanca Nouă, drumul şi inscripţiile de pe malul drept al fluviului, ruinele podului lui Traian, marile valuri sau şanţuri ce brăzdează mijlocul provinciei bănăţene (germ. Röerschanze) etc.” (Ionel Cionchin, op. cit.). 
77 Johann Jakob Ehler, Das Banat vom Ursprung bis jetso - 1774 (Banatul de la origini până în prezent - 1774),ediţie bilingvă (germano-română), îngrijită de Costin Feneşan şi Volker Wollman, Editura de Vest, Timișoara, 2000. Lucrarea lui Johann Jakob Ehler a rămas în manuscris până în 1982, când a apărut la Editura Facla din Timişoara, cu Prefață, note și traducere în limba română de Costin Feneşan. Acesta din urmă, afirmă, la pagina 18 din ediția îngrijită de el și apărută în 1982, că „nu este de exclus posibilitatea ca Griselini să fi consultat, în timpul șederii sale în Banat, și descrierea lui Johann Jakob Ehler”. Johann Jakob Ehler = călător austriac în Banat, din secolul XVIII, contemporan cu Francesco Griselini; el a fost și un înalt funcționar din cadrul aparatului administrativ-birocratic de stat al Banatului Timișan, deținând o vreme însemnata funcție de revizor imperial (www.primariatm.ro/file_uploads/mobilitate/dictionar_străzi).
78 Costin Feneşan, op. cit., p. 14; cf. Damaschin Mioc, în studiul introductiv la Nicolae Stoica de Hațeg, Cronica Banatului, ediția a II-a, Editura Facla, Timișoara, 1981, p. 36-37.
79 Costin Feneşan, op. cit., p. 14; Dimitrie Cioloca, Biblioteca protopopului Mehadiei Nicolae Stoica de Hațeg la 1821, în „Altarul Banatului”, anul II, nr. 11-12, Timișoara, 1945, p. 346-354.
80 Referitor la acest aspect, „este relevantă (…) însemnarea rămasă de la cojocarul Vasile Diaconovici din Bocșa Montană (Vasiova) pe foaia de titlu a primei părți a opusului (operei – n.n. T.C) griselinian (tirajul din 1779), procurat fără îndoială după multe căutări tocmai la (în orașul german – n.n. T.C.) Frankfurt am Main” (Costin Feneşan, op. cit., p. 14, cf. Petru Oallde, op. cit., p. 50), însemnare din care aflăm următoarele: „De mare folos pentru Romani(i) Banatieni. S(-)au cumpărat aceasta carte din Frankfurt an (!) Main în 28 Ianu(a)rie 1880 stilu vec(h)iu, Wasiliu Diaconovics, cojokari din Boksia Montana, Banat (…) la 101 ani după tiparirea ei” (Ibidem). De asemenea, remarcabilul cercetător Costin Feneșan ne informează că deține „un exemplar al ediției germane (tirajul din 1780), care se afla în 1878 între cărțile omului de cultură Aurel Diaconovici (ce a trăit între 1861 și 1931– n.n. T.C.), după ce se găsise la 1787 în posesia unui cititor din (orașul german – n.n. T.C.) Gottingen” (Costin Feneşan, op. cit., p. 14).
81 Ibidem.