Realitățile Europei Centrale și de Est: multiculturalitatea sau eterogenitatea social-culturală

Culturile frontaliere sau transfrontaliere nu sînt analizabile doar în funcție de geografia locului, așa cum nu sînt întrutotul asimilabile structurii de gîndire născute în vechea statalitate medievală ori aceleia construite de statul-națiune în accepțiunea lui occidentală. Pînă unde se întinde Europa? Unde îi este centrul și unde îi este frontiera? Conceptualizăm modernitatea în funcție de spațiu sau doar în funcție de timp? Cum definim zonele geografice? Ce fel de importanță acordăm locurilor sau punctelor de întîlnire, zonelor de tranzit dintre Vestul și Estul Europei? Este posibil, de exemplu, să analizăm modernitatea în regiunile și subregiunile Europei Centrale și de Est prin prisma noțiunii de liminaritate, noțiune derivată din limen-ul grecesc și semnificînd întîlnirea dintre pămînt și mare, ideea de port, zona de tranzit sau așa-numita zonă gri. [1]
Sînt regiuni și orașe a căror istorie, evoluție cultural-juridică și structură administrativă nu se suprapune nici cu aceea a centrului, nici cu a periferiei, delimitarea lor fiind arbitrară. Boemia, Silezia, Moravia, dar și Slovenia, Banatul, Transilvania, Bucovina atrag atenția prin poziționarea lor în zonele de tranzit, acolo unde ambivalențele devin foarte fecunde în planul comunicării intracomunitare, conștiinței colective și creațiilor culturale individuale sau de grup. Iată de ce o conceptualizare a modernității poate fi văzută în funcție de geografia locului, respectiv în funcție de rezultatele coabitării a două sau mai multe comunități lingvistice și religioase.
Nu este vorba de speculații în absența unei istorii, de ipoteze intenționînd să îmbogățească memoria culturală contemporană. Este vorba de explicarea și conceptualizarea modernității în funcție de reperele sociale, culturale, comportamentale reale, de o pluralitate deja existentă în momentul în care apar germenii lumii noi. Nu inventarea unei teorii este în discuție, ci teoretizarea realităților. Dintr-un dat premodern, multiculturalitatea spațiilor Europei Centrale și de Est devine un argument cheie în conceptualizarea modernității. [2] Aceasta reiese din organizarea și administrarea statală, din reforme, și din filozofiile politice. Nu este o construcție complet nouă, ci regîndirea moștenirilor din trecut în virtutea aspirațiilor de integrare în sistemul de valori al Europei timpului. În cazul regiunilor Europei Centrale și de Est, configurația multiculturală și identitățile hibride continuă să reprezinte o realitate de care nu vor face abstracție nici administrațiile imperiale, nici ideologiile etnonaționale. E acesta un motiv pentru care, odată cu răspîndirea ideii etnonaționale, conceptualizarea modernității, respectiv modelele de gîndire politică și societală, se vor confrunta cu diferite înțelesuri și discursuri, cu o suită de contradicții cultural-politice.    
Este conceptul de multiculturalitate cu adevărat o problemă de interpretare derivată din experienţele socio-comunitare și cultural-lingvistice? Există accepţiuni contradictorii ale conceptului? Administrațiile imperiale cu un lung exercițiu – pe urmele lor și istoricii conceptuali – au admis că toate culturile trebuie să se bucure de un fel de integritate, beneficiind de respect și nu de reducere la tăcere pe criterii de număr. Idealurile personale sau ale societăţilor poartă trăsături și idealuri ale locului în care s-au format. Ele primesc influențe externe, dar sînt și păstrătoare ale moștenirilor cultural-istorice. Geneza gîndirii moderne s-a întemeiat adesea pe trăsăturile psihologice ale comunităţilor regionale. Cît despre problema societăților tradiționale, ea este diferită de aceea liberal-democratică în sensul că cea dintîi poartă vechi deprinderi de coabitare multiculturală, pe cînd cea de-a doua este continuu preocupată de aplanarea posibilelor conflicte intercomunitare. În acest din urmă caz dificultăţile privesc concilierea culturilor (pretins superioare) cu obligativitatea tratării oamenilor ca fiinţe egale. [3] Acesta este argumentul folosit de Charles Taylor spre a arăta că geneza identităților moderne ar fi fost tributară schimbărilor, sfîrşitului ierarhiilor sociale. El consideră că ideea de recunoaştere a diferențelor dintre grupuri stă la baza afirmării identităţilor colective. [4]
Filtrată prin cunoştinţele privitoare la America de Nord, o generalizare pe această temă este insuficientă, ca să nu spunem că nu are legătură cu realitatea. La fel, e puțin probabil ca teoria identitară să reflecte un naţionalism în care, potrivit lui Taylor, să putem distinge între părţile lui bune şi cele rele. Cum diferenţialismul nu are în vedere în fiecare caz respectul celuilalt, tot astfel identificarea cu un grup sau altul nu presupune neapărat asumarea unei ideologii naţionaliste. Descoperirea sensurilor atribuite în diferite culturi noțiunilor de etnic, naționalitate, națiune este importantă în ordinea înțelesului dat coabitării a două sau mai multe culturi, dar și pentru a desluși sensurile modernizării și ale modernității. Odată înțelese, noțiunile amintite pot contribui la depășirea confuziilor produse de limbajele ce au propagat ideologiile etnocentrice și naționaliste. Cît privește conceptele de mul­ti- și inter­culturalitate, ele pot să contribuie la explicarea înțelesurilor date modernității de locuitorii regiunilor Europei Centrale și de Est.               
Etnonaţiunea şi statul etnonaţional au fost produsele secolului al XIX-lea, născute sub influenţa ideologiilor revoluționare și reformiste franco-prusiano-germane. Situate în interval, regiunile în discuţie s-au interferat cînd cu Occidentul, cînd cu Orientul, împrumutînd seturi de valori din ambele culturi şi civilizaţii, generînd fie legături, fie conflicte cu acestea, construindu-se pe sine cînd sub forma unor armonii, cînd sub aceea a unor dizarmonii interculturale. Conceptualizînd modernitatea în regiunile Europei Centrale şi Est-Centrală, vom observa mai exact politicile Casei de Habsburg și ale Imperiului Austriac din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Amintitele spații au fost disputate timp de secole de trei mari imperii: habsburgic, țarist și otoman. Vorbim de societăţi cu moşteniri multiple, amalgamînd limbi şi culturi, de un melting-pot ce s-a accentuat o dată cu debutul modernizării, cînd circulația oamenilor a fost provocată de cuceriri teritoriale, reorganizări administrative, progres economic și colonizări. Toate aceste schimbări nu au legătură cu divizarea etnică. De altfel, inexistența diferențierilor pe criterii de limbă, teritoriu, istorie, continuitate de locuire, mă face să consider că divizarea amintită nu jucase nici un rol înainte de anii 1800. O anume nervozitate a caracterizat spațiile invocate și oamenii lor într-un lung şi într-un meandrat proces de emancipare și modernizare, unul greu de definit temporal printr-o singură unitate de măsură.
Sentimentul acestei lumi este că niciodată nu a fost periferică, ci a făcut parte din core-ul Europei. Realitatea demonstrează aceasta, din care cauză trebuie evitate judecățile deterministe, acelea potrivit cărora fenomenele social-economice ori politice sînt întotdeauna importante în trasarea diferențelor dintre o regiune și alta. [5] Multe dintre oraşele Europei Centrale – chiar dacă administrativ sau economic nu au fost aidoma acelora occidentale – erau comparabile cu acestea. Ele au fost și au rămas în bună parte produsele culturale ale imperiului austriac, exprimînd o stare de civilizație cu nimic mai prejos decît oricare alta a Europei medievale și moderne. Ele indică particularități generate de o altfel de statalitate, arată un apetit pentru împrumuturi și interferențe, dar nu diferă fundamental în raport cu structurile urbane occidentale.

Moştenirile culturale multiplu codate

Praga, Budapesta, Bratislava, Novi-Sad, Gorizia, Trieste, Veneția, Krakowia, Lemberg, Timișoara, Cernăuţi s-au construit și s-au inserat în civilizația modernă ca identităţi de sine stătătoare prin plurilingvism şi convergențe religioase catolico-protestante, ortodoxo-catolice (exemplul religiei greco-catolice), creştino-iudaice, creștino-musulmane. Cu alte cuvinte, printr-un bagaj cultural  multiplu codat. Ceea ce le conferă atît similarități cu învecinatele orașe din vestul Europei, cît și numeroase aspecte exotice. De aici se desprinde și concluzia cum că modernitatea zonei în discuție coincide cu descoperiri științifice, tehnice, industriale, competiții comerciale, dar și cu mișcări literare, artistice și muzicale de avangardă, toate propagînd unitatea în diversitate. La rîndul lor, orașele Sud-Estului european precum București, Belgrad, Sofia, Sarajevo, Salonik s-au definit prin coabitarea diverselor comunități religioase și nu doar prin poziția lor geografică. În nici un caz prin numele de Balcani, prin condiția de avanpost al creștinismului european sau prin aceea de cetăți de apărare în fața înaintării civilizației otomane, presupus înapoiate. Mai degrabă prin conservatorism, tranziții lente de la un timp istoric la altul. Sau, prin experimente. 
Cercetarea modernităţii prin prisma multi- şi interculturalităţii facilitează o altă cunoaştere a istoriei sociale şi intelectuale, dar şi conceptualizarea modernităţii prin prisma transferurilor culturale şi a sensului transnaţional al identităţilor urbană și regională. Istoricul Moritz Csáky a demonstrat admirabil în studiile sale legătura profundă dintre viaţa politică oficială şi aceea generată de diversele expresii culturale, artistice, literare, istorice, filozofice. [6] E o legătură ce se înscrie în tabloul evoluţiei sociale din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, perioadă în care s-au modernizat reflexele de gîndire ale colectivităţilor umane din regiunile în discuţie. Lumea Europei Centrale și de Est s-a identificat cu propriile sale particularităţi comportamentale, transmise de la o generaţie la alta. Pe de altă parte, a acceptat schimbarea. Amintirea şi corespondenţele culturale trimit la un spaţiu al experienţelor şi la un orizont al aşteptării care se regăsesc în codul cultural multiplu al populaţiilor din regiunile Europei Centrale şi de Est. Căutarea esenţelor, problematizarea, devin foarte importante, de aceea orice intenție de a „recontextualiza” creaţiile culturale – literare, muzicale sau artistice – contribuie la înţelegerea mentalităților, a structurii de gîndire a individului și a colectivităților. Chiar și acolo unde schimbările par a avea ceva în comun ori stimulează receptarea și multiplicarea ideilor etnonațională și națională, evaluarea și conceptualizarea modernității trebuie să țină seama de particularitățile locului și de istorie, de eterogenitatea culturală și de reperele ambivalente.
Creaţiile şi moştenirile culturale multiplu codate au supravieţuit pînă astăzi pe un întins areal al Europei. În Europa Centrală și de Est, ele sînt parte a identității. Lor le asociem elementele îndatorate marilor reforme birocratice ale statului habsburgic din care au rezultat: cultura comună regăsibilă în „germanitatea austriacă”; instituțiile formatoare ale reflexelor comportamentale; denumirile imperiale indicînd subordonarea administrativ-juridică, economică și politică; raportarea la casa domnitoare, văzută ca simbol al cetățeniei; limba germană pigmentată cu expresii provenind din mai multe limbi comunitare şi mai ales din cehă, poloneză, maghiară şi italiană; plurilingvismul. Toate indică faptul că indivizii şi colectivităţile din regiunile amintite dobîndiseră modele similare; o politică, o justiție și o economie bazate pe aceleași principii. O parte dintre aceste înnoiri reprezintă succesul reformelor visate încă din 1765 de Iosif al II-lea, acceptate de Maria Theresa și pe care Consiliul de Stat al Casei de Habsburg, al Imperiului austriac de mai tîrziu, le-a pus în aplicare. Ele au fost rezultatul unor dispute îndelungate, remodelînd sistemul introdus de Haugwitz în 1749. [7] Fusese un context social-politic în care alături de elementele comune moștenite de populațiile imperiului, au fost impuse schimbările administrativ-financiare.
Experiențele reformiste s-au văzut mai întîi în Boemia, mai apoi în Ungaria, Banat și Transilvania. Ele au fost rezultatul unor idei radicale. Cu ocazia călătoriei din 1773 în Banat și Transilvania, împăratul Iosif al II-lea a adunat informații asupra administrației civile și militare, asupra situației financiare și a modului cum se culeg taxele, formulînd programul reformelor sale în care prioritate avea introducerea codului civil și a codului criminal, reforma magistraturii, cărțile funciare, arhivarea documentelor, controlul medical, reglementarea activității instituțiilor reprezentative și a funcționarilor lor, reglementarea funcționării breslelor, înființarea de manufacturi și fabrici în funcție de materiile prime exploatate, mărirea salariilor funcționarilor și desființarea obligației țăranilor de a-i întreține pe aceștia etc. [8] Și în acest caz, similaritățile vieții locuitorilor au devenit mai puternice decît diferenţele, acestea explicînd cum anume s-a petrecut cea dintîi modernizare a regiunilor invocate.
Geneza naţionalităţilor, a naţiunilor şi a stereotipurilor naţionaliste a fost însoţită pe parcursul secolului al XIX-lea de dorinţa multor intelectuali şi oameni politici de a evidenţia în chip pozitiv „caleidoscopul pestriţ reprezentat de amestecul de popoare”. Literatura, istoriografia, filozofia politică, muzica și artele vizuale au fost preocupate de fenomenul amalgamării culturale, fenomen ce a oferit şi mai oferă un exotism regiunilor Europei Centrale și de Est. Este cert că modernitatea acestora este îndatorată pe de-o parte receptării ideilor occidentale, pe de altă parte proiectelor unei statalităţi diferite față de aceea din Europa de Vest. Multiculturalitatea explică realităţile existente. Conceptualizarea ei și implicit a modernității în  regiunile Europei Centrale și de Est nu are legătură nici cu utopia, nici cu „mitul habsburgic” și nici cu „mitul împăratului”, ci cu realităţile istorice. Are o profundă legătură cu inimitabila „eterogenitate a culturilor” zonei. [9]
Orice teorie ce are în vedere conceptualizarea modernității în Europa Centrală și de Est se va distanța de modelele interpretative împrumutate de la școlile postmoderne contemporane, dar și de acelea subordonate ideologiilor etniciste și naționaliste. Analiza multi- și interculturalității în spațiile în discuție este parte din investigația istorică obligatorie, una pe care adesea studiile ce pornesc de la actuala configurație statală și politică le ignoră. Situate la frontiera dintre Occident și Orient, aceste spații au beneficiat de infuențele ambelor civilizații, cele occidentale prevalînd asupra acelora orientale pe parcursul epocii moderne. Unii istorici le-au identificat în structurile organizatorice sau în viața social-economică [10], alții, în ideile culturale și în setul de valori al comunităților religioase și lingvistice [11]. Conceptualizarea modernității zonale va lua în considerare contribuțiile administrațiilor statale ce au realizat progresul social-economic și organizatoric, așa cum s-a întîmplat acesta în cazurile Casei de Habsburg, Imperiului Austriac și Monarhiei Austro-Ungare. Sînt destule exemple care arată că Imperiile Otoman și Țarist au reformat și ele statul, inspirate fiind de transformările occidentale din perioada modernă. În tot cazul, nu ele au fost cauzele înapoierii Europei de Centrale și de Est, așa cum adesea s-a afirmat.


Victor Neumann
(nr. 5, mai 2014, anul IV)


NOTE

1. „Noțiunea de liminaritate poate fi un important instrument conceptual în alegerea nu numai a modului în care se produc / pot apărea transformări culturale (și cognitive), dar și a felului în care aceste transformări pot fi șlefuite într-un model pașnic”. Cf. Mihai Spăriosu, Studiile interetnice contemporane în Europa Centrală. Observații interetnice preliminare, în vol. Armonie și conflict intercultural în Banat și Transilvania, Coordonatori Vasile Boari și Mihai Spăriosu, Editura Institutul European, Iași, 2013, pp. 66-67.
2. Vezi Peter Niedermüller, Der Mythos der Unterschieds: vom Multilikulturalismus zur Hibridität, în vol. Habsburg Postcolonial, ediție de Johannes Feichtinger, Ursula Prutsch, Moritz Csáky, Studien Verlag, Insbruck, Wien..., 2003, pp. 69-81.
3. Amy Gutmann, Introduction to Charles Taylor et alii, Multiculturalism. Examining the Politics of Recognition, Princeton University Press, 1994, Edited and introduced by… p. 5.
4. Ibidem, p. 30.
5. Vezi asemenea diferențieri în volumul The Origins of backwardness in Eastern Europe: economics and politics from the Middle Ages until the early twentieth century, Edited and with an introduction by Daniel Chirot, University of California Press, 1989, pp. 53-92.
6. Moritz Csáky, Ideologie der Operette und Wiener Moderne. Ein kulturhistorisches Essay, Boehlau Verlag, Wien, 1997; cf. şi Idem, Das Gedächtnis der Städte. Kulturelle Verflechtungen-Wien und die urbanen Milieus in Zentraleuropa, Boehlau Verlag, Wien, 2010.
7. Vezi excelenta carte a lui Derek Beales, Enlightenment and Reform in Eighteenth Century Europe, I.B. Tauris, New York, 2011, p. 162.
8. Vezi Lista măsurilor necesare şi utile să fie introduse în Transilvania în Ileana Bozac, Teodor Pavel, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Vol. I, ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Cluj-Napoca, 2007, pp. 204-205.
9. Moritz Csaky, Ideologie…,
10. Vezi Daniel Chirot (coord.), The Origins of Backwardness in Eastern Europe, University of California Press, 1989.
11. Victor Neumann, Multiculturality and interculturality. The Case of Timișoara, în Hungarian Studies (Hungarian Academy of Sciences), Budapest, 21/1, 2007, pp. 3-18; Idem, Timișoara between „Fictive Ethnicity” and „Ideal Nation”. The Identitity Profile during the Interwar Period, în Balcanica (Serbian Academy of Sciences and Arts), Belgrade, XLIV, 2013, pp. 391-412; Idem (coordonator), Identitate și cultură. Studii privind istoria Banatului, Editura Academiei Române, București, 2009, pp. 25-38; 38-48; 77-89; 211-229; 325-347; Idem, Interculturalitatea Banatului/Die Interkulturalität des Banats, în curs de publicare.